ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1797/2007

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1797/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra  recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința comercială nr.

2724 din 8 iunie 2005, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a

respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamantele SC A.R. SA și SC R.R. SA

formulată în contradictoriu cu pârâtele SC M. SA și SC D.I. SA, obligând

reclamanta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 15.000.000 lei în

favoarea pârâtei SC D.I. SA.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut că, la data de 17 decembrie 2002, în A.G.E.A. SC M. SA,

s-a decis vânzarea imobilului situat în București B-dul Ferdinand, sector 2

către pârâta SC D.I. SA la prețul de 943.278.981 lei, hotărârea fiind adoptată

cu majoritate de voturi, conform PV încheiat, hotărându-se totodată ca semnarea

contractului de vânzare-cumpărare să fie realizată pentru SC M. SA, de către numita

V.G.M.

În acest sens la 26 martie

2003 s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1007 de

către B.N.P. ASOCIAȚII. Ulterior, Curtea de Apel București, prin decizia nr. 173

din 3 mai 2004 pronunțată în dosarul nr. 394/2004, a dispus anularea hotărârii

A.G.E.A. din 17 decembrie 2002.

Instanța de fond a constatat

că este investită să constate nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1007 din 26 aprilie 2004 în raport de

patru vicii de nulitate:

1) hotărârea A.G.A. SC M. SA

a fost adoptată de un organ care nu avea competența adoptării acestei hotărâri,

ceea ce echivalează angajamentului juridic al societății într-un raport

contractual printr-o voință nelegitim exprimată;

2) prețul derizoriu al

contractului de vânzare-cumpărare echivalând lipsei cauzei angajamentului

juridic;

3) încălcarea intereselor

acționarilor minoritari ai societății prin adoptarea hotărârii din 17 decembrie

2002 a SC M. SA;

4) lipsa beneficiilor SC M.

SA din tranzacția încheiată, acțiunea fiind contrară scopului societar.

În privința primului motiv

de nulitate invocat instanța de fond a reținut că, deși conform art. 17 din

statutul SC M. SA, C.A. al societății are competența aprobării operațiunilor de

vânzare de bunuri, iar art. 143 din Legea nr. 31/1990 recunoaște

administratorilor societății competența înstrăinării bunurilor aflate în

patrimoniul societății până la o limită valorică, în timp ce art. 115 din O.G. nr.

28/2002 dă în competența administratorilor sau directorilor societății

încheierea actelor de înstrăinare având ca obiect active imobiliare a căror

valoare depășește 20 % din totalul activelor imobilizate, trebuie totuși

considerat în egală măsură că adunarea generală a acționarilor este organul

deliberativ al societății, domeniul competențelor sale fiind limitat de lege și

de statutul societății în cauză.

Conform art. 114 din Legea nr.

31/1990, adunarea generală poate delega o parte a puterilor sale C.A., între

care cele prevăzute de art. 143, competența prevăzută la art. 113 din lege sunt

inderogabile, în raport însă cu art. 143, apare ca legitim ca A.G.A. să ia

decizii care intră în domeniul delegat C.A., fiind vorba de o competență

voluntară a adunării generale care are și controlul asupra deciziilor luate de

adunarea generală.

Aceasta este și în acord cu

dispozițiile art. 115 din O.G. nr. 28/2002 care deleagă C.A. o arie limitată de

decizii, asupra cărora se menține controlul adunării generale fie direct, fie

indirect, prin chiar decizia directă asupra actelor de dispoziție care

angajează patrimoniul societății, cum s-a întâmplat în cauză.

A mai apreciat instanța de

fond că nu se poate considera că persoana desemnată în hotărârea A.G.E.A. din 7

decembrie 2002 a exprimat, fără calitate, o voință neconcordantă împuternicirii

sale, deoarece hotărârea de vânzare a fost precisă prin determinarea bunului,

prețului, cumpărătorului, astfel încât mandatarul nu a avut libertate de

decizie și gestiunea afacerii cu încălcarea art. 143 din Legea nr. 31/1990 și art.

115 din O.G. nr. 28/2002.

Voința juridică aparține SC M.

SA, fiind legitim exprimată printr-o hotărâre extraordinară adoptată conform

competențelor organului de conducere.

