SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE Cererea nr. 51285/99 prezentată de Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 23 august 1998, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din convenție și de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, Având în vedere declarațiile oficiale de acceptare a unei soluționări pe cale amiabilă a cauzei, După ce a intenționat, face următoarea decizie ÎN FAȚĂ Reclamanții maimam și Hanperi Karakoyun, soț și soție, sunt cetățeni turci, născuți în 1928 și, respectiv, 1951. Ei își au reședința în Mercin. Ei sunt reprezentați în fața Curții de către Naciye Ar akan, Kadir La 24 decembrie 1995, un individ, arestat pentru o serie de jafuri, l-a denunțat pe fiul reclamanților, dl Céetin Karakoyun, ca complice. Astfel, pe 8 ianuarie 1996, Caetin, la vârsta de 14 ani, a fost arestat și arestat la secția de poliție din Mersin, a mărturisit, iar a doua zi a fost împușcat mortal, iar polițiștii l-au transferat imediat la spital, unde a murit. Polițistul H.S.T., chemat imediat, a declarat că a apăsat pe trăgaci din greșeală când își curăța arma de serviciu în sala de așteptare, lângă victimă. La 11 ianuarie 1996, procurorul general al Republicii Mersin l-a acuzat pe acest polițist de omor prin imprudență, reprimat prin art. 455 din Codul penal. La 6 mai 1998, judecătorii din fond au declarat că H.S.T. era vinovat de faptele reprobabile și, ținând cont de circumstanțele atenuante, i-au dat 7 600 de sentințe. Înainte de a ajunge la această decizie, judecătorii au amintit că, în ajunul decesului său, acest lucru a mărturisit că a făcut ceva rău și că nu există nici un motiv pentru care H.S.T. a încercat să-l oblige să vorbească sub amenințarea armei sale; pe de altă parte, în ziua incidentului, acela La 7 aprilie 1999, în recursul reclamantului, Curtea de Casație a confirmat această hotărâre. La 23 decembrie 1997, în timp ce procesul penal menționat anterior era în curs de desfășurare, reclamanții au introdus o acțiune de deplină jurisdicție în fața instanței administrative din Adana și au solicitat despăgubiri pentru prejudiciul material și moral al acestora. La 27 decembrie 1997, ei au fost revocați de la cererea lor pentru un viciu de formă pe care au omis să îl corecteze în termenul care le fusese acordat în acest scop. Invocând art. 2 din Convenție, reclamanții se plângeau de faptul că dreptul la viață al fiului lor nu a fost respectat și, în esență, de încălcarea obligațiilor procedurale care decurg din această dispoziție, în măsura în care pedeapsa care a fost în cele din urmă aplicată polițistului în cauză nu putea fi considerată disuasivă. În plus, recurentele au invocat o încălcare a articolului 3 din Convenție, mai exact că, înainte de moartea sa, fiul lor fusese torturat de către respondenții săi. De asemenea, au invocat art. 5 din Convenție, luat în mod individual și combinat cu art. 14. ÎN ê , Curtea a primit de la guvern o declarație de soluționare amiabilă, ale cărei pasaje relevante se citesc după cum urmează: Guvernul Republicii Turcia regretă apariția circumstanțelor care au dus la introducerea prezentei cereri, în măsura în care acestea sunt la originea decesului domnului șetin Karakoyun, fiul reclamanților, la sediul poliției. În vederea unei soluționări pe cale amiabilă a cauzei având ca origine cererea nr. 51285/99, guvernul oferă, de asemenea, să plătească cu titlu gratuit reclamanților domnului Karakoyun și doamnei Hanperi Karakoyun, 27 500 EUR (27 mii cinci sute EUR) pentru prejudiciile lor și 2 500 EUR (două mii cinci sute de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, ceea ce înseamnă o sumă de 30 000 EUR (trente de o mie de euro) în total. Această sumă nu va fi supusă nici unui impozit sau sarcină fiscală în vigoare la momentul respectiv și va fi plătită în euro într-un cont bancar indicat de solicitanți sau de consiliul autorizat corespunzător al acestora. Aceasta va fi plătită în termen de trei luni de la notificarea [decizia] Curții pronunțată în temeiul articolului 39 din convenție. Această plată va fi soluționată definitiv. În cazul în care nu se efectuează plata în termenul