Kollokas împotriva Greciei

STRASBURG 30 martie 2006 DEFINIF 30/06/2006 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alineatul (2) din Convenție. Poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Kollokas c. Grecia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-o cameră compusă din Tulkens Președinta C.L. Rozakis mis Vajić Steiner domnii Hajiyev Spielmann, S.E. Jebens, judecătorii și ai domnului S. Quesada, grefier adjunct de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 9 martie 2006, renunțat la hotărâre, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 3004/03) îndreptată împotriva Republicii Elene și al cărei resortisant grec, domnul Christos Kollokas ( La 17 martie 2003, Curtea a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenia de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăilor Fundamentale ( La 28 ianuarie 2005, Curtea a decis să comunice cererea guvernului.

În conformitate cu art. 29 alineatul (3) din Convenție, Curtea a decis că aceasta se va pronunța în același timp cu privire la admisibilitate și fond. În fapt, reclamantul s-a născut în 1935 și își are reședința în Atena. El este avocat și profesor pe lângă Etalonarea Technologică a Etapei ( În temeiul Legii nr. 2188/1994, a fost creat un post de consilier juridic în cadrul TEI da . Această lege prevedea că un decret prezidențial trebuia să stabilească modalitățile de numire. La 13 iunie 1994, la propunerea ministrului educației naționale, a fost emis decretul prezidențial nr. 124/1994 de stabilire a modalităților de recrutare; printre altele, decretul prevedea că candidații nu trebuie să aibă vârsta mai mare de 50 de ani și că titularul va fi ales pe baza propunerii unui comitet compus dintr-un vicepreședinte al TEI și doi funcționari ai Ministerului Educației Naționale.

La 23 august 1994, reclamantul va candida la postul respectiv. 1649/1986, avocații care lucrează în sectorul public și care tratează în mod sistematic afacerile juridice ale unui organism de stat sunt numiți din oficiu (αυτοδικαίως) la posturile juridice ale organismului, fără a recurge la procedura obișnuită de numire. La 13 septembrie 1994, TEI îl desemnează pe reclamantul din oficiu la postul proclamat, pe motiv că a preluat ani de zile afacerile juridice ale TEI și că, prin urmare, îndeplinește condițiile prevăzute de legea nr. 1649/1986. TEI l-a informat pe ministrul educației naționale, prin scrisoarea din 6 octombrie 1994. Cu toate acestea, acesta a anunțat postul în cauză, în conformitate cu procedura prevăzută în Decretul prezidențial nr. 124/1994.

La 28 iulie 1994, TEI și reclamantul s-au ocupat de casare și au afirmat, printre altele, că decretul prezidențial nu ar fi trebuit să stabilească calificările candidaților și că ministrul educației naționale nu ar fi trebuit să aibă atât de multe competențe în numirea candidaților. La 17 decembrie 1997, Consiliul a anulat decretul prezidențial, în măsura în care acesta avea o vârstă limită și prevedea că comitetul de numire era format din doi funcționari ai Ministerului Educației Naționale, considerând că aceștia din urmă nu aveau cunoștințele juridice necesare pentru evaluarea candidaților. Curtea Supremă a respins celelalte motive invocate de solicitanți (hotărârea nr. 5088/1997). 10. Între timp, la 15 mai 1995, un alt candidat a fost numit la postul în litigiu (Decizia nr. E5/1458).

11. La 29 august 1995, reclamantul sesizează din nou Consiliul cu privire la o acțiune în anulare a deciziei nr. E5/1458 menționată anterior. 124/1994 era neconstituțional și că dispozițiile Legii nr. 1649/1986 trebuiau să prevaleze. 12. Între timp, la 5 iulie 1996, reclamantul a fost concediat din funcția sa de profesor în cadrul TEI, pentru că a atins limita de vârstă.

În urma unei proceduri inițiate în fața instanței administrative de apel da , care i-a dat câștig de cauză (hotărârea n 1155 din 27 aprilie 1999), reclamantul și-a reinclus poziția de profesor la 14 octombrie 1999. 13. În urma a douăsprezece amânări, în fața Consiliului dat a avut loc la 21 septembrie 2000. Printr-o hotărâre înainte de a pronunța dreptul, a treia cameră a Înaltei Instanțe a prezentat cauza în fața formării plenare (hotărârea nr. 3092/2001 14. La 19 septembrie 2002, formarea plenară a Consiliului de Stat a anulat hotărârea atacată, pe motiv că aceasta fusese pronunțată pe baza celor două dispoziții ale Decretului prezidențial nr. 124/1994, anulat anterior prin Hotărârea nr. 5088/1997.

Înalța instanță a respins celelalte motive invocate de reclamant (hotărârea nr. 2458/2002). PRIVIND VIOLAȚIA DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE ÎN REGISTRUL DURĂRII PROCEDURII 15. Reclamantul a susținut că durata procedurii a încălcat principiul perioadei de timp rezonabil Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Cu privire la admisibilitatea subiectului Õ 16. Curtea ia notă de faptul că recurentul consideră cele două proceduri pe care le-a introdus în fața Consiliului de la … ca fiind un ansamblu și se plânge de durata lor globală.