În ce privește prețul

derizoriu al vânzării imobilului, de 950.028.815 lei în condițiile în care

raportul de expertiză evaluatorie administrat în cauză relevă o valoare de

piață a bunului la momentul vânzării de 13.966.761.767, de aproximativ 13 ori

mai mare decât prețul de vânzare, instanța de fond a apreciat că neseriozitatea

prețului presupune existența unui preț de vânzare infim, astfel încât obligația

asumată de cumpărător să fie considerată inexistență, iar cauza imediată a

contractului de vânzare-cumpărare să nu poată fi identificată.

În speță, însă, este

întâlnită ipoteza în care bunul a fost vândut la un preț care prezintă o

disproporție vădită față de valoarea lui de piață, corespunzător prețului

lezionar, instanța neconsiderându-se investită cu o atare cerere.

Instanța de fond a mai

apreciat că prețul de vânzare al imobilului nu reprezintă o prestație

inexistentă pentru cumpărător și că nu se poate imputa cumpărătoarei SC D.I. SA

că a cumpărat la un preț care corespundea valorii de inventar a bunului din

anul 1994, deoarece, conform H.G. nr. 403/1000, era în competența și la

dispoziția SC M. SA să reevalueze imobilizările corporale corespunzător

utilității și valorii de piață a bunurilor din patrimoniu pentru reflectarea

valorii lor reale în contabilitate.

Faptul că la nivelul anului

2002 SC M. SA înregistra în contabilitate activul ce face obiectul litigiului

cu valoare de 943.278.981 lei, corespunzătoare valorii din 1994, a fost

interpretat de către instanța de fond ca corespunzând voinței societare care a

apreciat această valoare ca reflectând realizarea în contabilitate, astfel

încât această valoare reprezintă pentru vânzătoare expresia bănească a bunului

în patrimoniul său, valoare la care aceasta a înțeles să tranzacționeze.

Instanța de fond a mai

reținut că vânzătorul a preferat un preț mai mic, refuzând alte oferte diferite

calitativ și preferând pe pârâta SC D.I. SA, ceea ce înseamnă că își reprezenta

disproporția de valoare.

A mai reținut instanța de

fond, în circumstanțiere, că, față de O.G. nr. 12/1999 notarul investit cu

procedura de autentificare a actului avea obligația legală a verificării

concordanței prețului contractual cu prețurile zonale minimale, stabilite prin

acte cu putere de opozabilitate, în afara cărora notarul avea obligația de a

amâna autentificarea actului până la stabilirea unei valori concordante.

Față însă de dispozițiile art.

1303 și art. 960 C. civ., motivul de nulitate întemeiat pe prețul derizoriu și

lipsa cauzei din contract a fost considerat neîntemeiat.

Cea de-a treia cauză de

nulitate, derivată din încălcarea intereselor acționarilor minoritari ai SC M.

SA prin adoptarea hotărârii din 17 decembrie 2002 a fost apreciată de instanța

de fond ca vizând, în fapt, legalitatea hotărârii A.G.A. nr. 7 din 17 decembrie

2002, art. 100 din O.G. nr. 28/2002 invocat de reclamante, impunând

deținătorilor de valori mobiliare o conduită care să asigure respectarea

drepturilor celorlalți acționari și a interesului prioritar al societății

comerciale, fiind, în caz contrar, ținută să repare prejudiciile.

Instanța de fond a

considerat că art. 100 din O.G. nr. 28/2002 nu este incident în cauză din

perspectiva analizei condițiilor de valabilitate ale contractului de

vânzare-cumpărare analizat, astfel încât și acest motiv de nulitate a fost

respins ca nefondat.

În fine, instanța de fond a

considerat, cu privire la ultimul motiv de nulitate invocat, că lipsa

beneficiului, ceea ce este contrar scopului social, ține de gestiunea

comerțului, și riscul afacerii și nu lovește tranzacțiile neprofitabile cu

nulitate, cu atât mai mult cu cât prețul vânzării, încasat de SC M. SA înlocuiește

bunul în patrimoniu cu expresia valorică a acestuia, conform prețuirii

înregistrate în contabilitatea vânzătorului, astfel încât și această cauză de

nulitate este nefondată.

A mai apreciat instanța de

fond că anularea hotărârii A.G.E.A. nr. 7 din 17 decembrie 2002 a SC M. SA prin

decizia Curții de Apel București nr. 173 din 3 mai 2004, nu face obiectul

analizei în raport cu limita investirii, astfel încât nu va face aprecieri

asupra validității contractului nr. 1007 din 26 martie 2003 din perspectiva efectului

retroactiv al nulității hotărârii A.G.E.A. deoarece, pe calea excepției de

nulitate pe care instanța are căderea a o sesiza din oficiu, atât instanța cât

și părțile pot evidenția cauze de nulitate independente privite ca încălcări

ale legii la momentul încheierii actului, iar nu efecte de nulitate ale actelor

cu care cel în cauză se află în legătură, pentru care este necesară o investire

distinctă.

