ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3323/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta A.S.& A.S.L. Londra, reprezentată prin SC F.M.SE. SRL a chemat în judecată pe pârât SC M.N. SA pentru a fi obligată la plata sumei de 36.134,23 lire sterline, reprezentând cheltuieli efectuate pentru navele pârâtei în anul 1994 și recunoscute de aceasta prin documentul „agreement” din 2 noiembrie 1993, a sumei de 15.573,95 lire sterline, reprezentând dobânda cuvenită prin aceeași convenție, dobândă contractuală, aferentă sumei principale de 18% pe an, cu începere de la data de 30 noiembrie 1993 și a cheltuielilor de judecată. Tribunalul Constanța, prin sentința civilă nr. 381 din 5 martie 1997 a respins, ca prescrisă, acțiunea reclamantei.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta. Curtea de Apel Constanța, prin decizia civilă nr. 344 din 20 iunie 1997, a admis apelul reclamantei, a desființat hotărârea atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță de fond, reținând că debitul nu provine numai din furnituri, ci și din prestări portuare cărora nu li se aplică dispozițiile art. 955 C. com. Prin decizia nr. 417/1998, Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, a anulat, ca netimbrat, apelul formulat de pârâta SC M.N. SA. Rejudecând, în fond, după casare, Tribunalul Constanța, secția Maritimă Fluvială, prin sentința civilă nr. 125 M.F. din 28 octombrie 1998 a admis în parte acțiunea reclamantei și a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 4921,91 lire sterline pretenții portuare, 5639,17 lire sterline dobândă comercială și a respins, ca prescrisă, pretenția de 31.212,32 lire sterline, reprezentând furnituri la navă și dobânda aferentă.

Curtea de Apel Constanța, prin decizia civilă nr. 21 M.F. a admis apelul declarat de reclamantă, a desființat sentința atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță de fond – reținând nulitatea acestei hotărâri datorită nerespectării dispozițiilor art. 256 și 258 alin. (1) C. proc. civ. În fond după casare, prin sentința civilă nr. 87/ M.F. /1999 pronunțată de Tribunalul Constanța, la 9 iunie 1999, s-a admis, în parte, acțiunea reclamantei pentru suma de 921,91 lire sterline, reprezentând contravaloare prestații portuare, 5639,17 lire sterline dobândă comercială, calculată până la data de 23 septembrie 1998 și, în continuare, dobânda de 18% până la achitarea prețului, respingându-se, ca prescrise, celelalte pretenții.

Instanța de fond a apreciat că excepția prescripției dreptului la acțiune pentru pretențiile, reprezentând furnituri navă și dobândă aferentă, este întemeiată. Convenția încheiată, la data de 2 noiembrie 1993, dă eficiență dispozițiilor art. 955 alin. (2) C. com., potrivit cărora prescripția începe să curgă de la data furniturilor și de la facerea lucrărilor, dacă părțile nu au stipulat un termen de plată. În acest caz, prescripția rămâne suspendată pe timpul cuvenit.

Chiar dacă s-ar reține că obligația civilă imperfectă a pârâtei a fost transformată într-o obligație civilă propriu-zisă prin convenția din 2 noiembrie 1993, părțile nu au exprimat clar intenția de a nova, astfel că susținerea stingerii vechii obligații și înlocuirea cu o nouă obligație, căreia nu i se aplică dispozițiile art. 955 C. com., nu este dovedită, aceasta, întrucât, potrivit art. 1131 C. civ., intenția părților de a nova, de a transforma vechea obligație într-una nouă, constituie element esențial al novației și trebuie să fie clar exprimată prin actul novației. Această sentință a fost păstrată de Curtea de Apel Constanța, secția comercială, care, prin decizia civilă nr. 2/ M.F. din 18 ianuarie 2000, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că nu intră în puterea lucrului judecat dezlegarea dată prin decizia nr. 344/1997 a Curții de Apel Constanța deoarece considerentele hotărârii nu participă la autoritatea de lucru judecat decât în măsura în care ele conțin sau lămuresc declarații de drepturi provocate de părți și cuprins în dispozitiv. Dimpotrivă, stările de fapt, motivele fără valoare dispozitivă avute în vedere în fundamentarea soluției pronunțate, nepurtând asupra unui raport juridic dedus judecății nu au putere de lucru judecat. În speță, instanța de judecată, fără a fi învestită cu o cerere introductivă, de a da calificare juridică „agreementului” din 2 noiembrie 1993, s-a grăbit să dea calificarea acesteia prin considerentele deciziei nr. 344/1997 – așa încât, soluția pronunțată nepurtând asupra unui raport juridic dedus judecății, nu are putere de lucru judecat.

