ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1520/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

10 martie 2003 la Tribunalul Bihor, SC D.I. SRL Aleșd a solicitat anularea

deciziei nr. 28 din 13 februarie 2003 și a actului constatator nr. 848 din 4

decembrie 2002, întocmit de Biroul Vamal de Control și Vămuire la frontiera

Borș, privind virarea la bugetul de stat, a sumei de 110.708.440 lei,

reprezentând datorii vamale cu majorări și penalități de întârziere.

Totodată, a solicitat și suspendarea

procedurii de executare silită pornită de Direcția Regională Vamală Oradea, ca

urmare a somației nr. 4013 din 26 februarie 2003.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că a introdus în țară, la data de 25 iunie 1998, un autoturism Mercedes

și a solicitat întocmirea formalităților vamale de tranzit prin comisionarul

vamal SC N. SA Cluj Napoca.

Cu chitanța nr. 2385 din 24 iunie

1998, reclamanta a achitat comisionul vamal în valoare de 218.573 lei, urmând

ca în termen de 20 de zile să se prezinte la Biroul Vamal și Vămuire la

Interior Oradea, pentru definitivarea regimului vamal.

Reclamanta susține că nu s-a

prezentat în termenul stabilit pentru definitivarea regimului vamal, deoarece

Registrul Auto Român a stabilit că anul de fabricație al autovehiculului era

1989, și nu anul 1991, cum apărea în documentele mașinii, astfel că nu putea fi

înmatriculată în România.

Pentru acest motiv, autovehiculul a

fost restituit proprietarului.

Tribunalul Bihor, secția comercială

și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 195/CA din 11

septembrie 2003, a respins acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

Pentru a soluționa astfel, instanța

de fond a reținut că reclamanta nu s-a conformat obligației legale de a informa

autoritatea vamală despre faptul că autovehiculul nu poate fi înmatriculat în

România.

Instanța a reținut că potrivit art.

141 alin. (1) și (2) din Legea nr. 141/1997, datoria vamală ia naștere în

momentul înregistrării vamale, iar potrivit art. 165 alin. (1) din aceeași

lege, declarația vamală de tranzit constituie titlu executoriu pentru plata

taxelor vamale și a drepturilor de import, în cazul în care transportatorul nu

prezintă mărfurile la biroul vamal de destinație în termenul stabilit.

În temeiul textelor enunțate,

instanța a constatat că reclamanta datorează toate majorările și penalitățile

de întârziere stabilite în sarcina sa, prin actele administrative atacate.

Împotriva sentinței sus-menționate a

declarat recurs SC D.I. Aleșd, județul Bihor, criticând modul în care

autoritatea vamală înțelege să aplice reglementările vamale.

Prin cererea de recurs au fost reiterate

motivele formulate în cererea introductivă, apreciind, totodată, că Vama Borș

avea obligația constituirii unei garanții care să asigure încasarea drepturilor

de import ce ar putea fi datorate, având astfel posibilitatea de a stinge

datoria vamală.

Pentru același motiv, recurenta

consideră că nu poate fi apreciat ca oportun, controlul vamal ulterior, din

moment ce Vama Borș era obligată să aplice imediat reglementările vamale, în

vigoare la data declarației vamale de tranzit.

Din analiza actelor și lucrărilor

dosarului, se constată că recursul este nefondat.

Potrivit declarației vamale de

tranzit nr. 14774 din 25 iunie 1998, reclamanta SC D.I. SRL a introdus în țară,

prin Vama Borș, un autoturism marca Mercedes, având obligația să se prezinte în

termen de 20 de zile la Biroul Vamal Oradea, pentru definitivarea regimului

vamal.

Potrivit art. 99 C. vam., titularul

regimului de tranzit este obligat să prezinte biroului vamal de destinație,

mărfurile în stare intactă, în termenul stabilit de autoritatea vamală, or

recurenta-reclamantă nu și-a îndeplinit această obligație.

Constatând că autovehiculul nu putea

fi înmatriculat în România, deoarece anul de fabricație al autovehiculului era

1989, și nu 1991, recurenta-reclamantă avea obligația ca în conformitate cu

art. 93 din Legea nr. 141/1997, să informeze de îndată autoritatea vamală

despre împrejurările care au împiedicat-o să se prezinte în termen la biroul

vamal de destinație.

Recurenta, care era titulara de

tranzit vamal, nu și-a îndeplinit nici obligația, ca în termenul stabilit prin

declarația vamală de tranzit nr. 14774 din 25 iunie 1998, să se prezinte la

Biroul Vamal de Control și Vămuire la Interior Oradea, pentru stabilirea

regimului vamal.

Potrivit art. 141 din Legea nr.

141/1997, debitorul datoriei vamale este considerat titularul declarației

vamale acceptate și înregistrate, iar potrivit art. 158 alin. (2) din același

act normativ, în situația încheierii din oficiu, fără declarație vamală, a unui

regim vamal suspensiv, debitorul vamal ia cunoștință despre acea nouă datorie,

pe baza actului constatator întocmit de autoritatea vamală.

Pe cale de consecință, rezultă că în

mod legal Biroul Vamal de Control și Vămuire la frontiera Borș a încheiat actul

constatator nr. 848/2002, prin care a fost obligată reclamanta, la plata

datoriei vamale.

Se constată că instanța de fond a

făcut o justă apreciere a probelor dosarului și o corectă aplicare a

dispozițiilor legale, atunci când a apreciat că actele administrative atacate

trebuie menținute.

În consecință, soluția instanței de

fond fiind temeinică și legală, recursul se privește ca nefondat și urmează să

fie respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC

D.I. SRL Aleșd, județul Bihor, împotriva sentinței civile nr. 195/CA din 11

septembrie 2003 a Tribunalului Bihor, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 21 aprilie 2004.