Așa fiind, instanța de fond

a apreciat că în cauză nu s-au încălcat norme legale imperative la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare atacat, cererea fiind respinsă ca nefondată.

Cu privire la capătul secund

de cerere, având ca obiect interdicția pârâtei de a înstrăina imobili litigios

până la soluționarea definitivă și irevocabilă a prezentei acțiuni, instanța a

considerat cererea neîntemeiată motivat de faptul că orice limitare a

exercițiului prerogativelor conferite de proprietate trebuie, în acord cu art. 44

din Constituția României, să fie justificată de ocrotirea unui interes obștesc

sau intereselor legitime, legea procesuală civilă instituind procedee eficiente

pentru securizarea dreptului, prin măsuri asiguratorii sau conservatorii.

Împotriva acestei sentințe

au declarat apel reclamantele SC R.R. SRL (fostă SC R.R. SA), SC A.R. SA și

pârâta SC M. SA, pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a comercială,

fiind înregistrat astfel dosarul nr. 4069 din 11 iulie 2005.

Curtea de Apel București,

prin decizia nr. 367 din 19 iunie 2006, a admis apelurile declarate în cauză și

a schimbat în tot sentința atacată în sensul că a admis în parte acțiunea

reclamantelor și a constatat nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1007 din 26 martie 2003 încheiat între

SC M. SA și SC D.I. SA, respingând capătul de cerere privind obligarea pârâtei

de înstrăinare a imobilelor ca neîntemeiat.

Pentru a pronunța această

decizie, motivată neobișnuit de amplu, instanța de apel a reținut, în esență că

desemnarea unui reprezentant pentru semnarea actelor de vânzare-cumpărare,

altul decât directorul societății sau administratorul constituie o depășire a

atribuțiilor A.G.E.A., cu încălcarea art. 146 din Legea nr. 31/1990 și art. 115

din O.G. nr. 28/2002 și nerespectarea regulilor privind capacitatea de

exercițiu a persoanelor juridice, că instanța de fond a apreciat în mod greșit

că prețul vânzării este lezionar și nu derizoriu, când acesta era în mod

evident derizoriu și, drept urmare, lipsește și cauza imediată a contractului

și că interesele acționarilor minoritari și cele ale societății au fost

prejudiciate prin încheierea respectivului contract în mod deliberat în

favoarea cumpărătorului. A mai reținut nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare și ca efect al nulități absolute a hotărârii A.G.E.A. nr. 7

din 17 decembrie 2002 care a decis încheierea contractului, hotărârea anulată

prin decizia nr. 173 din 3 mai 2004 a Curții de Apel București.

Împotriva acestei decizii a

declarat recurs, în termen, pârâta SC D.I. SA București solicitând admiterea

acestui recurs și modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelurilor

declarate împotriva sentinței nr. 2724/2005 a Tribunalului București, secția a

V-a comercială. Recursul vizează, în rezumat, următoarele aspecte:

dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 114 și 146 din Legea nr. 31/1990

și art. 115 din O.G. nr. 28/2002, motiv prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., întrucât, în raport de aceste prevederi și cele ale art. 12 și 16 din

statutul SC M. SA, Consiliul de Administrație a procedat legal când a convocat

A.G.A. pentru a decide asupra operațiunilor de vânzare iar aceasta a dispus în

mod legal atât asupra vânzării cât și cu privire la desemnarea mandatarului

pentru această operațiune juridică ca fiind o altă persoană decât cele care

reprezintă uzual societatea, așa încât nu a fost încălcată capacitatea de

exercițiu a persoanei juridice.

aplicarea greșită a art. 1303 și art. 969 C. civ., motiv prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ., întrucât prețul vânzării este real și serios în sensul art. 1303

C. civ., fiind stabilit în baza valorii de inventar a bunului cu care acesta

figura înregistrat la societate în 2002 și deci nu se poate pune semnul

egalității între valoarea de inventar și prețul derizoriu, dat fiind conținutul

legal al valorii de inventar.