Cu toate acestea, Curtea nu poate să îl urmeze pe reclamant în raționamentul său, deoarece procedurile în litigiu se referă la anularea unor acte distincte. 17. Prin urmare, în măsura în care reclamantul vizează prima procedură în fața Consiliului de Stat, Curtea constată că această procedură s-a încheiat la 17 decembrie 1997, cu hotărârea nr. 5088/1997, prin urmare, cu mai mult de șase luni înainte de introducerea prezentei cereri. 18. Prin urmare, această parte a ll-ului trasă din durata procedurii este întârziată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție. Prin urmare, nu rămâne în joc decât procedura inițiată de solicitant la 29 august 1995 împotriva deciziei nr. E5/1458.

Cu privire la excepția preliminară a guvernului 19. Guvernul, care a fost invitat să prezinte observații privind admisibilitatea și temeinicia celei de-a doua proceduri inițiate de reclamant în fața Consiliului de Stat, afirmă că cererea este tardivă. El observă că hotărârea nr. 2458/2002 al Consiliului de Stat a fost emis la 19 septembrie 2002, prin urmare cu mai mult de șase luni înainte de introducerea prezentei cereri, pe care guvernul o are la 6 ianuarie 2004, data la care Curtea a primit formularul cererii. 20. Reclamantul combate această teză. 21. Curtea ia notă de faptul că cererea a fost formulată la 17 martie 2003, data la care reclamantul a trimis Curții prima scrisoare în care prezenta în mod suficient obiectul cererii (a se vedea Kavakçi c. Turcia (dec.), nr 7107/01, 30 iunie 2005). Prin urmare, în măsura în care se referă la procedura care s-a încheiat cu hotărârea nr. 2458/2002 al Consiliului din mai mult de un an, nu este târziu.

Prin urmare, este necesar să se respingă excepția de la guvern. 22. Curtea constată, de asemenea, că aceasta nu este în mod evident întemeiată greșit în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție. În plus, aceasta arată că nu se confruntă cu nici un alt motiv de refuz. Prin urmare, este necesar să se declare admisibil. Pe fond 23. Guvernul susține că reclamantul nu a încercat să accelereze procedura în fața Consiliului de Stat. Acesta consideră că … Recurentul se opune acestor teze și susține că cauza sa a avut o durată excesivă.

25. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 29 august 1995, cu sesizarea Consiliului de Õ … Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care se soluționează o cauză apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și de obiectul litigiului pentru cei interesați (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franța [GC], 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII. 27. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea Frydlender citată anterior).

28. În urma examinării tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Ön a prezentat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în acest caz. Ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu răspunde la cerința termenului rezonabil Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) al doilea paragraf din Convenție. PRIVIND ALTE VIOLAȚII ALOCATE DE LA ARTICOLUL 6 alineatul (1) DIN CONVENȚIA 29. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge în plus că, până în prezent, administrația refuză să se conformeze hotărârilor nr. 5088/1997 și 2458/2002 ale Consiliului de Stat.

Acesta afirmă că, în temeiul acestor hotărâri, numirea sa la postul în litigiu printr-o decizie a TEI din 13 septembrie 1994 intră din nou în vigoare și că administrația trebuie să procedeze la toate actele necesare pentru a-și reglementa situația. De asemenea, se plânge că Consiliul de Stat nu ar fi trebuit să respingă celelalte motive întemeiate pe presupusa neconstituționalitate a Decretului prezidențial nr. 124/1994. Cu privire la admisibilitate 30. Curtea reamintește că dreptul de acces la o instanță garantată prin art. 6 alin. (1) din Convenție ar fi iluzoriu, în cazul în care ordinea juridică internă a unui stat contractant nu permite ca o hotărâre judecătorească definitivă și obligatorie să rămână în detrimentul unei părți.

În sensul articolului 6, Curtea a recunoscut deja că protecția efectivă a justițiabilului și restabilirea legalității implică obligația ca administrația să se supună unei hotărâri judecătorești sau hotărâri pronunțate de cea mai înaltă instanță administrativă din statul membru în cauză (a se vedea Hornsby c. Grecia, Hotărârea din 19 martie 1997, Rec. 1997-II, pp. 510-511, § 40 și următoarele.) 31. Cu toate acestea, Curtea consideră că, în cazul de față, nu reiese din niciun element din dosar că hotărârile Consiliului depeat au creat sau validat pentru reclamant un drept de a fi numit consilier juridic al TEI. Prin urmare, Curtea consideră că nu poate fi impusă administrației să reinstaureze decizia TEI de a numi din oficiu reclamantul la postul în cauză.

