ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1797/2007
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1797/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 2724 din 8 iunie 2005, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamantele SC A.R. SA și SC R.R. SA formulată în contradictoriu cu pârâtele SC M. SA și SC D.I. SA, obligând reclamanta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 15.000.000 lei în favoarea pârâtei SC D.I. SA. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, la data de 17 decembrie 2002, în A.G.E.A. SC M. SA, s-a decis vânzarea imobilului situat în București B-dul Ferdinand, sector 2 către pârâta SC D.I. SA la prețul de 943.278.981 lei, hotărârea fiind adoptată cu majoritate de voturi, conform PV încheiat, hotărându-se totodată ca semnarea contractului de vânzare-cumpărare să fie realizată pentru SC M. SA, de către numita V.G.M.
În acest sens la 26 martie 2003 s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1007 de către B.N.P. ASOCIAȚII. Ulterior, Curtea de Apel București, prin decizia nr. 173 din 3 mai 2004 pronunțată în dosarul nr. 394/2004, a dispus anularea hotărârii A.G.E.A. din 17 decembrie 2002. Instanța de fond a constatat că este investită să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1007 din 26 aprilie 2004 în raport de patru vicii de nulitate: 1) hotărârea A.G.A.
SC M. SA a fost adoptată de un organ care nu avea competența adoptării acestei hotărâri, ceea ce echivalează angajamentului juridic al societății într-un raport contractual printr-o voință nelegitim exprimată; 2) prețul derizoriu al contractului de vânzare-cumpărare echivalând lipsei cauzei angajamentului juridic; 3) încălcarea intereselor acționarilor minoritari ai societății prin adoptarea hotărârii din 17 decembrie 2002 a SC M. SA; 4) lipsa beneficiilor SC M. SA din tranzacția încheiată, acțiunea fiind contrară scopului societar. În privința primului motiv de nulitate invocat instanța de fond a reținut că, deși conform art. 17 din statutul SC M. SA, C.A. al societății are competența aprobării operațiunilor de vânzare de bunuri, iar art. 143 din Legea nr. 31/1990 recunoaște administratorilor societății competența înstrăinării bunurilor aflate în patrimoniul societății până la o limită valorică, în timp ce art. 115 din O.G.
nr. 28/2002 dă în competența administratorilor sau directorilor societății încheierea actelor de înstrăinare având ca obiect active imobiliare a căror valoare depășește 20 % din totalul activelor imobilizate, trebuie totuși considerat în egală măsură că adunarea generală a acționarilor este organul deliberativ al societății, domeniul competențelor sale fiind limitat de lege și de statutul societății în cauză. Conform art. 114 din Legea nr. 31/1990, adunarea generală poate delega o parte a puterilor sale C.A., între care cele prevăzute de art. 143, competența prevăzută la art. 113 din lege sunt inderogabile, în raport însă cu art. 143, apare ca legitim ca A.G.A. să ia decizii care intră în domeniul delegat C.A., fiind vorba de o competență voluntară a adunării generale care are și controlul asupra deciziilor luate de adunarea generală.
Aceasta este și în acord cu dispozițiile art. 115 din O.G. nr. 28/2002 care deleagă C.A. o arie limitată de decizii, asupra cărora se menține controlul adunării generale fie direct, fie indirect, prin chiar decizia directă asupra actelor de dispoziție care angajează patrimoniul societății, cum s-a întâmplat în cauză. A mai apreciat instanța de fond că nu se poate considera că persoana desemnată în hotărârea A.G.E.A. din 7 decembrie 2002 a exprimat, fără calitate, o voință neconcordantă împuternicirii sale, deoarece hotărârea de vânzare a fost precisă prin determinarea bunului, prețului, cumpărătorului, astfel încât mandatarul nu a avut libertate de decizie și gestiunea afacerii cu încălcarea art. 143 din Legea nr. 31/1990 și art. 115 din O.G.
nr. 28/2002. Voința juridică aparține SC M. SA, fiind legitim exprimată printr-o hotărâre extraordinară adoptată conform competențelor organului de conducere. În ce privește prețul derizoriu al vânzării imobilului, de 950.028.815 lei în condițiile în care raportul de expertiză evaluatorie administrat în cauză relevă o valoare de piață a bunului la momentul vânzării de 13.966.761.767, de aproximativ 13 ori mai mare decât prețul de vânzare, instanța de fond a apreciat că neseriozitatea prețului presupune existența unui preț de vânzare infim, astfel încât obligația asumată de cumpărător să fie considerată inexistență, iar cauza imediată a contractului de vânzare-cumpărare să nu poată fi identificată.