menționat, Ö s Õ angajat să plătească, de la expirarea acestuia și până la plata efectivă a sumei în cauză, un dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă pentru această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale (...) la rândul său, M Õ În calitate de reprezentant al dlui Karakoyun și al dlui Hanperi Karakoyun, am luat cunoștință de termenii declarației oficiale făcute de guvernul Republicii Turcia, precum și de angajamentele luate în acest sens în vederea unei soluționări a cauzei care are ca origine cererea nr. 51285/99, inclusiv cea de a plăti persoanelor interesate o sumă globală de 30 000 EUR (trent de mii de euro). De aceea, consultați de grija mea, reclamanții acceptă termenii acestei declarații și, în consecință, renunță la orice altă pretenție împotriva Turciei în legătură cu faptele inițiale ale cererii. Ei declară cauza soluționată definitiv (...) Curtea ia act de regulamentul amiabil la care au ajuns părțile. Curtea consideră că acesta se bazează pe respectarea drepturilor omului, astfel cum le recunosc convenția și protocoalele sale și că nu are nici un temei de ordine publică care să justifice continuarea examinării cererii (art. 37 alineatul (1) în fine din Convenție). Prin urmare, este necesar să se pună capăt aplicării articolului 29 3 din Convenție și să se șteargă cauza rolului. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, decide să șteargă cererea de rol. Vincent Berger Bošjan M. Zupančičcier Președinte
Requête n
o
51285/99
présentée par İmam et Hanperi KARAKOYUN
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisème section), siégeant le 30 mars 2006 en une chambre composée de
:
MM.
B.M. Zupančič,
président
,
M
me
M.
M
me
M.
David Thór Björgvinsson,
juges
,
et
de
Berger,
greffier,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 23 août 1998,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole no 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,
Vu les déclarations formelles d’acceptation d’un règlement amiable de l’affaire,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Les requérants İmam et Hanperi Karakoyun, mari et femme, sont des ressortissants turcs, nés respectivement en 1928 et en 1951. Ils résident à Mersin. Ils sont représentés devant la Cour par
M
es
Naciye Arıkan, Kadir
Arıkan et Mustafa Bașaranoğlu, avocats au barreau de Mersin.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 24 décembre 1995, un individu, arrêté pour une série de vols, dénonça le fils des requérants, M. Çetin Karakoyun, comme étant son complice.
Ainsi, le 8 janvier 1996, Çetin, alors âgé de 14 ans, fut à son tour appréhendé et placé en garde à vue au commissariat de Mersin. Il passa aux aveux.
Le lendemain, Çetin fut mortellement blessé à la tête par balle. Les policiers le transférèrent immédiatement à l’hôpital, où il succomba à sa blessure.
Le policier H.S.T., convoqué sur-le-champ, déclara avoir appuyé sur la gâchette par inadvertance lorsqu’il était en train de nettoyer son arme de fonction dans la salle d’attente, à côté de la victime. L’expertise balistique confirma que le projectile meurtrier provenait bien de l’arme de H.S.T.
Le 11 janvier 1996, le procureur de la République de Mersin mit ce policier en accusation pour homicide involontaire, réprimé par l’article 455 du code pénal.
Le requérant se constitua «
partie intervenante
» dans la procédure devant la cour d’assises de Mersin. Il soutint que le prévenu avait sûrement braqué son arme contre la tête de son fils afin de lui extorquer des aveux.
Le 6 mai 1998, les juges du fond déclarèrent H.S.T. coupable des faits reprochés et, compte tenu des circonstances atténuantes, lui infligèrent une peine d’amende de 7
600
000 livres turques, équivalant à l’époque à environ 30 dollars américains. Avant de parvenir à cette décision, les juges rappelèrent qu’à la veille de son décès, Çetin avait avoué son méfait et qu’il n’y avait donc aucune raison pour que H.S.T. tente de lui contraindre à parler sous la menace de son arme
; par ailleurs, le jour de l’incident, celui
‑
ci était à peine rentré de son congé annuel et n’avait pas participé à l’interrogatoire litigieux.
