ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3323/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Reclamanta A.S.& A.S.L. Londra, reprezentată prin

SC F.M.SE. SRL a chemat în judecată pe pârât SC M.N. SA pentru a fi obligată la

plata sumei de 36.134,23 lire sterline, reprezentând cheltuieli efectuate

pentru navele pârâtei în anul 1994 și recunoscute de aceasta prin documentul „agreement”

din 2 noiembrie 1993, a sumei de 15.573,95 lire sterline, reprezentând dobânda

cuvenită prin aceeași convenție, dobândă contractuală, aferentă sumei

principale de 18% pe an, cu începere de la data de 30 noiembrie 1993 și a

cheltuielilor de judecată.

Tribunalul Constanța, prin sentința civilă nr. 381

din 5 martie 1997 a respins, ca prescrisă, acțiunea reclamantei.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel

reclamanta.

Curtea de Apel Constanța, prin decizia civilă nr. 344

din 20 iunie 1997, a admis apelul reclamantei, a desființat hotărârea atacată

și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță de fond, reținând că

debitul nu provine numai din furnituri, ci și din prestări portuare cărora nu

li se aplică dispozițiile art. 955 C. com.

Prin decizia nr. 417/1998, Curtea Supremă de

Justiție, secția comercială, a anulat, ca netimbrat, apelul formulat de pârâta

SC M.N. SA.

Rejudecând, în fond, după casare, Tribunalul

Constanța, secția Maritimă Fluvială, prin sentința civilă nr. 125 M.F. din 28

octombrie 1998 a admis în parte acțiunea reclamantei și a obligat-o pe pârâtă

la plata sumei de 4921,91 lire sterline pretenții portuare, 5639,17 lire

sterline dobândă comercială și a respins, ca prescrisă, pretenția de 31.212,32

lire sterline, reprezentând furnituri la navă și dobânda aferentă.

Curtea de Apel Constanța, prin decizia civilă nr. 21

M.F. a admis apelul declarat de reclamantă, a desființat sentința atacată și a

trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță de fond – reținând nulitatea

acestei hotărâri datorită nerespectării dispozițiilor art. 256 și 258 alin. (1)

C. proc. civ.

În fond după casare, prin sentința civilă nr. 87/

M.F. /1999 pronunțată de Tribunalul Constanța, la 9 iunie 1999, s-a admis, în

parte, acțiunea reclamantei pentru suma de 921,91 lire sterline, reprezentând

contravaloare prestații portuare, 5639,17 lire sterline dobândă comercială,

calculată până la data de 23 septembrie 1998 și, în continuare, dobânda de 18%

până la achitarea prețului, respingându-se, ca prescrise, celelalte pretenții.

Instanța de fond a apreciat că excepția prescripției

dreptului la acțiune pentru pretențiile, reprezentând furnituri navă și dobândă

aferentă, este întemeiată. Convenția încheiată, la data de 2 noiembrie 1993, dă

eficiență dispozițiilor art. 955 alin. (2) C. com., potrivit cărora prescripția

începe să curgă de la data furniturilor și de la facerea lucrărilor, dacă

părțile nu au stipulat un termen de plată. În acest caz, prescripția rămâne

suspendată pe timpul cuvenit.

Chiar dacă s-ar reține că obligația civilă imperfectă

a pârâtei a fost transformată într-o obligație civilă propriu-zisă prin

convenția din 2 noiembrie 1993, părțile nu au exprimat clar intenția de a nova,

astfel că susținerea stingerii vechii obligații și înlocuirea cu o nouă obligație,

căreia nu i se aplică dispozițiile art. 955 C. com., nu este dovedită, aceasta,

întrucât, potrivit art. 1131 C. civ., intenția părților de a nova, de a

transforma vechea obligație într-una nouă, constituie element esențial al

novației și trebuie să fie clar exprimată prin actul novației.

Această sentință a fost păstrată de Curtea de Apel

Constanța, secția comercială, care, prin decizia civilă nr. 2/ M.F. din 18

ianuarie 2000, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că

nu intră în puterea lucrului judecat dezlegarea dată prin decizia nr. 344/1997

a Curții de Apel Constanța deoarece considerentele hotărârii nu participă la

autoritatea de lucru judecat decât în măsura în care ele conțin sau lămuresc

declarații de drepturi provocate de părți și cuprins în dispozitiv.

