ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3847/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

După mai multe cicluri procesuale, Tribunalul

Constanța, în fond după casare, prin sentința civilă 975 din 19 aprilie 2001, a

respins excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei S.C. M. S.A.

invocată de pârâta

S.C.

S. S.R.L. Constanța, a admis acțiunea introdusă de reclamantă împotriva

pârâtei, dispunând rezilierea contractului de asociere 242/1992 și evacuarea

pârâtei din spațiul situat în Constanța.

Prin aceeași sentință s-a instituit în favoarea

pârâtei un drept de retenție asupra spațiului până la achitarea de către

reclamantă a contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului.

S-a reținut în legătură cu excepția de

prescripție că în raport de prevederile art. 5 din contractul de asociere

încheiat de părți la 30 martie 1992 și de actul adițional la acesta intervenit

la 30 noiembrie 1995, executarea obligațiilor pârâtei era succesivă obligației

care cuprinde perioada 1 decembrie 1995 – 31 martie 2001, astfel că termenul

general de prescripție de 3 ani, curge din momentul nașterii dreptului la

acțiune, care este distinct pentru fiecare lună calendaristică în parte, astfel

că acțiunea este introdusă în termen.

Pe fondul litigiului s-a arătat că prin

contractul încheiat, pârâta și-a asumat două obligații principale respectiv

repararea imobilului reclamantei pus de aceasta la dispoziția pârâtei, și plata

către reclamantă a unei cote de participare inițial de 100 USD lunar iar

ulterior de 600 USD.

În ceea ce privește prima obligație nu s-a

reținut în sarcina pârâtei nici o culpă, față de data când reclamanta a obținut

autorizația de construire, în lipsa căreia nu se puteau face lucrări, cât și

față de executarea acestor reparații ulterior autorizării.

Culpa pârâtei care a condus la rezilierea

contractului a fost întemeiată pe nerespectarea obligației de plată a cotei de

participare din august 1996, sancțiunea rezilierii fiind prevăzută de art. 7

din contract, justificându-se astfel acțiunea.

Referitor la dreptul de retenție, s-a considerat

întemeiată cererea pârâtei fiind îndeplinite condițiile pentru acordarea

acestuia.

Împotriva sentinței au declarat apel atât

reclamanta cât și pârâta, iar prin decizia civilă 943 din 15 noiembrie 2001

Curtea de Apel Constanța a fost admis primul, schimbată în tot sentința în sensul

înlăturării din dispozitivul acesteia a acordării dreptului de retenție către

pârâtă, și au fost menținute celelalte dispoziții din sentință.

Prin aceeași deciziei a fost respins apelul

declarat de pârâtă.

În legătură cu apelul reclamantei s-au invocat

dispozițiile art. 1444 C. civ. și faptul că dreptul de retenție fiind un mijloc

de constrângere a celui ce trebuie să-și execute obligațiile, nu s-a dovedit că

reclamanta ar datora o creanță pârâtei, pentru ca aceasta să beneficieze de

acest drept de garanție.

În ceea ce privește apelul pârâtei, s-au avut în

vedere dispozițiile art. 3 din actul adițional la contractul 242/1992 care

stabilesc fără echivoc obligația pârâtei de a plăti suma de 100 USD și

modalitatea de plată pentru perioada 1 decembrie 1994 – 30 noiembrie 1995, cât

și a sumei majorate la 600 USD începând cu data de 1 decembrie 1995.

Cum clauzele contractuale sunt exprese și clare,

s-a considerat că aceasta a fost voința părților atât sub aspectul sumei cât și

al perioadei, aspect care în opinia instanței nu a fost contestat de pârâtă,

apărarea acesteia (și care a fost respinsă) fiindcă deși a oferit suma

datorată, după începerea litigiului, reclamanta a refuzat-o.

Nerespectându-se de către pârâtă obligația

asumată prin art. 3 din actul adițional și avându-se în vedere dispozițiile

art. 7, s-a apreciat că întemeiat instanța de apel a dispus rezilierea

contractului.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs

pârâta

S.C. S. S.R.L.

Constanța care invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 și 10 C. proc.

civ. (cu referire exclusiv la fondul litigiului) a susținut în esență că a fost

încălcată legea prin interpretarea formală dată contractului dintre părți și

anume art. 3 din actul adițional la contract, fără să facă aplicațiunea dispozițiilor

art. 977 C. civ. pentru stabilirea intenției comune a părților și voinței

acestora la încheierea contractului, cât și a art. 982 C. civ.