În speță, însă, este întâlnită ipoteza în care bunul a fost vândut la un preț care prezintă o disproporție vădită față de valoarea lui de piață, corespunzător prețului lezionar, instanța neconsiderându-se investită cu o atare cerere. Instanța de fond a mai apreciat că prețul de vânzare al imobilului nu reprezintă o prestație inexistentă pentru cumpărător și că nu se poate imputa cumpărătoarei SC D.I. SA că a cumpărat la un preț care corespundea valorii de inventar a bunului din anul 1994, deoarece, conform H.G. nr. 403/1000, era în competența și la dispoziția SC M. SA să reevalueze imobilizările corporale corespunzător utilității și valorii de piață a bunurilor din patrimoniu pentru reflectarea valorii lor reale în contabilitate.
Faptul că la nivelul anului 2002 SC M. SA înregistra în contabilitate activul ce face obiectul litigiului cu valoare de 943.278.981 lei, corespunzătoare valorii din 1994, a fost interpretat de către instanța de fond ca corespunzând voinței societare care a apreciat această valoare ca reflectând realizarea în contabilitate, astfel încât această valoare reprezintă pentru vânzătoare expresia bănească a bunului în patrimoniul său, valoare la care aceasta a înțeles să tranzacționeze. Instanța de fond a mai reținut că vânzătorul a preferat un preț mai mic, refuzând alte oferte diferite calitativ și preferând pe pârâta SC D.I. SA, ceea ce înseamnă că își reprezenta disproporția de valoare. A mai reținut instanța de fond, în circumstanțiere, că, față de O.G.
nr. 12/1999 notarul investit cu procedura de autentificare a actului avea obligația legală a verificării concordanței prețului contractual cu prețurile zonale minimale, stabilite prin acte cu putere de opozabilitate, în afara cărora notarul avea obligația de a amâna autentificarea actului până la stabilirea unei valori concordante. Față însă de dispozițiile art. 1303 și art. 960 C. civ., motivul de nulitate întemeiat pe prețul derizoriu și lipsa cauzei din contract a fost considerat neîntemeiat. Cea de-a treia cauză de nulitate, derivată din încălcarea intereselor acționarilor minoritari ai SC M. SA prin adoptarea hotărârii din 17 decembrie 2002 a fost apreciată de instanța de fond ca vizând, în fapt, legalitatea hotărârii A.G.A.
nr. 7 din 17 decembrie 2002, art. 100 din O.G. nr. 28/2002 invocat de reclamante, impunând deținătorilor de valori mobiliare o conduită care să asigure respectarea drepturilor celorlalți acționari și a interesului prioritar al societății comerciale, fiind, în caz contrar, ținută să repare prejudiciile. Instanța de fond a considerat că art. 100 din O.G. nr. 28/2002 nu este incident în cauză din perspectiva analizei condițiilor de valabilitate ale contractului de vânzare-cumpărare analizat, astfel încât și acest motiv de nulitate a fost respins ca nefondat.
În fine, instanța de fond a considerat, cu privire la ultimul motiv de nulitate invocat, că lipsa beneficiului, ceea ce este contrar scopului social, ține de gestiunea comerțului, și riscul afacerii și nu lovește tranzacțiile neprofitabile cu nulitate, cu atât mai mult cu cât prețul vânzării, încasat de SC M. SA înlocuiește bunul în patrimoniu cu expresia valorică a acestuia, conform prețuirii înregistrate în contabilitatea vânzătorului, astfel încât și această cauză de nulitate este nefondată. A mai apreciat instanța de fond că anularea hotărârii A.G.E.A. nr. 7 din 17 decembrie 2002 a SC M. SA prin decizia Curții de Apel București nr. 173 din 3 mai 2004, nu face obiectul analizei în raport cu limita investirii, astfel încât nu va face aprecieri asupra validității contractului nr. 1007 din 26 martie 2003 din perspectiva efectului retroactiv al nulității hotărârii A.G.E.A.
deoarece, pe calea excepției de nulitate pe care instanța are căderea a o sesiza din oficiu, atât instanța cât și părțile pot evidenția cauze de nulitate independente privite ca încălcări ale legii la momentul încheierii actului, iar nu efecte de nulitate ale actelor cu care cel în cauză se află în legătură, pentru care este necesară o investire distinctă. Așa fiind, instanța de fond a apreciat că în cauză nu s-au încălcat norme legale imperative la încheierea contractului de vânzare-cumpărare atacat, cererea fiind respinsă ca nefondată.