Dimpotrivă, stările de fapt, motivele fără valoare

dispozitivă avute în vedere în fundamentarea soluției pronunțate, nepurtând

asupra unui raport juridic dedus judecății nu au putere de lucru judecat.

În speță, instanța de judecată, fără a fi învestită

cu o cerere introductivă, de a da calificare juridică „agreementului” din 2

noiembrie 1993, s-a grăbit să dea calificarea acesteia prin considerentele

deciziei nr. 344/1997 – așa încât, soluția pronunțată nepurtând asupra unui

raport juridic dedus judecății, nu are putere de lucru judecat.

S-a mai reținut că este inadmisibilă derogarea prin

convenție de la normele prescripției extinctive și obligativitatea aplicării

lor din oficiu, ceea ce este expres prevăzut în art. 1 alineat final și art. 18

din Decretul nr. 167/1958. De aceea, apărarea reclamantei, în sensul că, prin

convenția încheiată, părțile au înțeles să deroge de la normele prescripției

extinctive, este neîntemeiată.

În sfârșit s-a reținut că nu s-a dat eficiența

cuvenită efectelor garanției asumată de pârâtă prin gajarea celor două nave,

întrucât efectele contractului de garanție sunt subsecvente obligației

principale și, atâta timp cât părțile nu pot deroga prin convenția principală

de la normele imperative privind prescripția exctinctivă, cu atât mai puțin o

pot face prin contractul de gaj sau altă garanție reală sau personală.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând, ca temei

de drept, dispozițiile art. 304 pct. 9 și 8 C. proc. civ. și solicitând

modificarea acesteia în sensul admiterii acțiunii, astfel cum a fost formulată.

Recurenta a susținut, în esență, că instanța de apel

a încălcat dispozițiile art. 1201 C. civ., hotărârea fiind lovită de nulitate,

întrucât nu a valorificat excepția autorității de lucru judecat, respingând-o

cu o motivare care nu-și regăsește fundament în realitatea juridică a cauzei.

Astfel, recurenta a arătat că, în cauză, operează autoritatea

de lucru judecat a considerentelor deciziei nr. 344/1997 Cu privire la faptul

că, prin argumentul din 2 noiembrie 1993, a intervenit o nouă novație cu alte

clauze și alt termen de prescripție. De altfel, părțile au renunțat expres să

invoce o eventuală excepție trasă din dispozițiile art. 955 pct. 1 C. com.

Recurenta a susținut că în mod greșit a reținut

instanța că, prin clauzele existente în agreementul din 2 noiembrie 1993,

părțile au derogat de la regimul general și derogatoriu al prescripției,

întrucât, o asemenea teză nu-și poate găsi locul în materia dreptului

internațional privat.

Prin renunțarea la a mai invoca orice prescripție,

părțile au conferit putere obligațiilor lor naturale și, nicidecum, nu și-au

asumat un alt regim legal al prescripției.

În sfârșit, recurenta a criticat decizia și pentru

faptul că instanța nu a dat eficiența cuvenită garanției asumată de pârâtă prin

gajarea navelor. Dovada I și Dovada II prin același agreement. Referitor la

aceste gajuri, se susține că părțile s-au înțeles ca reclamanta să nu le

execute decât în situația în care pârâta nu și-ar fi îndeplinit în totalitate

obligațiile.

Examinând legalitatea și temeinicia deciziei atacate

în raport de criticile formulate, Curtea constată că recursul nu este fondat pentru

următoarele considerente:

În mod just, instanța de apel a apreciat că, în

speță, nu sunt îndeplinite cerințele, prevăzute de art. 1201 C. civ., pentru a

opera autoritatea de lucru judecat dată de considerentele deciziei nr. 344 din

30 iunie 1997 privind calificarea juridică a agreementului încheiat la 2

noiembrie 1993 de părți.