aplicarea greșită a art. 131 din Legea nr. 31/1990, motiv prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civi., întrucât potrivit acestui text hotărârile Adunării Generale

sunt acte de voință ale societății însăși, acestea fiind obligatorii pentru

acționari, inclusiv pentru acționarii care nu au luat parte la adunare sau au

votat contra și deci o asemenea hotărâre poate fi atacată în justiție doar

pentru motive de nelegalitate, nu și pentru motive de oportunitate. Instanța

și-a motivat soluția reținând încălcarea intereselor acționarilor minoritari și

ale societății pe baza unei simple afirmații, lipsită de motivație și suport

probator.

aplicarea greșită a art. 129 alin. (6) C. proc. civ., coroborat cu art. 112,

132 și art. 294 C. proc. pen., motiv prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. pen.,

întrucât instanța de apel a lărgit cadrul procesual și și-a motivat decizia

prin raportare la decizia nr. 173/2004 a Curții de Apel București care a fost

invocată ulterior stabilirii cadrului procesual, inclusiv prin precizarea

motivelor care stau la baza acțiunii cu care a fost sesizată instanța. Acest

motiv de nulitate nu a existat la data încheierii actului atacat iar prin

decizia invocată s-a anulat hotărârea A.G.E.A. în acțiunea pronunțată de un

terț neacționar al societății, pe baza dispozițiilor dreptului comun și cu

încălcarea expresă a aplicării prevederilor Legii nr. 31/1990, această decizie

producând efecte numai față de părți, fără a dăuna sau profita terțelor

persoane.

străine de natura pricinii, motiv prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. pen.,

respectiv pentru a justifica admiterea apelului pe motiv că hotărârea A.G.A. a

fost adoptată de un organ care nu avea această competență, instanța de apel a

invocat art. 110, 112, 115, 120 etc. din Legea nr. 31/1990 care nu au nici o

legătură cu cauza de nulitate invocată și nici o relevanță în problema dedusă

judecății.

puterii judecătorești, motiv prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. pen., prin

aceea că prin valorificarea deciziei nr. 173/2004 a Curții de Apel București,

dată cu eludarea prevederilor Legii nr. 31/1990, instanța de apel a confirmat,

la rândul ei, eludarea dispozițiilor Legii nr. 31/1990.

Examinând recursul, Înalta

Curte constată că este nefondat motivul întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 4

C. proc. pen., întrucât examinarea și valorificarea, de către instanța de apel,

în pronunțarea deciziei sale, a deciziei nr. 173/2004 a Curții de Apel

București, deși greșită, după cum se va arăta în continuare, nu constituie o

depășire a atribuțiilor puterii judecătorești întrucât instanța nu a săvârșit

acte ce intră în atribuțiile unor organe aparținând altei autorități decât cea

judecătorească, constituite în stat (executivă, legislativă sau

judecătorească).

Este nefondat și motivul de

recurs întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. pen., întrucât

aspectele invocate nu constituie motive străine de natura pricinii iar instanța

de apel a făcut trimitere la art. 110, 112, 115, 120, 125, 137, 143, 146, 152

ș.a din Legea nr. 31/1990, nu ca o motivare propriu zisă a soluției sale ci

arătând cu titlu general că „dispozițiile speciale consacrate societăților pe

acțiuni, caz în care se regăsește și pârâta apelantă SC M. SA sunt mai

numeroase și sunt cuprinse în art.  110, 112, 115, 120, 125, 137 și 143, 146,

152 ș.a. „Mai mult unele din” textele enunțate își găsesc aplicarea în speța de

față.

În schimb recursul formulat

în cauză este fondat pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. pen.,

respectiv decizia atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii,

pentru următoarele considerente:

Instanța de apel a făcut o

aplicare greșită a prevederilor art. 114 și 146 din Legea nr. 31/1990 și a art.

115 din O.G.. nr. 28/2007, atunci când a considerat, ca un element esențial

pentru pronunțarea deciziei sale, că A.G.E.A. pârâtei recurente și-a depășit

atribuțiile prevăzute de lege atunci când a aprobat vânzarea spațiilor

comerciale și a desemnat persoana împuternicită să semneze, în fața notarului

public, actele autentice.

Așa cum s-a stabilit,

irevocabil, de către Înalta Curte de Casație și Justiție (decizia nr. 1665 din

16 mai 2006), nu se poate reține nulitatea contractului de vânzare-cumpărare a

unui spațiu, determinată de neprobarea acestuia de către Consiliul de

Administrație al vânzătoarei întrucât acest organ nu avea competența în acest

sens și de aceea s-a convocat Adunarea Generală care a aprobat vânzarea, iar

susținerile că ar fi aparținut Consiliului de Administrație competența de a

decide asupra vânzării spațiului comercial în litigiu e lipsită de suport legal

întrucât, potrivit dispozițiilor art. 12 din Statutul SC M. SA organul de

conducere al societății este A.G.A.

