ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 6058/2003

Asupra recursului de față:

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 131 din 23

mai 2002, Tribunalul Alba a respins contestația la executare formulată de

petiționarul condamnat L.I.M., împotriva sentinței penale nr. 640 din 6

octombrie 1999 a Tribunalului Timiș.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut că, petiționarul a fost condamnat prin sentința penală nr. 640 din 6

octombrie 1999 a Tribunalului Timiș, la 12 ani închisoare pentru săvârșirea

infracțiunii prevăzute de art. 208 și art. 209 lit. a), e), g) și i) și alin.

ultim C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., prin care s-a produs un

prejudiciu de peste 50.000.000 lei.

Pedeapsa a fost sporită la 12 ani și

6 luni închisoare ca urmare a contopirii cu un rest rămas neexecutat dintr-o

pedeapsă anterioară.

Condamnatul a cerut prin cerere, în

raport de modificările aduse art. 146 C. pen., prin O.U.G. nr. 207/2000,

reducerea pedepsei, cu procedură prevăzută de art. 458 C. proc. pen.

Respingând contestația, instanța a

motivat că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 14 sau 15 C. pen.,

referitoare la aplicarea obligatorie sau facultativă a legii penale mai

favorabile în cazul pedepselor definitive, întrucât nu s-au modificat limitele

de pedeapsă pentru infracțiunea săvârșită, în sensul reducerii lor.

Modificându-se doar cuantumul

prejudiciului care trebuie avut în vedere la încadrarea furtului în alin. ultim

al art. 209 C. pen., acest criteriu trebuie avut în vedere numai după intrarea

în vigoare a ordonanței.

Apelul condamnatului a fost respins

prin decizia penală nr. 174 din 18 iulie 2002 a Curții de Apel Alba Iulia,

instanța de control judiciar însușindu-și interpretarea juridică și motivarea

instanței de fond.

Prin recursul declarat împotriva

deciziei instanței de apel, condamnatul a solicitat casarea hotărârilor și

reducerea pedepselor.

Curtea Supremă de Justiție prin

decizia penală nr. 5333 din 4 decembrie 2002 a admis recursul condamnatului și

a casat hotărârile atacate cu trimiterea cauzei pentru rejudecare la Tribunalul

Alba pentru administrarea dovezilor și evaluarea acestora în aplicarea

facultativă a legii penale mai favorabile, conform art. 15 C. pen.

S-a reținut că este greșită soluția

instanței de fond de respingere a cererii condamnatului cu motivarea

inadmisibilității acesteia, soluție însușită de asemenea greșit de către

instanța de apel.

În acest s-a arătat că în raport de

momentul adoptării O.U.G. nr. 207/2000 și data rămânerii definitive a hotărârii

de condamnare a petentului L.I.M., cererea acestuia se impunea a fi examinată

sub aspectul aplicabilității prevederilor art. 15 C. pen., după procedura prevăzută

de art. 458 C. proc. pen.

Că prevederile art. 15 C. pen., nu

presupun, atunci când se constată întrunite condițiile textului de lege

analizat, schimbarea încadrării juridice, ci doar reducerea pedepsei și nu

oricât, ci în limitele expres arătate în textul de lege în discuție.

În fond, după rejudecare, Tribunalul

Alba, prin sentința penală nr. 97 din 21 martie 2003, a respins contestația la

executare formulată, cu motivarea că, întrucât condamnatul la locul de deținere

a avut o comportare necorespunzătoare, în cauză, nu sunt întrunite condițiile

art. 15 C. pen.

Sentința a fost confirmată de Curtea

de Apel Alba Iulia care, prin decizia penală nr. 323/ A din 30 septembrie 2003,

a respins apelul condamnatului.

Împotriva menționatelor hotărâri,

condamnatul a declarat recurs prin care se susține, în esență, că în mod greșit

instanțele au considerat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 15

C. pen.

Recursul este nefondat.

Potrivit art. 15 alin. (1) C. pen.,

când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea

completă a pedepsei a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, iar

sancțiunea aplicată este mai mică decât maximul special prevăzut de legea nouă,

ținându-se seama de infracțiunea săvârșită, de persoana condamnatului, de

conduita acestuia după pronunțarea hotărârii sau în timpul executării pedepsei

și de timpul cât a executat din pedeapsă, se poate dispune fie menținerea, fie

reducerea pedepsei.

În speță, a intervenit o lege nouă,

potrivit căreia fapta de furt calificat reținută în sarcina inculpatului nu se

mai consideră că a avut consecințe deosebit de grave, iar pentru această

infracțiune legea nouă prevede o pedeapsă mai ușoară, de la 3 la 15 ani

închisoare, față de 10 la 20 ani prin legea în baza căreia a fost condamnat.

În atare situație, pedeapsa aplicată

condamnatului este sub maximul special prevăzut de noua lege.

Ținându-se seama de pericolul social

accentuat pe care îl prezintă inculpatul care este recidivist și la locul de

deținere a avut o comportare necorespunzătoare, în sensul că la data de 28

octombrie 1999 a evadat, apoi, a fost sancționat disciplinar și că acesta

prezintă o periculozitate deosebită între deținuți, fiind izolat în

penitenciar, apare evident că reducerea pedepsei aplicate nu se justifică,

impunându-se menținerea ei.

Astfel fiind, judicios instanțele au

respins contestația, motiv pentru care recursul condamnatului urmează a fi

respins, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de condamnatul L.I.M. împotriva deciziei penale nr. 323/ A din 30

septembrie 2003 a Curții de Apel Alba Iulia.

Obligă recurentul să plătească

statului suma de 800.000 lei cheltuieli judiciare, din care 200.000 lei,

reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

19 decembrie 2003.