Cu atât mai mult cu cât Consiliul de Stat nu este în niciun fel pronunțat cu privire la validitatea deciziei în cauză și nu a examinat în niciun fel fondul litigiului (a se vedea mutatis mutandis Karnezis c. Grecia (dec.), nr. 68745/01, 5 iunie 2003). 32. În ceea ce privește cauza care pune sub semnul întrebării concluziile Înaltei Instanțe, Curtea amintește că nu îi revine sarcina de a cunoaște erori de fapt sau de drept presupuse comise de o instanță, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților protejate de Convenție ( García Ruiz c. Spania [GC], n 30544/96, § 28, CEDO 1999-I). Or, în cazul de față, Curtea nu identifică niciun indice darbitrar în desfășurarea procedurii, care a respectat principiul contradictoriei și în cursul căreia reclamantul a putut prezenta toate argumentele pentru apărarea cauzei sale.

33. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că această parte a cererii trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 34. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r i contractante nu permite să se dea la o parte Ö Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul material pe care l-ar fi suferit; această sumă corespunde sumelor pe care le-ar fi suportat dacă și-ar fi păstrat postul de consilier juridic în cadrul TEI; în plus, solicită 300 000 EUR pentru daune morale.

36. Guvernul susține că cererea reclamantului pentru prejudiciul material trebuie respinsă și că o constatare a încălcării ar constitui, în sine, o satisfacție echitabilă suficientă în ceea ce privește prejudiciul moral. În mod alternativ, acesta consideră că suma alocată reclamantului în acest sens nu poate depăși 1 000 EUR. 37. Curtea consideră că legătura de cauzalitate între pretinsul prejudiciu material și durata procedurii. Prin urmare, nu există nicio justificare că aceasta acordă reclamantului o despăgubire din partea acestui șef. 38. Pe de altă parte, Curtea consideră că prelungirea procedurii în litigiu dincolo de termenul rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, reclamantul a acordat reclamantului 8 000 EUR în acest sens, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit.

EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața Consiliului de Stat și a Curții. El nu produce nicio factură sau notă de plată. 40. Guvernul afirmă că pretențiile reclamantului sunt vagi și nejustificate. 41. În conformitate cu jurisprudența constantă a Curții, alocarea cheltuielilor și a cheltuielilor de judecată în temeiul articolului 41 presupune că se stabilesc realitatea, necesitatea acestora și, în plus, caracterul rezonabil al ratei lor (latridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [GC], nr 31107/96, § 54, CEDH 2000-XI).

42. În ceea ce privește cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate în Grecia, Curtea a considerat deja că lungimea unei proceduri ar putea duce la o creștere a cheltuielilor și cheltuielilor de judecată ale reclamantului în fața instanțelor interne și că trebuie, prin urmare, să se țină seama de acestea (a se vedea, printre altele, Hotărârea din 25 iunie 1987, seria A n 119-A, p. 15, § 37). Cu toate acestea, în cazul de față, Curtea constată că reclamantul nu prezintă nicio factură în ceea ce privește cheltuielile suportate în fața Consiliului de Stat. Prin urmare, această parte a revendicărilor sale trebuie respinsă. În ceea ce privește cheltuielile suportate în vederea procedurii în fața acesteia, Curtea constată că pretențiile reclamantului, care nu a fost reprezentat de un consiliu, nu sunt nici detaliate, nici însoțite de documentele justificative necesare.

Prin urmare, este necesar să se elimine cererea sa și în acest sens. Interesele moratoriu 43. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.

cererea admisibilă cu privire la motivul întemeiat pe durata excesivă a celei de-a doua proceduri inițiate de reclamant în fața Consiliului de Stat și inadmisibilă pentru surplusul declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, 8 000 EUR (88 000 EUR) pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit pe venit de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va fi crescută de la un interes simplu la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabile în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus.

Făcut în franceză și apoi comunicat în scris la 30 martie 2006 în conformitate cu art. 77 alin. (2) și (3) din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Francoise Tulkens Grefier Adjunct Președinte

PREMIÈRE SECTION

AFFAIRE KOLLOKAS c. GRÈCE ( Requête n o 10304/03) ARRÊT STRASBOURG 30 mars 2006 DÉFINITIF 30/06/2006 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire Kollokas c. Grèce, La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant en une chambre composée de : M me F. Tulkens , présidente , M. C.L. Rozakis , M mes N. Vajić , E. Steiner , MM. K. Hajiyev , D. Spielmann, S.E. Jebens, juges , et de M. S. Quesada, greffier adjoint de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 9 mars 2006, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE

SUR LES AUTRES VIOLATIONS ALLÉGUÉES DE L’ARTICLE 6 §

1 DE LA CONVENTION

29. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint en outre qu’à ce jour, l’administration refuse de se conformer aux arrêts n os 5088/1997 et 2458/2002 du Conseil d’Etat. Il affirme qu’en vertu de ces arrêts, sa nomination au poste litigieux par décision du TEI du 13 septembre 1994 entre à nouveau en vigueur et que l’administration doit procéder à tous les actes nécessaires pour régulariser sa situation. Il se plaint aussi que le Conseil d’Etat n’aurait pas dû rejeter ses autres moyens tirés de la prétendue inconstitutionnalité du décret présidentiel n o 124/1994. Sur la recevabilité

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

34. Aux termes de l ’ article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage