ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 584/2004

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 488 din 6 martie

2002, pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a comercială, judecător

sindic în dos.7502/2001, s-a admis acțiunea formulată de debitoarea, SC T.H. SA

București, și lichidator, SC C.M. SRL București.

S-a constatat nulă absolut oferta de

vânzare prin licitație publică și a fișei de licitație publică din 19 februarie

2000, întocmită de A.V.A.B.

S-a constatat dreptul de proprietate

al debitoarei, SC T.H. SA București, asupra terenului care a făcut obiectul

licitației situat în București, în suprafață de 10.390 m.p.

S-a prorogat discutarea planului de

lichidare la data de 13 martie 2003.

Pentru a hotărî astfel, judecătorul

sindic a reținut, prin susmenționata sentință, că probatoriul administrat în

cauză, demonstrează că licitația organizată de A.V.A.B., la data de 19

februarie 2002, este lovită de nulitate absolută, întrucât, potrivit chiar regulamentului

propriu de desfășurare a licitației, întocmit de A.V.A.B., aceasta avea

obligația, neîndeplinită, să solicite ofertanților depunerea unei garanții,

raportat la valoarea creanței de 700.000 dolari S.U.A., respectiv 30% din

valoarea bunurilor care au făcut obiectul licitației, care să fie cuprinsă în

anunțul de vânzare, ceea ce atrage conform prevederilor art. 19

45

și

19

46

din Legea nr. 409/2001 nulitatea absolută a licitației.

Prin decizia nr. 781 din 29 mai

2002, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, în

dos.743/2002, s-a admis recursul declarat de creditoarea, A.V.A.B. București,

împotriva susmenționatei sentințe, care a fost casată cu reținerea cauzei spre

rejudecare pe fond, ca primă instanță.

Pentru a adopta această decizie,

instanța a reținut în esență că, potrivit art. 19

19

din O.U.G. nr. 51/1999,

aprobată prin Legea nr. 409/2001, cererile de orice natură privind drepturile

și obligațiile privind acțiunile bancare preluate de A.V.A.B., sunt de

competența în primă instanță a Curții de Apel, pe a cărei rază de activitate se

află sediul debitorului, și cum, în speță, cererile formulate de debitoarea SC T.H.

SA și de lichidatorul acesteia SC C.M. SRL, au ca obiect contestațiile

introduse împotriva măsurilor luate de A.V.A.B., cu ocazia executării silite a

unor active ale debitoarei, rezultă că față de dispozițiile legale precitate,

care au caracter special și deci sunt derogatorii de la cele din dreptul comun,

competența soluționării pricinii în primă instanță revenea Curții de Apel

București și nu Tribunalului București, secția a VII-a comercială, judecător sindic,

care în aceste circumstanțe a procedat la soluționarea cauzei cu încălcarea

normelor de competență imperative.

Prin sentința nr. 85 din 11

septembrie 2002, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială,

în fond, după casare, în dosar nr. 976/2002, s-a respins ca inadmisibilă

contestația la executare formulată de debitoarea, SC T.H. SA București, și

pentru lipsa calității procesuale active cea introdusă de lichidatorul

debitoarei, respectiv SC C.M. SRL, împotriva formelor de licitație și a

licitației organizate de A.V.A.B., la data de 19 februarie 2002, pentru

vânzarea activelor proprietatea debitoarei, compuse din teren în suprafață de

10.390 m.p. și construcții situate în București.

Pentru a pronunța această sentință,

instanța de fond, a reținut în esență că, cererea (contestația) formulată de

debitoarea, SC T.H. SA, este inadmisibilă, în condițiile în care aceasta nu a

depus cauțiunea de 20% din valoarea activului bancar supus valorificării, așa

cum prevăd dispozițiile art. 25 din Legea nr. 409/2001, care au caracter

special, iar în ceea ce privește contestația introdusă de SC C.M. SRL, în

calitate de lichidator al debitoarei menționate anterior, s-a apreciat că, în

conformitate cu dispozițiile legale precitate (art. 25 din Legea nr. 409/2002)

măsurile dispuse în cadrul executării silite speciale nu pot fi contestate

decât de debitor, așa cum a procedat în speță SC T.H. SA, astfel că, față de

caracterul special al prevederilor legale menționate, lichidatorul debitoarei,

respectiv SC C.M. SRL, nu are calitate procesuală activă, în contextul în care

cererea formulată de acesta nu se încadrează în dispozițiile art. 23 lit. ”C”

din Legea 64/1995, adică nu privește anularea unor acte frauduloase încheiate

de debitor în dauna drepturilor creditorilor, pentru ca cererea să fie

promovată în numele său.

Împotriva susmenționatei sentințe, a

declarat recurs contestatoarea, SC C.M. SRL, în calitate de lichidator al SC T.H.

SA București, susținând că, chiar dacă dispozițiile art. 25 alin. (1) din Legea

nr. 409/2001, pentru probarea O.U.G. nr. 51/1998, privind unele măsuri

premergătoare privatizării băncilor se referă exclusiv, numai la posibilitatea

introducerii contestației cu plata cauțiunii de către debitori, această

situație nu poate conduce la concluzia, că, o astfel de contestație nu ar putea

fi formulată eventual și de alte persoane care au fost vătămate, prin

executarea silită, sau care ar putea pretinde un drept de proprietate sau un

alt drept real asupra bunurilor supuse valorificării.

Ca atare, susține recurenta, față de

dispozițiile art. 19

18

din Legea nr. 409/2001, care prevăd că

litigiile în legătură cu creanțele neperformante preluate la datoria publică,

în care A.V.A.B. este parte, se soluționează cu respectarea actului normativ

menționat, completat în mod corespunzător cu dispozițiile C. proc. civ.,

înseamnă că, în cauză instanța fondului a dat nejustificat o interpretare

restrictivă dispozițiilor art. 25 din legea precitată, statuând că, numai

debitorii sunt îndreptățiți să formuleze contestații, cea ce contravine

dispozițiilor art. 399 din C. proc. civ., care completează prevederile

speciale, și deci, în acest context greșit s-a reținut lipsa calității

procesuale pasive a lichidatorului, care avea interesul să introducă

contestație, din moment ce a considerat că bunurile supuse valorificării au o

valoare superioară celei la care au fost adjudecate, și drept urmare, era dator

să le readucă în patrimoniul debitoarei, în scopul satisfacerii unui număr mai

mare de creditori.

Se mai susține că, deși a invocat,

instanța de fond nu a luat în discuție excepția de neconstituționalitate a

dispozițiilor art. 25 din O.U.G. nr. 51/1998, aprobată prin Legea nr. 409/2001,

cum, de asemenea soluția este criticabilă și sub aspectul că, în cauză, s-a

dispus prin încheiere scoaterea din cauză a adjudecatarului bunurilor care au

făcut obiectul licitației din 19 februarie 2002, respectiv a SC S.I. SRL,

precum și a celorlalți creditori (B.C.R. și B.P. SA ), față de care trebuia

examinată în contradictoriu contestația, și a lăsat astfel nesoluționată,

cererea de chemare în garanție formulată de adjudecatar împotriva A.V.A.B.,

situație în care o eventuală admitere a contestației nu putea fi opozabilă

acestuia.

În sfârșit, se mai susține că din

moment ce contestațiile au fost formulate asupra executării silite însuși, și

nu au avut ca obiect drepturi și obligații în legătură cu activele bancare

preluate de A.V.A.B., la datoria publică, în cauză, nu erau incidente

dispozițiile art. 19

10

din Legea nr. 409/2001, pentru a atrage

competența soluționării pricinii în primă instanță a Curții de Apel București,

aceasta revenind, conform dispozițiilor din dreptul comun, Judecătoriei

Sectorului 1 București.

