ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 12/2004

Asupra recursurilor de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Tribunalul București, secția I penală, prin sentința penală nr. 1258 din 23 decembrie 2002, în baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptelor, din infracțiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. d), f) și h) C. pen. și de violare de domiciliu, prevăzută de art. 192 alin. (2) din același cod, ambele cu aplicarea art. 37 lit. b) și art. 33 lit. a) C. pen., într-o singură infracțiune, aceea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. d), f) și h), cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. și în baza acestor din urmă texte de lege, a condamnat pe inculpatul C.C., la 8 ani închisoare, cu aplicarea dispozițiilor art. 71 și art. 64 C. pen.

În baza art. 350 C. proc. pen., a menținut starea de arest a inculpatului, iar în baza art. 88 C. pen., a dedus din pedeapsa aplicată, prevenția de la 3 iulie 2001, la zi. Potrivit art. 65 C. pen., a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) și b) din același cod, pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei închisorii. În temeiul art. 14 și art. 346 C. proc. pen., a constatat acoperit prejudiciul cauzat părții vătămate N.M., prin restituirea în natură a bunului sustras. A luat act că partea vătămată S.N. și martorul D.C., cumpărător de bună credință, nu s-au constituit parte civilă în cauză. În baza art. 118 lit. d) C. pen., a dispus confiscarea de la inculpat a sumei de 1.600.000 lei.

Inculpatul a fost obligat la plata sumei de 3 milioane lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Hotărând astfel, prima instanță a reținut, în esență, că în noaptea de 2 iulie 2001, inculpatul a pătruns prin efracție și escaladare în locuința părții vătămate S.N., a lovit-o de mai multe ori cu pumnul la nivelul feței, cauzându-i un traumatism cranio-cerebral și după ce partea vătămată a fost pusă în imposibilitate de a se apăra și de a riposta, a sustras un televizor color, aparținând numitului N.M.V., pe care l-a vândut în cursul aceleiași nopți cu suma de 1.600.000 lei. Împotriva sentinței penale au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul București și inculpatul. În apelul parchetului, hotărârea primei instanțe a fost criticată pentru greșita încadrare juridică a faptei, neaplicarea dispozițiilor art. 169 C. proc.

pen. și lipsa de rol activ al instanței. În apelul declarat de inculpat, soluția a fost criticată pentru greșita lui condamnare, solicitând achitarea, întrucât la dosar nu sunt probe ale vinovăției sale. Curtea de Apel București, secția I penală, prin decizia penală nr. 204 din 15 aprilie 2003 a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul București și de inculpatul C.C., a desființat în parte hotărârea primei instanțe și pe fond, în baza art. 192 alin. (2), cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., a condamnat pe inculpat, la 4 ani închisoare, pentru comiterea infracțiunii de violare de domiciliu. În baza art. 211 alin. (2) lit. d), f) și h), cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., a condamnat pe același inculpat la 8 ani închisoare și 5 ani interzicerea exercitării drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) și b) din același cod.

În baza art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen., a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 8 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) și b) din același cod. A dispus restituirea către inculpat a bunurilor ridicate în vederea cercetărilor prin procesul verbal din data de 3 iulie 2001. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței. În motivarea acestei soluții, instanța de control judiciar a reținut că, în mod greșit instanța de fond a procedat la schimbarea încadrării juridice a faptelor, considerând că violarea de domiciliu este absorbită în infracțiunea de tâlhărie comisă într-o locuință, întrucât inculpatul nu și-ar fi putut atinge scopul decât prin pătrunderea fără drept în această locuință și prin urmare, acțiunile inculpatului întrunind elementele ambelor infracțiuni de tâlhărie și de violare de domiciliu, se impune condamnarea lui pentru aceste fapte.

Instanța de control judiciar a mai reținut că prin procesul-verbal din data de 30 iulie 2001, au fost ridicate în vederea cercetărilor o serie de bunuri aparținând inculpatului, care nu aveau legătură cu faptele comise și prin admiterea apelului declarat de inculpat a dispus restituirea acestor bunuri. Cu privire la solicitarea inculpatului de a fi achitat pentru faptele reținute în sarcina sa, instanța de apel a arătat că nu poate fi primită, întrucât ansamblul probator de la dosar conturează vinovăția inculpatului. Împotriva deciziei penale, în termenul legal au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și inculpatul C.C.