Cu privire la capătul secund de cerere, având ca obiect interdicția pârâtei de a înstrăina imobili litigios până la soluționarea definitivă și irevocabilă a prezentei acțiuni, instanța a considerat cererea neîntemeiată motivat de faptul că orice limitare a exercițiului prerogativelor conferite de proprietate trebuie, în acord cu art. 44 din Constituția României, să fie justificată de ocrotirea unui interes obștesc sau intereselor legitime, legea procesuală civilă instituind procedee eficiente pentru securizarea dreptului, prin măsuri asiguratorii sau conservatorii. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantele SC R.R. SRL (fostă SC R.R. SA), SC A.R.
SA și pârâta SC M. SA, pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a comercială, fiind înregistrat astfel dosarul nr. 4069 din 11 iulie 2005. Curtea de Apel București, prin decizia nr. 367 din 19 iunie 2006, a admis apelurile declarate în cauză și a schimbat în tot sentința atacată în sensul că a admis în parte acțiunea reclamantelor și a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1007 din 26 martie 2003 încheiat între SC M. SA și SC D.I. SA, respingând capătul de cerere privind obligarea pârâtei de înstrăinare a imobilelor ca neîntemeiat. Pentru a pronunța această decizie, motivată neobișnuit de amplu, instanța de apel a reținut, în esență că desemnarea unui reprezentant pentru semnarea actelor de vânzare-cumpărare, altul decât directorul societății sau administratorul constituie o depășire a atribuțiilor A.G.E.A., cu încălcarea art. 146 din Legea nr. 31/1990 și art. 115 din O.G.
nr. 28/2002 și nerespectarea regulilor privind capacitatea de exercițiu a persoanelor juridice, că instanța de fond a apreciat în mod greșit că prețul vânzării este lezionar și nu derizoriu, când acesta era în mod evident derizoriu și, drept urmare, lipsește și cauza imediată a contractului și că interesele acționarilor minoritari și cele ale societății au fost prejudiciate prin încheierea respectivului contract în mod deliberat în favoarea cumpărătorului. A mai reținut nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare și ca efect al nulități absolute a hotărârii A.G.E.A. nr. 7 din 17 decembrie 2002 care a decis încheierea contractului, hotărârea anulată prin decizia nr. 173 din 3 mai 2004 a Curții de Apel București.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, pârâta SC D.I. SA București solicitând admiterea acestui recurs și modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelurilor declarate împotriva sentinței nr. 2724/2005 a Tribunalului București, secția a V-a comercială. Recursul vizează, în rezumat, următoarele aspecte:
Decizia atacată a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 114 și 146 din Legea nr. 31/1990 și art. 115 din O.G. nr. 28/2002, motiv prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât, în raport de aceste prevederi și cele ale art. 12 și 16 din statutul SC M. SA, Consiliul de Administrație a procedat legal când a convocat A.G.A. pentru a decide asupra operațiunilor de vânzare iar aceasta a dispus în mod legal atât asupra vânzării cât și cu privire la desemnarea mandatarului pentru această operațiune juridică ca fiind o altă persoană decât cele care reprezintă uzual societatea, așa încât nu a fost încălcată capacitatea de exercițiu a persoanei juridice.
Decizia a fost dată și cu aplicarea greșită a art. 1303 și art. 969 C. civ., motiv prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât prețul vânzării este real și serios în sensul art. 1303 C. civ., fiind stabilit în baza valorii de inventar a bunului cu care acesta figura înregistrat la societate în 2002 și deci nu se poate pune semnul egalității între valoarea de inventar și prețul derizoriu, dat fiind conținutul legal al valorii de inventar.
