ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 6058/2003

Asupra recursului de față: În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 131 din 23 mai 2002, Tribunalul Alba a respins contestația la executare formulată de petiționarul condamnat L.I.M., împotriva sentinței penale nr. 640 din 6 octombrie 1999 a Tribunalului Timiș. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, petiționarul a fost condamnat prin sentința penală nr. 640 din 6 octombrie 1999 a Tribunalului Timiș, la 12 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 208 și art. 209 lit. a), e), g) și i) și alin. ultim C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., prin care s-a produs un prejudiciu de peste 50.000.000 lei. Pedeapsa a fost sporită la 12 ani și 6 luni închisoare ca urmare a contopirii cu un rest rămas neexecutat dintr-o pedeapsă anterioară.

Condamnatul a cerut prin cerere, în raport de modificările aduse art. 146 C. pen., prin O.U.G. nr. 207/2000, reducerea pedepsei, cu procedură prevăzută de art. 458 C. proc. pen. Respingând contestația, instanța a motivat că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 14 sau 15 C. pen., referitoare la aplicarea obligatorie sau facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive, întrucât nu s-au modificat limitele de pedeapsă pentru infracțiunea săvârșită, în sensul reducerii lor. Modificându-se doar cuantumul prejudiciului care trebuie avut în vedere la încadrarea furtului în alin. ultim al art. 209 C. pen., acest criteriu trebuie avut în vedere numai după intrarea în vigoare a ordonanței.

Apelul condamnatului a fost respins prin decizia penală nr. 174 din 18 iulie 2002 a Curții de Apel Alba Iulia, instanța de control judiciar însușindu-și interpretarea juridică și motivarea instanței de fond. Prin recursul declarat împotriva deciziei instanței de apel, condamnatul a solicitat casarea hotărârilor și reducerea pedepselor. Curtea Supremă de Justiție prin decizia penală nr. 5333 din 4 decembrie 2002 a admis recursul condamnatului și a casat hotărârile atacate cu trimiterea cauzei pentru rejudecare la Tribunalul Alba pentru administrarea dovezilor și evaluarea acestora în aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile, conform art. 15 C. pen. S-a reținut că este greșită soluția instanței de fond de respingere a cererii condamnatului cu motivarea inadmisibilității acesteia, soluție însușită de asemenea greșit de către instanța de apel.

În acest s-a arătat că în raport de momentul adoptării O.U.G. nr. 207/2000 și data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare a petentului L.I.M., cererea acestuia se impunea a fi examinată sub aspectul aplicabilității prevederilor art. 15 C. pen., după procedura prevăzută de art. 458 C. proc. pen. Că prevederile art. 15 C. pen., nu presupun, atunci când se constată întrunite condițiile textului de lege analizat, schimbarea încadrării juridice, ci doar reducerea pedepsei și nu oricât, ci în limitele expres arătate în textul de lege în discuție. În fond, după rejudecare, Tribunalul Alba, prin sentința penală nr. 97 din 21 martie 2003, a respins contestația la executare formulată, cu motivarea că, întrucât condamnatul la locul de deținere a avut o comportare necorespunzătoare, în cauză, nu sunt întrunite condițiile art. 15 C. pen.

Sentința a fost confirmată de Curtea de Apel Alba Iulia care, prin decizia penală nr. 323/ A din 30 septembrie 2003, a respins apelul condamnatului. Împotriva menționatelor hotărâri, condamnatul a declarat recurs prin care se susține, în esență, că în mod greșit instanțele au considerat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 15 C. pen. Recursul este nefondat. Potrivit art. 15 alin. (1) C. pen., când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, iar sancțiunea aplicată este mai mică decât maximul special prevăzut de legea nouă, ținându-se seama de infracțiunea săvârșită, de persoana condamnatului, de conduita acestuia după pronunțarea hotărârii sau în timpul executării pedepsei și de timpul cât a executat din pedeapsă, se poate dispune fie menținerea, fie reducerea pedepsei.

În speță, a intervenit o lege nouă, potrivit căreia fapta de furt calificat reținută în sarcina inculpatului nu se mai consideră că a avut consecințe deosebit de grave, iar pentru această infracțiune legea nouă prevede o pedeapsă mai ușoară, de la 3 la 15 ani închisoare, față de 10 la 20 ani prin legea în baza căreia a fost condamnat. În atare situație, pedeapsa aplicată condamnatului este sub maximul special prevăzut de noua lege. Ținându-se seama de pericolul social accentuat pe care îl prezintă inculpatul care este recidivist și la locul de deținere a avut o comportare necorespunzătoare, în sensul că la data de 28 octombrie 1999 a evadat, apoi, a fost sancționat disciplinar și că acesta prezintă o periculozitate deosebită între deținuți, fiind izolat în penitenciar, apare evident că reducerea pedepsei aplicate nu se justifică, impunându-se menținerea ei.

Astfel fiind, judicios instanțele au respins contestația, motiv pentru care recursul condamnatului urmează a fi respins, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul L.I.M. împotriva deciziei penale nr. 323/ A din 30 septembrie 2003 a Curții de Apel Alba Iulia. Obligă recurentul să plătească statului suma de 800.000 lei cheltuieli judiciare, din care 200.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 19 decembrie 2003.