În opinia recurentei dacă s-ar fi procedat în

baza legii, s-ar fi ajuns la concluzia că până la 17 decembrie 1997 (când s-a

obținut autorizația de construcție) nu era posibilă începerea lucrărilor la

imobil și deci imposibilitatea obiectivă pentru pârâtă să respecte termenul de

executare a lucrărilor în intervalul 1 decembrie 1994 – 30 noiembrie 1995 cum

s-a stabilit în art. 3 din actul adițional la contract, ci în intervalul de 12

luni prevăzut de autorizație și anume 17 decembrie 1997 – 17 decembrie 1998.

Fiind vorba de

îndoiala în conținutul contractului pe aspectul

arătat, convenția trebuia interpretată în favoarea pârâtei (art. 983 C. civ.).

Reținerea instanței referitor la

„plata parțială” se apreciază ca fiind greșită, deoarece nu acesta era

caracterul chiriei lunare care prin specificul ei reprezintă o plată

„succesivă”.

Tot prin nerespectarea legii, (art. 1444 C.

civ.) se susține de recurentă că s-a înlăturat și dreptul de retenție, cu

argumentarea complet greșită a inexistenței unei creanțe certe, lichide și

exigibile, cele două condiții fiind îndeplinite conform probelor dosarului, în

lumina dispozițiilor art. 379 C. proc. civ., iar exigibilitatea nu este

necesară, dacă celelalte două condiții sunt întrunite.

În dezvoltarea motivului prevăzut de art. 304

pct. 10 C. proc. civ., se susține că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra

mijlocului de apărare al pârâtei care a invocat aliniatul final din Anexa 3 la

H.C.M. 860/1973, în sensul dreptului părții de a depune pentru compensare cu

chiriile restante, contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului.

Se solicită admiterea recursului cu varianta

admiterii apelului pârâtei, sau în varianta subsidiară, și respingerea apelului

reclamantei.

Recursul este nefondat.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. nu este incident în cauză nici cu referire la contractul încheiat de

părți, nici cu referire la dreptul de retenție care a fost înlăturat prin

hotărârea atacată cu recurs.

Astfel, concretizând susținerile sale, recurenta

afirmă că art. 3 din actul adițional la contract nu este clar, ceea ce impunea

aplicarea art. 977, art. 982 și art. 983 C. civ.

Este adevărat că art. 977 C. civ. invocat,

prevede că interpretarea contractelor se face după intenția comună a părților

contractante (mai corect după voința lor reală), și nu după sensul literal al

termenilor.

Din conținutul textului rezultă că interpretarea

contractului este operația prin care se determină înțelesul exact al clauzelor

contractului corespunzător voinței părților.

Operația interpretării, presupune obligatoriu, o

insuficiență de orice natură, a clauzelor care creează dificultăți în

determinarea exactă a înțelesului contractului.

Iată deci singura situație când își produce

efectele art. 977 și art. 978 C. civ., în restul situațiilor (care constituie

și regula), claritatea clauzelor contractuale este de natură să înlăture necesitatea

operației de interpretare.

Transpunând principiile de ordine teoretic

arătate, la contractul în discuție, corect la art. 3 reținut de instanțe (a se

vedea actul adițional din 30 noiembrie 1994 la contractul 242/1992), se

constată că acesta este clar formulat în ceea ce privește obligația pârâtei la

plata sumelor, de asemeni expres și clar stabilite ca și a perioadelor de când

încep plățile.

Ori câte diligențe s-ar depune nu se poate

reține nici un fel de insuficiență a acestei obligații care să rezulte din

contradicția existentă între manifestarea expresă de voință și voința internă a

părților.

În aceste condiții, nici art. 977, nici art. 982

sau art. 983 C. civ. nu-și justifică aplicarea, iar instanța de apel a dat

corect efect clauzei din art. 3 din actul adițional la contract.

Explicația pe care recurenta o dă acestui motiv

de recurs prin raportarea art. 3 la art. 1 din actul adițional la contract,

este exclusă de conținutul clar, precis și concis al art. 3, care nu justifică

nici o completare sau întregire cu art. 1.