În recursul declarat de parchet, decizia penală a fost criticată pentru greșita încadrare juridică a faptelor comise de inculpat, arătând că încadrarea juridică dată de instanța de fond, în infracțiunea prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. d), f) și h) C. pen., este corectă și pentru greșita individualizare judicioasă și netemeinicia pedepsei aplicate inculpatului, solicitând modificarea ei, în sensul de a fi majorată; în ședința publică de judecată, procurorul, susținând însă numai acest din urmă motiv de casare. În recursul său, inculpatul a solicitat, în principal, achitarea sa, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., susținând că nu a săvârșit el infracțiunea, iar în subsidiar, a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptelor și reducerea pedepsei aplicate.

Examinând hotărârea atacată, în raport de cazurile de casare invocate, prevăzute de art. 385 9 alin. (1) pct. 17 și pct. 14 C. proc. pen. și din oficiu, în baza art. 385 9 alin. (3) din același cod, Curtea constată, în baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, recursurile fondate, pentru cele ce vor fi arătate în continuare. 1. Cât privește critica formulată de parchet și de inculpat sub aspectul greșitei încadrări juridice a faptelor, dată de instanța de apel, în două infracțiuni distincte de tâlhărie și violare de domiciliu, se constată că este fondată. În acest sens, potrivit art. 41 alin. (3) C. pen., infracțiunea este complexă când în conținutul său intră, ca element sau ca circumstanță agravantă, o acțiune sau inacțiune, care constituie prin ea însăși o faptă prevăzută de legea penală.

Aceasta înseamnă că infracțiunea absorbită în conținutul infracțiunii complexe, ca element sau ca circumstanță agravantă, trebuie să fie indicată în norma de drept incriminatoare, în mod expres. Ori, în cauză, instanța de apel a apreciat greșit că cele două infracțiuni sunt distincte și întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor de tâlhărie și violare de domiciliu, cu motivarea că, sub aspectul infracțiunii prevăzute de art. 211 alin. (2) lit. d), f) și h) C. pen., s-au reținut circumstanțele calificate, constând în comiterea faptei pe timpul nopții, din locuință și cu urmările, prevăzute de art. 182 C. pen. și deci, pătrunderea prin efracție nu este avută în vedere pentru a exista absorbția infracțiunii de violare de domiciliu, în infracțiunea complexă de tâlhărie.

Se constată că, această încadrare juridică este greșită, deoarece, atât sub aspectul laturii obiective, cât și sub aspectul laturii subiective, caracterizată prin intenția directă, fapta întrunește numai elementele constitutive ale infracțiunii complexe de tâlhărie. Art. 211 C. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 140/1996, incriminează fapta de furt săvârșită prin întrebuințarea de violențe sau amenințări, ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra, prin modificarea textului incriminator, introducându-se forma calificată în cuprinsul alineatului 2, în cauză fiind incidente: lit. d) (în timpul nopții), lit. f) (într-o locuință sau dependințe ale acesteia) și lit. h) (când fapta a avut una dintre urmările prevăzute de art. 182 C. pen.).

Elementul material al infracțiunii are o structură complexă și este alcătuit, în primul rând, din elementul material al infracțiunii de furt, cel de-al doilea component, adiacent față de primul, fiind reprezentat de o violență fizică sau psihică, exercitată asupra subiectului pasiv. Între cele două componente există o relație de condiționare ca de la mijloc la scop și ori de câte ori, violențele pierd legătura cu furtul, ele nu mai pot întregi structura infracțiunii complexe de tâlhărie. Este de reținut că violențele pot fi anterioare, concomitente sau posterioare acțiunii de furt și pot fi săvârșite nu numai asupra persoanei păgubite, ci și asupra oricărei alte persoane care are posesia sau detenția bunului sau chiar, numai paza bunului respectiv și încearcă să-l împiedice pe făptuitor să comită furtul sau să-și asigure scăparea sau păstrarea bunului.

Prin modificarea adusă textului de lege, legiuitorul a urmărit lărgirea sferei infracțiunii, prin introducerea de forme calificate, una dintre acestea fiind reprezentată de furtul comis într-o locuință sau dependințe. Modalitatea concretă de pătrundere a făptuitorului în domiciliul victimei, prin efracție sau cu încuviințarea acesteia, nu are relevanță, deoarece la momentul consumării infracțiunii, pentru reținerea formei calificate a faptei, prezintă importanță împrejurarea obiectivă a aflării inculpatului, în domiciliul părții vătămate, legea prevăzând expres această situație de fapt, căreia i-a conferit caracterul calificat, în cadrul aceleiași infracțiuni complexe. Așa fiind, se constată că încadrarea juridică corectă a faptelor comise de inculpat este aceea reținută de instanța de fond și anume, infracțiunea complexă de tâlhărie, prevăzută și pedepsită de art. 211 alin. (2) lit. d), f) și h) C. pen.