Este știut că lucrul judecat rezultă din dispozitivul

hotărârii, deoarece, numai prin această parte a actului final al instanței, se

soluționează asupra conflictului de interese dintre părți. Argumentele de fapt

și de drept, care lămuresc înțelesul și întinderea dispozitivului, nu intră în

puterea lucrului judecat decât dacă acestea se referă la aspectul asupra căruia

s-a purtat litigiul dintre părți și care a fost soluționat prin dispozitivul

hotărârii.

Rezultă deci că, considerentele hotărârii nu intră în

puterea lucrului judecat decât în limita în care își găsesc corespondentul în

modul de soluționare a cauzei, astfel cum rezultă din dispozitiv.

Cum litigiul soluționat prin decizia nr. 344 din 20

iunie 1997 nu a avut ca obiect „calificarea juridică a agreementului” din 2

noiembrie 1993, argumentele instanței, cu privire la acest aspect, nu intră în

puterea lucrului judecat, astfel cum greșit susține reclamanta.

În mod just, instanțele au reținut ca fiind

întemeiată excepția prescripției, trasă din dispozițiile art. 955 C. com. în

ceea ce privește cheltuielile cu piesele de schimb.

Debitul pretins de reclamantă este format din două

categorii distincte de cheltuieli: furnituri și taxe portuare, așa cum,

dealtfel, și reclamanta arată în cererea dedusă judecății.

Între părți a intervenit o înțelegere intitulată

„Agreement” la data de 2 noiembrie 1993, prin care intimata a recunoscut

debitul datorat și prin care s-au stabilit, de comun acord, modalitățile de

plată ale acestuia, data de la care curge un nou termen de prescripție.

Ca atare, în raport de data introducerii acțiunii –

iunie 1996 și scadența stabilită prin agreementul încheiat, conform art. 955

alin. (1) C. com., acțiunea este prescrisă pentru pretențiile reprezentând

furnituri la nave.

Susținerile reclamantei cum că, prin agreementul

încheiat, pârâta ar fi renunțat la termenul de prescripție, prevăzut de art.

955 C. com., și că părțile ar fi suspendat orice curgere a vreunui termen de

prescripție, nu sunt întemeiate.

Reglementările cu privire la prescripția extinctivă

au un caracter imperativ și, deci, se impun, în mod obligatoriu, voinței

părților care nu pot deroga de la aceasta.

Acest lucru este prevăzut în mod expres de prevederile

art. 1 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, care arată că „orice clauză care se

abate de la reglementarea legală a prescripției este nulă” și de art. 18 din

același decret, potrivit căruia „instanța judecătorească este obligată ca, din

oficiu, să cerceteze dacă dreptul la acțiune sau la executare silită este

prescris”.

Rezultă deci, din textele de lege menționate, că sunt

lovite de nulitate absolută clauzele din actele juridice civile prin care s-ar

prevedea alte termene de prescripție decât cele legale, determinarea momentului

de la care începe să curgă prescripția după alte reguli decât cele stabilite de

dispozițiile legale, alte cauze de întrerupere sau suspendare a cursului

prescripției decât cele stabilite prin lege.

În consecință, față de inadmisibilitatea clauzelor

derogatorii de la normele ce reglementează prescripția extinctivă, în mod

corect instanțele au respins apărarea reclamantei, că, prin convenția

încheiată, părțile ar fi derogat de la aceste prevederi imperative.

Nici ultima critică nu este întemeiată .

Faptul că, prin aceeași convenție, părțile au

convenit asupra instituirii unor garanții reale nu are relevanță juridică în

speță.

Contractul de garanție este accesoriu față de

raportul principal obligațional. Efectele acestora sunt subsecvente obligației

principale și atâta timp cât părțile nu pot deroga prin convenția principală de

la normele imperative, privind prescripția extinctivă, cu atât mai puțin o pot

face prin contractul de gaj sau altă garanție reală sau personală.

În consecință, față de considerentele expuse, Curtea

constată că decizia atacată este legală și temeinică, motiv pentru care, în

conformitate cu art. 316 și 296 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta A.S.A.S.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de reclamanta A.S.&

A.S.L., prin mandatar F.M.S. SRL Constanța, împotriva deciziei nr. 2 din 18

ianuarie 2000 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, ca nefondat.

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 iulie 2003.