Le 7 avril 1999, sur pourvoi du requérant, la Cour de cassation confirma ce jugement.
Le 23 décembre 1997, alors que le procès pénal susmentionné était en cours, les requérants introduisirent une action de pleine juridiction devant le tribunal administratif d’Adana et demandèrent réparation de leur préjudice tant matériel que moral. Le 27 décembre 1997, ils furent déboutés de leur demande pour un vice de forme qu’ils avaient omis de corriger dans le délai qui leur avait été imparti à cette fin.
Invoquant l’article 2 de la Convention, les requérants se plaignaient de ce que le droit à la vie de leur fils n’avait pas été respecté et, en substance, d’une violation des obligations procédurales découlant de cette disposition, dans la mesure où la peine qui a finalement été infligée au policier mis en cause ne pouvait passer pour dissuasive.
Les requérants alléguaient en outre une violation de l’article 3 de la Convention, affirmant qu’avant son décès, leur fils avait été torturé par ses interrogateurs.
Ils invoquaient également l’article 5 de la Convention, pris isolément et combiné avec son article 14.
La Cour a reçu du Gouvernement une déclaration de règlement amiable, dont les passages pertinents se lisent comme suit
:
«
Le Gouvernement de la République de Turquie regrette la survenance des circonstances ayant entraîné l’introduction de la présente requête, dans la mesure où elles sont à l’origine du décès de M. Çetin Karakoyun, fils des requérants, dans les locaux de la police.
En vue d’un règlement amiable de l’affaire ayant pour origine la requête n
o
51285/99, le Gouvernement offre, par ailleurs, de verser à titre gracieux aux requérants M. İmam Karakoyun et Mme Hanperi Karakoyun, 27 500 EUR (vingt-sept mille cinq cents euros) pour leurs préjudices et 2 500 EUR (deux mille cinq cents euros) pour les frais et dépens, soit une somme de 30
000 EUR (trente mille euros) au total. Cette somme ne sera soumise à aucun impôt ou charge fiscale en vigueur à l’époque pertinente et sera versée en euros sur un compte bancaire indiqué par les requérants ou par leur conseil dûment autorisé. Elle sera payable dans les trois mois à compter de la notification de [la décision] de la Cour rendue en vertu de l’article 39 de la Convention.
Ce paiement vaudra règlement définitif de l’affaire. A défaut de paiement dans ledit délai, le Gouvernement s’engage à verser, à compter de l’expiration de celui-ci et jusqu’au paiement effectif de la somme en question, un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pour cette période, augmenté de trois points de pourcentage (...)
»
De son côté, M
e
Arıkan a fait parvenir la déclaration qui, en ses parties pertinentes, se présente ainsi :
«
En ma qualité de représentant de M. İmam Karakoyun et M
me
Hanperi
Karakoyun, j’ai pris connaissance des termes de la déclaration formelle, faite par le Gouvernement de la République de Turquie, ainsi que des engagements qui y sont pris en vue d’un règlement amiable de l’affaire ayant pour origine la requête n
o
51285/99, y compris celle de verser aux intéressés une somme globale de 30
000 EUR (trente mille euros).
Dûment consultés par mes soins, les requérants acceptent les termes de cette déclaration et, en conséquence, renoncent à toute autre prétention à l’encontre de la Turquie à propos des faits à l’origine de la requête. Ils déclarent l’affaire définitivement réglée (...)
»
La Cour prend acte du règlement amiable auquel sont parvenues les parties. Elle estime que celui-ci s’inspire du respect des droits de l’homme tels que les reconnaissent la Convention et ses protocoles et n’aperçoit par ailleurs aucun motif d’ordre public justifiant de poursuivre l’examen de la requête (article 37 § 1
in fine
de la Convention).
En conséquence, il convient de mettre fin à l’application de l’article 29
§
3 de la Convention et de rayer l’affaire du rôle.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Décide
de rayer la requête du rôle.
Vincent
Berger
Boštjan M.
Zupančič
Greffier
Président