De asemenea, susține recurenta că,

soluționarea unei contestații la executare nu constituie un proces comercial ci

unul civil, astfel că, și sub acest aspect, secția comercială a Curții de Apel

București nu era competentă să soluționeze pricina.

În consecință se solicită admiterea

recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la

instanța competentă.

Recursul declarat în cauză nu este

fondat.

Potrivit art. 25 alin (1) din O.U.G.

nr. 51/1998, aprobată prin Legea nr. 409/2001, privind unele măsuri

premergătoare privatizării băncilor, debitorii pot contesta, în justiție,

măsurile dispuse de A.V.A.B., potrivit prezentei ordonanțe de urgență și pot

face contestație la executare, numai după depunerea unei cauțiuni egale cu 20%

din valoarea activului bancar supus valorificării, actul normativ menționat,

prevăzând la alin. (2) că plata cauțiunii va însoți în mod obligatoriu

contestația debitorului, fără de care aceasta nu poate fi înregistrată.

În speță, debitoarea, SC T.H. SA

București, nu a depus cauțiunea stabilită de acest text legal, așa încât, bine

instanța fondului a respins contestația formulată de aceasta ca inadmisibilă,

cum de asemenea aceeași instanță a calificat corect în raport de dispozițiile

speciale incidente în cauză, cererile petentelor, prin care acestea au

solicitat constatarea nulității absolute a licitației organizate de A.V.A.B. la

19 februarie 2002, privind vânzarea activelor debitoarei, pe motiv că aceasta

s-a făcut cu fraudarea celorlalți creditori, ca fiind contestații la executare,

care se soluționează potrivit dispozițiilor legale speciale (Legea nr. 409/2001),

situație în care se constată că toate susținerile recurentei, în sensul că în

cauză ar fi aplicabile dispozițiile art. 399 din C. proc. civ., nu sunt fondate

și urmează a fi respinse ca atare.

Pe cale de consecință, cum

dispozițiile art. 25 alin (1) din Legea nr. 409/2001, prevăd exclusiv numai

dreptul debitoarei de a contesta în justiție măsurile dispuse de A.V.A.B., și

aceasta cu plata prealabilă a cauțiunii de 20% din valoarea activului bancar

supus valorificării, rezultă, față de caracterul special derogatoriu de la

dreptul comun, că nici o altă persoană, inclusiv lichidatorul, nu poate formula

o astfel de contestație, în nume propriu, indiferent de cauzele care ar

justifica cererea, așa cum bine a reținut instanța fondului, când a respins

contestația introdusă de SC C.M. SRL, pentru lipsa calității procesuale active

a acesteia.

Cum, din cele arătate mai sus,

rezultă că, în mod justificat instanța fondului, a respins contestația la

executare formulată de lichidatoarea SC C.M. SRL București, pentru lipsa

calității procesuale active, se reține că aceasta, nu era îndreptățită să

declare în nume personal recursul de față (întrucât în speță nu erau incidente

dispozițiile art. 23 lit. c) din Legea nr. 64/1995, care îndreptățesc

lichidatorul să introducă acțiuni pentru anularea actelor frauduloase încheiate

de debitori în dauna drepturilor creditorilor), și ca urmare să formuleze

critici împotriva sentinței instanței de fond, care este temeinică și legală.

În concluzie, se constată că atât

excepțiile cât și criticile vizând celelalte aspecte ale litigiului, nu mai

este cazul să fie examinate, întrucât au fost formulate de o persoană lipsită

de calitate procesuală activă.

Așa fiind, recursul declarat în

cauză de SC C.M. SRL București, urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

debitoarea, SC C.M. SRL București, lichidator al SC T.H. SA București,

împotriva sentinței civile nr. 85 din 11 septembrie 2002, a Curții de Apel

București, secția a V-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi, 12 februarie 2004.