ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1467/2003

Asupra recursului în anulare de

față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin plângerea prealabilă înregistrată

la 2 iunie 1999, partea vătămată M.M., în calitate de reprezentant al SC M.

SRL, cu sediul în Săliște, județul Sibiu, a solicitat Judecătoriei Sibiu

condamnarea inculpatului:

- B.I., pentru infracțiunea de abuz

de încredere, prevăzută de art. 213 C. pen.

Plângerea părții vătămate a fost

înregistrată inițial la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sibiu la 28 iulie

1998 și înaintată instanței de judecată la 2 iunie 1999.

În susținerea sa partea vătămată a

arătat că, avându-se în vedere H.G. nr. 727/1996 și în baza contractului nr.

103 din 13 septembrie 1996, SC C. SA Sibiu, reprezentată de B.I. – manager, a

acordat SC M. SRL Săliște un credit în valoare de 25.453.393 lei (contractat

anterior de la B.A. SA Sibiu, conform mandatului dat de partea vătămată) pentru

finanțarea campaniei agricole din toamna anului 1996, aceasta din urmă având

obligația să livreze celei dintâi cantitatea de 165 t grâu din recolta anului

1997, în condițiile de calitate prevăzute de reglementările legale în vigoare.

Partea vătămată a livrat SC C. SA

cantitatea de 98.280 kg grâu care, însă, nu a fost acceptată în vederea

executării contractului nr. 103 din 13 septembrie 1996, considerându-se că nu

corespunde normelor de calitate prevăzute de H.G. nr. 191/1991, motiv pentru

care a fost preluată în regim de custodie.

Din această cantitate partea

vătămată a ridicat 66.400 kg pe care a predat-o SC A. SA, restul de 31.340 kg

rămânând în depozitul Bazei de recepție Hosman aparținând SC C. SA.

Inculpatul B.I., profitând de

funcția de manager a dispus pe nedrept de cantitatea rămasă în custodie vânzând

grâul la prețul de 700 lei/kg.

Judecătoria Sibiu, prin sentința

penală nr. 341 din 7 martie 2000, a dispus, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a)

C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., achitarea

inculpatului B.I. pentru infracțiunea de abuz de încredere.

În baza art. 346 alin. (4) C. proc.

pen., instanța nu a soluționat acțiunea civilă formulată de partea vătămată.

Tribunalul Sibiu, prin decizia

penală nr. 300 din 3 iulie 2001, a admis recursul părții vătămate și a dispus

condamnarea inculpatului B.I. la 500.000 lei amendă pentru săvârșirea

infracțiunii de abuz de încredere.

De asemenea, în baza art. 14 C.

proc. pen. și art. 998 C. civ., inculpatul a fost obligat să predea părții

vătămate SC M. SRL, reprezentată prin M.M., cantitatea de 35.860 kg grâu, iar

în caz de refuz să-i plătească contravaloarea acesteia la data executării.

Împotriva deciziei instanței de

recurs, în temeiul art. 409 și art. 410 alin. (1) partea I pct. 3 C. proc.

pen., procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție

a declarat recurs în anulare, considerând-o ca fiind contrară legii.

Se susține prin recursul în anulare

că inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea

penală.

Recursul în anulare este întemeiat.

Potrivit art. 213 alin. (1) C. pen.,

infracțiunea de abuz de încredere constă în însușirea unui bun mobil al altuia,

deținut cu orice titlu, sau dispunerea de acest bun pe nedrept, ori refuzul de

a-l restitui.

Așadar, pentru săvârșirea acestei

infracțiuni este necesar, în primul rând, să existe un raport juridic civil,

netranslativ de proprietate, între partea vătămată și făptuitor – persoană

fizică, în temeiul căruia cel din urmă dobândește detenția bunului respectiv și

totodată are îndatorirea să-l păstreze, conserve ori să-l păzească și să-l

restituie la termenul și în condițiile stipulate, ori să-i dea destinația

indicată de cel de la care l-a primit.

Calitatea de inculpat, conform

normelor procesual penale, o are numai o persoană fizică, având capacitatea

penală, împotriva căreia s-a pus în mișcare acțiunea penală, indiferent de

contribuția sa la săvârșirea faptei imputate, de încadrarea juridică a

acesteia, de forma ei sau de sediul normei penale incriminatoare.

Conform legii penale românești, o

persoană juridică nu poate avea calitatea de inculpat.

În acest sens, pentru existența

infracțiunii de abuz de încredere, este necesar ca bunul ce face obiectul

însușirii, cel al dispunerii pe nedrept sau al refuzului de restituire, să fie

deținut de o persoană fizică în această calitate, iar nu de o societate

comercială în urma înțelegerii intervenite inițial între părți.

Or, între inculpat ca persoană

fizică și partea vătămată SC M. SRL nu a existat nici un raport juridic.

Partea vătămată nu a încredințat

inculpatului personal cantitatea de grâu refuzată a fi primită pentru

executarea obligațiilor asumate prin contractul nr. 103 din 13 septembrie 1996

ci, aceasta, a fost depozitată în bazele de recepție ale SC C. SA, urmare a

raporturilor comerciale existente între cele două firme.

Ulterior, SC C. SA, în perioada 11

decembrie - 16 decembrie 1997, a vândut, din dispoziția inculpatului B.I.,

grâul preluat în baza de recepție Hosman în vederea rambursării creditului

contractat de la B.A. SA, în numele SC M. SRL, care avea scadența la 30

octombrie 1997, cu motivarea că partea vătămată nu și-a respectat obligațiile

contractuale.

Totodată, SC C. SA, prin acțiunea

înregistrată la 23 martie 1998 la Tribunalul Sibiu, a solicitat instanței

civile obligarea părții vătămate (în calitate de pârâtă) la plata diferenței

dintre valoarea creditului acordat și suma obținută prin vânzarea grâului.

De precizat că SC M. SRL (în

calitate de pârâtă) a renunțat la judecarea acțiunii reconvenționale formulate.

Astfel, dispunând de o parte din

cantitatea de grâu depozitată de partea vătămată, inculpatul nu a acționat în

nume propriu, ci ca reprezentant al SC C. SA, motiv pentru care răspunderea

penală a acestuia nu poate fi antrenată pentru infracțiunea de abuz de

încredere. Raportul juridic s-a încheiat între două societăți comerciale și ca

atare, aflându-ne în prezența unui litigiu civil, ce urmează a fi soluționat

conform răspunderii contractuale, fapta inculpatului nu cade sub incidența

legii penale, astfel că se impune achitarea sa potrivit art. 11 pct. 2 lit. a),

raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., pentru infracțiunea

prevăzută de art. 213 C. pen., ceea ce în mod temeinic și legal a hotărât

instanța de fond.

În situația dată, instanța de recurs

avea obligația să respingă recursul părții civile. Admițându-l totuși și

dispunând condamnarea inculpatului pentru infracțiunea imputată, a pronunțat o

hotărâre contrară legii.

În consecință, recursul în anulare

fiind fondat, urmează a se admite, a se casa decizia atacată și a se menține

sentința instanței de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în anulare declarat

de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție

împotriva deciziei penale nr. 300 din 3 iulie 2001 a Tribunalului Sibiu,

privind pe inculpatul B.I.

Casează decizia penală

sus-menționată și menține sentința penală nr. 341 din 7 martie 2000 a

Judecătoriei Sibiu.

Pronunțată în ședință publică, azi

21 martie 2003.