Decizia a fost dată cu aplicarea greșită a art. 131 din Legea nr. 31/1990, motiv prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civi., întrucât potrivit acestui text hotărârile Adunării Generale sunt acte de voință ale societății însăși, acestea fiind obligatorii pentru acționari, inclusiv pentru acționarii care nu au luat parte la adunare sau au votat contra și deci o asemenea hotărâre poate fi atacată în justiție doar pentru motive de nelegalitate, nu și pentru motive de oportunitate. Instanța și-a motivat soluția reținând încălcarea intereselor acționarilor minoritari și ale societății pe baza unei simple afirmații, lipsită de motivație și suport probator.
Decizia a fost dată cu aplicarea greșită a art. 129 alin. (6) C. proc. civ., coroborat cu art. 112, 132 și art. 294 C. proc. pen., motiv prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. pen., întrucât instanța de apel a lărgit cadrul procesual și și-a motivat decizia prin raportare la decizia nr. 173/2004 a Curții de Apel București care a fost invocată ulterior stabilirii cadrului procesual, inclusiv prin precizarea motivelor care stau la baza acțiunii cu care a fost sesizată instanța. Acest motiv de nulitate nu a existat la data încheierii actului atacat iar prin decizia invocată s-a anulat hotărârea A.G.E.A. în acțiunea pronunțată de un terț neacționar al societății, pe baza dispozițiilor dreptului comun și cu încălcarea expresă a aplicării prevederilor Legii nr. 31/1990, această decizie producând efecte numai față de părți, fără a dăuna sau profita terțelor persoane.
Decizia cuprinde motive străine de natura pricinii, motiv prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. pen., respectiv pentru a justifica admiterea apelului pe motiv că hotărârea A.G.A. a fost adoptată de un organ care nu avea această competență, instanța de apel a invocat art. 110, 112, 115, 120 etc. din Legea nr. 31/1990 care nu au nici o legătură cu cauza de nulitate invocată și nici o relevanță în problema dedusă judecății.
Instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, motiv prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. pen., prin aceea că prin valorificarea deciziei nr. 173/2004 a Curții de Apel București, dată cu eludarea prevederilor Legii nr. 31/1990, instanța de apel a confirmat, la rândul ei, eludarea dispozițiilor Legii nr. 31/1990. Examinând recursul, Înalta Curte constată că este nefondat motivul întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 4 C. proc. pen., întrucât examinarea și valorificarea, de către instanța de apel, în pronunțarea deciziei sale, a deciziei nr. 173/2004 a Curții de Apel București, deși greșită, după cum se va arăta în continuare, nu constituie o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești întrucât instanța nu a săvârșit acte ce intră în atribuțiile unor organe aparținând altei autorități decât cea judecătorească, constituite în stat (executivă, legislativă sau judecătorească). Este nefondat și motivul de recurs întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. pen., întrucât aspectele invocate nu constituie motive străine de natura pricinii iar instanța de apel a făcut trimitere la art. 110, 112, 115, 120, 125, 137, 143, 146, 152 ș.a din Legea nr. 31/1990, nu ca o motivare propriu zisă a soluției sale ci arătând cu titlu general că „dispozițiile speciale consacrate societăților pe acțiuni, caz în care se regăsește și pârâta apelantă SC M. SA sunt mai numeroase și sunt cuprinse în art. 110, 112, 115, 120, 125, 137 și 143, 146, 152 ș.a. „Mai mult unele din” textele enunțate își găsesc aplicarea în speța de față. În schimb recursul formulat în cauză este fondat pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. pen., respectiv decizia atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii, pentru următoarele considerente: Instanța de apel a făcut o aplicare greșită a prevederilor art. 114 și 146 din Legea nr. 31/1990 și a art. 115 din O.G.. nr. 28/2007, atunci când a considerat, ca un element esențial pentru pronunțarea deciziei sale, că A.G.E.A. pârâtei recurente și-a depășit atribuțiile prevăzute de lege atunci când a aprobat vânzarea spațiilor comerciale și a desemnat persoana împuternicită să semneze, în fața notarului public, actele autentice. Așa cum s-a stabilit, irevocabil, de către Înalta Curte de Casație și Justiție (decizia nr. 1665 din 16 mai 2006), nu se poate reține nulitatea contractului de vânzare-cumpărare a unui spațiu, determinată de neprobarea acestuia de către Consiliul de Administrație al