De asemeni susținerea că partea finală a art. 2

din actul adițional are în vedere altă perioadă decât aceea reținută de

instanța de apel, nu are nici o legătură cu art. 3 din același act care a fost

deja analizat.

Restul afirmațiilor din acest motiv de recurs,

au constituit apărarea pârâtei la fond și apel și a fost corect înlăturată,

tocmai avându-se în vedere neechivocitatea clauzelor contractului.

Discuția pe care recurenta o face în legătură cu

efectele „plății parțiale” și cele ale plății succesive, cum apreciază că este

în speță, nu rezolvă litigiul, pentru că altele sunt argumentele care au dus la

reținerea culpei contractuale a pârâtei și la rezilierea contractului.

Indiferent că pârâta a oferit, parțial sau total

suma de bani datorată (și s-a recunoscut că din august 1996 nu s-a mai plătit

suma de 600 USD), aceasta făcându-se în timpul litigiului, nu putea anula

obiectul acțiunii, care consta tocmai în aplicarea față de pârâtă a sancțiunii

civile prevăzute de art. 7 din contractul nr. 242/1992.

Înlăturarea de către instanța de apel a

dreptului de retenție acordat pârâtei s-a făcut cu respectarea legii și

interpretarea corectă a dispozițiilor art. 1444 C. civ. și art. 379 C. proc.

civ.

Prin art. 1444 C. civ. se acordă posesorului

unui bun, dreptul de a restitui bunul mai înainte de a fi dezdăunați de către

proprietarul bunului.

Rezultă deci, că posesorul sau deținătorul unui

bun supus restituirii poate refuza aceasta până nu i se plătește datoria legată

de bunul respectiv, ceea ce face din dreptul de retenție o garanție reală.

Pentru a beneficia de această garanție reală

posesorul bunului, în speță pârâta trebuia să facă dovada creanței pe care o

are asupra reclamantei pe care să i-o poată opune în cadrul dreptului de retenție

solicitat.

Ori, tocmai asta a făcut instanța de apel, și

anume a reținut că în cadrul acțiunii de față, nu s-a stabilit și nici n-a

făcut obiectul analizei întinderii drepturilor și obligațiilor reciproce ale

părților, cererea reconvențională formulată de pârâtă la instanța de fond

nefiind conexată la acțiunea de față, iar pârâta nu a făcut recurs împotriva

încheierii de respingere (apelul i-a fost respins).

A se invoca pentru dovedirea creanței și

caracterului acesteia dispozițiile art. 379 C. proc. civ. este evident în afara

legii, pentru că textul în alin. (3) și (4) menționează că este certă creanța a

cărei existență rezultă din actul de creanță sau din alte acte, chiar

neautentice, dar care să emane de la debitor sau să fie recunoscute de acesta.

Nu este cazul în speță de nici una din creanțe.

Aliniatul următor definește creanța ca lichidă

atunci când câtimea ei este determinată prin însuși actul de creanță sau

determinabilă cu ajutorul actului de creanță sau a altor acte emanând de la

debitor, recunoscute de acesta sau opozabile lui.

Nici această condiție a pretinsei creanțe a

recurentei nu se regăsește în cauză.

Deci concluzia instanței de apel nu a încălcat

legea, dimpotrivă s-a întemeiat pe textele legale în materie.

Ultima susținere privind omisiunea instanței de

apel de a se pronunța asupra unui mijloc de apărare (art. 304 pct. 10 C. proc.

civ.) nu poate fi primită, fiindcă din lectura motivelor de apel, nu rezultă că

recurenta de acum a invocat anexa nr. 3 la H.C.M. 860/1973 privind compensarea

chiriilor cu contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului, deci instanța nu

putea obiectiv să se pronunțe pe ceva ce nu se formulase de apelantă.

Dealtfel, este justificat să nu apară în apel o

asemenea apărare, din moment ce la fond instanța acordase pârâtei dreptul de

retenție, recunoscându-i un drept de creanță asupra reclamantei.

În consecință, față de cele arătate, urmează a

se respinge recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge recursul declarat de

pârâta S.C. S. S.R.L. Constanța

împotriva deciziei nr. 943 din 15 noiembrie 2001 a Curții de Apel Constanța,

secția comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 octombrie 2003.