S-a mai reținut că este inadmisibilă derogarea prin convenție de la normele prescripției extinctive și obligativitatea aplicării lor din oficiu, ceea ce este expres prevăzut în art. 1 alineat final și art. 18 din Decretul nr. 167/1958. De aceea, apărarea reclamantei, în sensul că, prin convenția încheiată, părțile au înțeles să deroge de la normele prescripției extinctive, este neîntemeiată. În sfârșit s-a reținut că nu s-a dat eficiența cuvenită efectelor garanției asumată de pârâtă prin gajarea celor două nave, întrucât efectele contractului de garanție sunt subsecvente obligației principale și, atâta timp cât părțile nu pot deroga prin convenția principală de la normele imperative privind prescripția exctinctivă, cu atât mai puțin o pot face prin contractul de gaj sau altă garanție reală sau personală.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând, ca temei de drept, dispozițiile art. 304 pct. 9 și 8 C. proc. civ. și solicitând modificarea acesteia în sensul admiterii acțiunii, astfel cum a fost formulată. Recurenta a susținut, în esență, că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1201 C. civ., hotărârea fiind lovită de nulitate, întrucât nu a valorificat excepția autorității de lucru judecat, respingând-o cu o motivare care nu-și regăsește fundament în realitatea juridică a cauzei. Astfel, recurenta a arătat că, în cauză, operează autoritatea de lucru judecat a considerentelor deciziei nr. 344/1997 Cu privire la faptul că, prin argumentul din 2 noiembrie 1993, a intervenit o nouă novație cu alte clauze și alt termen de prescripție.

De altfel, părțile au renunțat expres să invoce o eventuală excepție trasă din dispozițiile art. 955 pct. 1 C. com. Recurenta a susținut că în mod greșit a reținut instanța că, prin clauzele existente în agreementul din 2 noiembrie 1993, părțile au derogat de la regimul general și derogatoriu al prescripției, întrucât, o asemenea teză nu-și poate găsi locul în materia dreptului internațional privat. Prin renunțarea la a mai invoca orice prescripție, părțile au conferit putere obligațiilor lor naturale și, nicidecum, nu și-au asumat un alt regim legal al prescripției. În sfârșit, recurenta a criticat decizia și pentru faptul că instanța nu a dat eficiența cuvenită garanției asumată de pârâtă prin gajarea navelor.

Dovada I și Dovada II prin același agreement. Referitor la aceste gajuri, se susține că părțile s-au înțeles ca reclamanta să nu le execute decât în situația în care pârâta nu și-ar fi îndeplinit în totalitate obligațiile. Examinând legalitatea și temeinicia deciziei atacate în raport de criticile formulate, Curtea constată că recursul nu este fondat pentru următoarele considerente: În mod just, instanța de apel a apreciat că, în speță, nu sunt îndeplinite cerințele, prevăzute de art. 1201 C. civ., pentru a opera autoritatea de lucru judecat dată de considerentele deciziei nr. 344 din 30 iunie 1997 privind calificarea juridică a agreementului încheiat la 2 noiembrie 1993 de părți. Este știut că lucrul judecat rezultă din dispozitivul hotărârii, deoarece, numai prin această parte a actului final al instanței, se soluționează asupra conflictului de interese dintre părți.

Argumentele de fapt și de drept, care lămuresc înțelesul și întinderea dispozitivului, nu intră în puterea lucrului judecat decât dacă acestea se referă la aspectul asupra căruia s-a purtat litigiul dintre părți și care a fost soluționat prin dispozitivul hotărârii. Rezultă deci că, considerentele hotărârii nu intră în puterea lucrului judecat decât în limita în care își găsesc corespondentul în modul de soluționare a cauzei, astfel cum rezultă din dispozitiv. Cum litigiul soluționat prin decizia nr. 344 din 20 iunie 1997 nu a avut ca obiect „calificarea juridică a agreementului” din 2 noiembrie 1993, argumentele instanței, cu privire la acest aspect, nu intră în puterea lucrului judecat, astfel cum greșit susține reclamanta.

În mod just, instanțele au reținut ca fiind întemeiată excepția prescripției, trasă din dispozițiile art. 955 C. com. în ceea ce privește cheltuielile cu piesele de schimb. Debitul pretins de reclamantă este format din două categorii distincte de cheltuieli: furnituri și taxe portuare, așa cum, dealtfel, și reclamanta arată în cererea dedusă judecății. Între părți a intervenit o înțelegere intitulată „Agreement” la data de 2 noiembrie 1993, prin care intimata a recunoscut debitul datorat și prin care s-au stabilit, de comun acord, modalitățile de plată ale acestuia, data de la care curge un nou termen de prescripție. Ca atare, în raport de data introducerii acțiunii – iunie 1996 și scadența stabilită prin agreementul încheiat, conform art. 955 alin. (1) C. com., acțiunea este prescrisă pentru pretențiile reprezentând furnituri la nave.

Susținerile reclamantei cum că, prin agreementul încheiat, pârâta ar fi renunțat la termenul de prescripție, prevăzut de art. 955 C. com., și că părțile ar fi suspendat orice curgere a vreunui termen de prescripție, nu sunt întemeiate. Reglementările cu privire la prescripția extinctivă au un caracter imperativ și, deci, se impun, în mod obligatoriu, voinței părților care nu pot deroga de la aceasta. Acest lucru este prevăzut în mod expres de prevederile art. 1 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, care arată că „orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripției este nulă” și de art. 18 din același decret, potrivit căruia „instanța judecătorească este obligată ca, din oficiu, să cerceteze dacă dreptul la acțiune sau la executare silită este prescris”.

Rezultă deci, din textele de lege menționate, că sunt lovite de nulitate absolută clauzele din actele juridice civile prin care s-ar prevedea alte termene de prescripție decât cele legale, determinarea momentului de la care începe să curgă prescripția după alte reguli decât cele stabilite de dispozițiile legale, alte cauze de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției decât cele stabilite prin lege. În consecință, față de inadmisibilitatea clauzelor derogatorii de la normele ce reglementează prescripția extinctivă, în mod corect instanțele au respins apărarea reclamantei, că, prin convenția încheiată, părțile ar fi derogat de la aceste prevederi imperative. Nici ultima critică nu este întemeiată . Faptul că, prin aceeași convenție, părțile au convenit asupra instituirii unor garanții reale nu are relevanță juridică în speță.

Contractul de garanție este accesoriu față de raportul principal obligațional. Efectele acestora sunt subsecvente obligației principale și atâta timp cât părțile nu pot deroga prin convenția principală de la normele imperative, privind prescripția extinctivă, cu atât mai puțin o pot face prin contractul de gaj sau altă garanție reală sau personală. În consecință, față de considerentele expuse, Curtea constată că decizia atacată este legală și temeinică, motiv pentru care, în conformitate cu art. 316 și 296 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A.S.A.S.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge recursul declarat de reclamanta A.S.& A.S.L., prin mandatar F.M.S. SRL Constanța, împotriva deciziei nr. 2 din 18 ianuarie 2000 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, ca nefondat. IREVOCABILĂ. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 iulie 2003.