și deci, critica formulată de parchet și de inculpat referitoare la greșita încadrare juridică a faptelor, de către instanța de apel, în două infracțiuni distincte, de tâlhărie și de violare de domiciliu, fiind fondată, recursurile promovate în cauză urmează a fi admise sub acest aspect. 2. Cât privește solicitarea inculpatului de a se dispune achitarea sa, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., întrucât nu a săvârșit el infracțiunea de tâlhărie, se constată că este nefondată. Din verificarea lucrărilor cauzei, se reține că situația de fapt a fost corect stabilită, instanțele analizând cu rol activ, probele administrate în cele două faze ale procesului penal.

Plângerea și declarațiile constante ale părților vătămate S.N. și N.M.V., coroborate cu ale martorilor D.I., S.G., D.C., V.F., U.M., N.P., R.F., P.F., B.V., S.A.

și B.M., din care reiese că inculpatul a fost văzut de martori pe str. Comișani, înainte și imediat după săvârșirea tâlhăriei, au văzut-o și pe partea vătămată S.N., care prezenta urme de lovituri, fiind plină de sânge, iar în timp ce așteptau poliția, în intervalul de timp 1,10-1,25, din noaptea de 3 iulie 2001, au văzut pe stradă un taxi care a oprit lângă un stâlp electric, de unde inculpatul împreună cu taximetristul, au luat televizorul din locul unde fusese ascuns și l-au așezat pe bancheta din spate a autoturismului, după care, s-au deplasat la martorul D.C., care a cumpărat televizorul cu suma de 1.600.000 lei, fără ca acesta să cunoască proveniența ilicită a bunului, identificarea inculpatului în aceeași noapte pe platforma D., pe baza datelor furnizate de taximetrist, rapoartele de expertiză medico-legală A1/10126, A11/11534/26 noiembrie 2001, A11/12774/2001, 190310/4 septembrie 2001, procesele-verbale încheiate de organele de poliție, inclusiv de recunoaștere a inculpatului după voce și vorbire, de către partea vătămată, declarațiile inculpatului, celelalte înscrisuri de la dosar, au conturat fără dubiu situația de fapt și au stabilit vinovăția inculpatului, astfel că solicitarea acestuia de a fi achitat nu poate fi primită.

3. Analizând soluțiile pronunțate în cauză și sub aspectul individualizării pedepsei, se constată că aceasta a fost judicios realizată de către instanța de fond, în strictă conformitate cu criteriile generale, prevăzute de art. 72 C. pen., având în vedere, atât pericolul social concret al faptelor, rezultat din împrejurările și modalitatea în care a acționat inculpatul ca și din urmările produse, de limitele de pedeapsă prevăzute în partea specială a codului și datele ce caracterizează persoana inculpatului, care a avut o atitudine oscilantă, nesinceră pe parcursul procesului penal, este recidivist, nu are ocupație, este căsătorit și are trei copii minori, astfel că, se apreciază că pedeapsa aplicată de 8 ani închisoare și 5 ani interzicerea exercitării drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., este de natură a realiza și scopul acesteia, preventiv și educativ, așa cum stipulează dispozițiile art. 52 din același cod.

În consecință, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, constatând în baza lucrărilor și a materialului de la dosar, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și de inculpatul C.C., fondate pentru considerentele mai sus arătate, în baza art. 385 15 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., le va admite, va casa decizia atacată și va menține hotărârea primei instanțe prin respingerea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul București, împotriva sentinței penale nr. 1258 din 23 decembrie 2003 a Tribunalului București, secția I penală. Va deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul arestării preventive, de la 3 iulie 2001, la 6 ianuarie 2004. Onorariul în sumă de 300.000 lei, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și de inculpatul C.C., împotriva deciziei penale nr. 204 din 15 aprilie 2003 a Curții de Apel București, secția I penală. Casează decizia atacată și menține hotărârea primei instanțe, prin respingerea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul București, împotriva sentinței penale nr. 1258 din 23 decembrie 2002 a Tribunalului București, secția I penală. Deduce din pedeapsa aplicată, timpul arestării preventive de la 3 iulie 2001, la 6 ianuarie 2004. Onorariul în sumă de 300.000 lei cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va plăti din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 6 ianuarie 2004.