vânzătoarei întrucât acest organ nu avea competența în acest sens și de aceea s-a convocat Adunarea Generală care a aprobat vânzarea, iar susținerile că ar fi aparținut Consiliului de Administrație competența de a decide asupra vânzării spațiului comercial în litigiu e lipsită de suport legal întrucât, potrivit dispozițiilor art. 12 din Statutul SC M. SA organul de conducere al societății este A.G.A. Faptul că, potrivit art. 114 din Legea nr. 31/1990, se pot delega unele atribuții Consiliului de Administrație, nu înseamnă că Adunarea Generală încetează să-și exercite în continuare controlul asupra actelor de dispoziție care angajează patrimoniul societății. De altfel, în conformitate cu art. 146 din Legea nr. 31/1990, chiar Consiliul de Administrație a adus în discuția Adunării Generale și a supus aprobării acesteia vânzarea activului. De semnarea, unui reprezentant, mandatar, altul decât directorul sau administratorul societății pentru semnarea contractului de vânzare-cumpărare aprobat, nu constituie o încălcare a prevederilor art. 115 din O.G. nr. 28/2002 întrucât Adunarea Generală își poate desemna ca mandatar pentru anumite operațiuni juridice alte persoane decât cele care reprezintă uzual societatea. Instanța de apel a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 1303 și 969 C. civ., atunci când a apreciat că prețul vânzării este derizoriu și, drept urmare, lipsește cauza imediată a contractului, întrucât seriozitatea prețului, respectiv ca acesta să nu fie fictiv or, în speță, prețul convenit era egal cu valoarea de inventar, respectiv valoarea la care spațiul era înregistrat în patrimoniul societății vânzătoare. Este greșit a pune semnul egalității, așa cum a făcut instanța de apel, între valoarea de inventar și prețul derizoriu. De altfel, în cauză s-a făcut dovada că și intimatele reclamante au cumpărat spații comerciale la prețuri care reprezentau valoarea de inventar a bunurilor. Reținând că prin vânzarea spațiului în cauză au fost prejudiciate interesele acționarilor minoritari și cele ale societății, instanța de apel a omis faptul că hotărârile A.G.A. sunt acte de voință ale societății însăși și că, în conformitate cu prevederile art. 131 din Legea nr. 31/1990, ele sunt obligatorii pentru toți acționarii, inclusiv pentru cei care nu au luat parte la adunare sau au votat împotrivă. Mai mult, potrivit aceleiași text legal, acționarii care nu au luat parte la adunarea generală sau au votat împotriva hotărârii și au cerut să se insereze aceasta în procesul-verbal al ședinței pot ataca în justiție respectiva hotărâre dar numai pentru motive de nelegalitate, nu și pentru motive de oportunitate, problema oportunității hotărârii A.G.A. neputând fi examinată și controlată de instanță. Este întemeiată și critica din recurs privind extinderea de către instanța de apel, contrar art. 129 alin. (6) C. proc. pen., coroborat cu art. 112, 132 și 294 C. proc. pen., a cadrului procesural inițial precizat de reclamante, prin aceea că și-a motivat decizia prin raportare la decizia nr. 173/2004 a Curții de Apel București, invocată ulterior. Pe lângă aceasta și pe lângă faptul că acest motiv de nulitate nu exista la data încheierii actului atacat este și mai important de subliniat că această decizie nu are relevanță în cauză și nu este opozabilă părților din proces, cu atât mai puțin pârâtei. Aceasta întrucât decizia nr. 173/2004 și anularea hotărârii A.G.E.A. nr. 7/2002 s-a pronunțat ca urmare a acțiunii promovate de către un terț neacționar al societății, pe baza dreptului comun și cu arătarea expresă a faptului că prevederile Legii nr. 31/1990 nu își au aplicare. Nici unul dintre acționarii SC M. SA nu a formulat, potrivit art. 131 din Legea nr. 31/1990, acțiune în anularea hotărârii nr. 7/2002 în termen de 15 zile de la publicarea acesteia și Monitorul Oficial. Pentru motivele mai sus arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (2) și (3) C. proc. pen., urmează să admită recursul pârâtei și să modifice decizia instanței de apel în sensul de a respinge apelurile reclamantelor împotriva sentinței instanței de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta SC D.I. SA București împotriva deciziei nr. 367 din 19 iunie 2006 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, modifică decizia recurată în sensul că respinge apelul reclamantelor împotriva sentinței nr. 2724 din 8 iunie 2005 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 15 mai 2007.
Rețeaua de citări a acestei cauze
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.