Faptul că, potrivit art. 114

din Legea nr. 31/1990, se pot delega unele atribuții Consiliului de

Administrație, nu înseamnă că Adunarea Generală încetează să-și exercite în

continuare controlul asupra actelor de dispoziție care angajează patrimoniul

societății. De altfel, în conformitate cu art. 146 din Legea nr. 31/1990, chiar

Consiliul de Administrație a adus în discuția Adunării Generale și a supus

aprobării acesteia vânzarea activului.

De semnarea, unui

reprezentant, mandatar, altul decât directorul sau administratorul societății

pentru semnarea contractului de vânzare-cumpărare aprobat, nu constituie o

încălcare a prevederilor art. 115 din O.G. nr. 28/2002 întrucât Adunarea

Generală își poate desemna ca mandatar pentru anumite operațiuni juridice alte

persoane decât cele care reprezintă uzual societatea.

Instanța de apel a

interpretat și aplicat greșit prevederile art. 1303 și 969 C. civ., atunci când

a apreciat că prețul vânzării este derizoriu și, drept urmare, lipsește cauza

imediată a contractului, întrucât seriozitatea prețului, respectiv ca acesta să

nu fie fictiv or, în speță, prețul convenit era egal cu valoarea de inventar,

respectiv valoarea la care spațiul era înregistrat în patrimoniul societății

vânzătoare. Este greșit a pune semnul egalității, așa cum a făcut instanța de

apel, între valoarea de inventar și prețul derizoriu.

De altfel, în cauză s-a

făcut dovada că și intimatele reclamante au cumpărat spații comerciale la

prețuri care reprezentau valoarea de inventar a bunurilor.

Reținând că prin vânzarea

spațiului în cauză au fost prejudiciate interesele acționarilor minoritari și

cele ale societății, instanța de apel a omis faptul că hotărârile A.G.A. sunt

acte de voință ale societății însăși și că, în conformitate cu prevederile art.

131 din Legea nr. 31/1990, ele sunt obligatorii pentru toți acționarii,

inclusiv pentru cei care nu au luat parte la adunare sau au votat împotrivă.

Mai mult, potrivit aceleiași text legal, acționarii care nu au luat parte la

adunarea generală sau au votat împotriva hotărârii și au cerut să se insereze

aceasta în procesul-verbal al ședinței pot ataca în justiție respectiva

hotărâre dar numai pentru motive de nelegalitate, nu și pentru motive de

oportunitate, problema oportunității hotărârii A.G.A. neputând fi examinată și

controlată de instanță.

Este întemeiată și critica

din recurs privind extinderea de către instanța de apel, contrar art. 129 alin.

(6) C. proc. pen., coroborat cu art. 112, 132 și 294 C. proc. pen., a cadrului

procesural inițial precizat de reclamante, prin aceea că și-a motivat decizia

prin raportare la decizia nr. 173/2004 a Curții de Apel București, invocată

ulterior. Pe lângă aceasta și pe lângă faptul că acest motiv de nulitate nu

exista la data încheierii actului atacat este și mai important de subliniat că

această decizie nu are relevanță în cauză și nu este opozabilă părților din

proces, cu atât mai puțin pârâtei. Aceasta întrucât decizia nr. 173/2004 și

anularea hotărârii A.G.E.A. nr. 7/2002 s-a pronunțat ca urmare a acțiunii

promovate de către un terț neacționar al societății, pe baza dreptului comun și

cu arătarea expresă a faptului că prevederile Legii nr. 31/1990 nu își au

aplicare. Nici unul dintre acționarii SC M. SA nu a formulat, potrivit art. 131

din Legea nr. 31/1990, acțiune în anularea hotărârii nr. 7/2002 în termen de 15

zile de la publicarea acesteia și Monitorul Oficial.

Pentru motivele mai sus

arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (2) și (3) C. proc. pen.,

urmează să admită recursul pârâtei și să modifice decizia instanței de apel în

sensul de a respinge apelurile reclamantelor împotriva sentinței instanței de

fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

pârâta SC D.I. SA București împotriva deciziei nr. 367 din 19 iunie 2006 a

Curții de Apel București, secția a V-a comercială, modifică decizia recurată în

sensul că respinge apelul reclamantelor împotriva sentinței nr. 2724 din 8

iunie 2005 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința

publică, astăzi 15 mai 2007.