ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 654/2003

R O M Â N I A S-a luat în examinare recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova împotriva deciziei penale nr.418 din 3 octombrie 2002 a Curții de Apel Craiova, privind pe inculpații P.G. și R.D. S-au prezentat intimații inculpați P.G. și R.D., ambii aflați în stare de arest, asistați de apărător desemnat din oficiu, avocat Z.C. Au lipsit intimata parte vătămată M.F. și intimatele părți civile Spitalul Orășenesc Strehaia și Spitalul Clinic nr.1 Craiova. Procedura de citare a fost legal îndeplinită. Procurorul a susținut motivele de casare astfel cum au fost arătate în scris, în memoriul de la dosar și a pus concluzii de admitere a recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova.

Apărătorul desemnat din oficiu pentru inculpați, avocat Z.C. a solicitat respingerea recursului declarat de parchet, ca nefondat. Inculpații P.G. și R.D., pe rând, având ultimul cuvânt, au declarat că sunt de acord cu susținerile apărătorului lor. C U R T E A Asupra r ecursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Tribunalul Mehedinți, Secția penală, prin sentința penală nr.120 din 23 mai 2002, a condamnat pe inculpații: - P.G. la 16 ani închisoare și 5 ani interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art.64 lit.a și b din Codul penal, pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat, prevăzută și pedepsită de art.174, raportat la art.175 lit.c și i din Codul penal, cu aplicarea art.71, raportat la art.64 din același cod și - R.D.

la 16 ani închisoare și 5 ani interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art.64 lit.a și b din Codul penal, pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat, prevăzută și pedepsită de art.174, raportat la art.175 lit.i din Codul penal, cu aplicarea art.71, raportat la art.64 din același cod. Tribunalul a menținut starea de arest a inculpaților; a dedus din pedepsele aplicate timpul reținerii și al arestării preventive de la 21 august 2001 la zi, i-a obligat pe inculpați, în solidar, la plata sumei de 56.748 lei către Spitalul Orășenesc Strehaia, la 631.752 lei către Spitalul Clinic Județean nr.1 Craiova, cu dobânzile legale aferente pentru ambele părți civile și la câte 4.000.000 lei, cheltuieli judiciare către stat.

Instanța a luat act că Serviciul de Ambulanță Mehedinți și partea vătămată M.F. nu s-au constituit părți civile și a dispus confiscarea a două fragmente din lemn de stejar, presupuse a fi fost folosite de inculpați la agresiune. Hotărând astfel, tribunalul a reținut, în fapt, că inculpații – concubini – locuiau împreună cu victima P.T., frate cu inculpatul, în casa părintească, toți consumând băuturi alcoolice, care degenerau în dese scandaluri, cunoscute de vecini. În după-amiaza zilei de 13 august 2001, cei doi inculpați făceau țuică, în gospodărie, iar la un moment dat a venit și victima, însoțită de martorul R.C., care au consumat țuică, din cea pe care cei doi o pregăteau. P.T. a mai cerut băutură, iar R.D.

a refuzat să-i mai dea, văzându-l în stare de ebrietate, fapt ce l-a determinat pe acesta să o insulte, între ea, fratele victimei și P.T. iscându-se un conflict în care inculpații au lovit-o pe victimă, au scos-o din curte, iar în uliță, au continuat împreună să o bată peste cap, cu niște bucăți din lemn. Dusă la spital, victima a decedat la scurt timp. Potrivit concluziilor Raportului de constatare medico-legală – autopsie -, nr.2184/A.3 din 12 septembrie 2001, întocmit de Institutul de Medicină Legală Craiova și avizat de Comisia de Control și Avizare a actelor medico-legale de pe lângă Institutul de Medicină Legală Craiova, sub nr.134 din 17 septembrie 2001, moartea numitului P.T. (41 ani) a fost violentă.

Ea s-a datorat hemoragiei, contuziei și dilacerării cerebrale, consecința unui TCC cu fractură de boltă și bază de craniu; leziunile au putut fi produse prin lovire cu și de corpuri dure, aplicate din față, spate, lateral dreapta – stânga. Între leziuni și deces a existat raport de cauzalitate direct și necondiționat (fila 31 din dosarul de urmărire penală). Împotriva sentinței au declarat apel, în termen legal, Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinți și inculpații, care o critică pentru netemeinicie și nelegalitate. Parchetul a arătat că, pe de o parte, în mod greșit, instanța nu a reținut față de inculpatul P.G. și circumstanța agravantă legală, prevăzută de art.75 lit.b din Codul penal, avându-se în vedere că victima era frate cu inculpatul și se gospodăreau împreună, iar, pe de altă parte, pedepsele aplicate sunt prea blânde în raport cu gradul de pericol social al faptelor săvârșite de cei doi inculpați.

La rândul lor, inculpații au considerat că, în raport cu împrejurările în care s-a comis fapta și cu datele lor personale (au în întreținere doi copii, au recunoscut gravitatea faptei și au regretat-o) pedepsele sunt deosebit de aspre, solicitând reducerea lor. Curtea de Apel Craiova, Secția penală, prin decizia nr.418 din 3 octombrie 2002, a admis apelul parchetului, a desființat sentința și a majorat pedeapsa față de inculpatul P.G. de la 16 ani la 18 ani închisoare, a menținut restul dispozițiilor, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpați și a dedus în continuare detenția de la 23 mai 2002 la zi, cu obligarea acestora la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a hotărî în acest fel, instanța de control judiciar a apreciat că circumstanța agravantă prevăzută de art.75 lit.b din Codul penal „este realizată numai atunci când în partea specială, în cazul infracțiunilor de violență asupra membrilor de familie, ce se gospodăresc împreună, nu are o reglementare specială. În speță, în art.175 lit.c Cod penal, omorul calificat capătă o agravare reglementată la lit.c, astfel că aceasta are prioritate față de circumstanța generală prevăzută în art.75 lit.b Cod penal”. Instanța a constatat însă că pedeapsa de numai 16 ani închisoare aplicată inculpatului „apare” ca fiind mică, astfel că a majorat-o la 18 ani, iar în ceea ce privește pedeapsa aplicată inculpatei R.D., în raport de contribuția mai redusă a acesteia la săvârșirea faptei, pedeapsa de 16 ani închisoare a fost corect individualizată în raport cu criteriile prevăzute de art.72 din Codul penal.

În termen legal, hotărârile au fost atacate cu recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, prin care le consideră nelegale și netemeinice, cu reiterarea acelorași motive, referitoare la nereținerea „la încadrarea juridică a faptei și circumstanța agravantă generală prevăzută de art.75 lit.b Cod penal”, și la pedepsele aplicate ambilor inculpați, care sunt prea mici (motive ce au format și obiectul cererii de apel).

- În motivarea primului motiv de recurs, după analiza și compararea dispozițiilor legale incidente în rezolvarea acestei probleme, respectiv, dispozițiile art.175 lit.c, ale art.149, art.149 1 (introdus prin Legea nr.197 din 15 noiembrie 2000) și ale art.75 lit.b (modificat prin aceeași lege) din Codul penal, se ajunge la concluzia că: „Textele de lege analizate – art.175 lit.c și art.75 lit.b Cod penal – nu au conținut identic, iar prin reținerea lor simultană nu se realizează o dublă incriminare și sancționare” . De asemenea, se continuă argumentarea: „Dimpotrivă, dacă inculpatul și partea vătămată sunt soți și rude apropiate, și mai mult decât atât, locuiesc și gospodăresc împreună, adică sunt membri de familie în sensul art.149 1 Cod penal, încadrarea juridică a faptei trebuie să fie în art.175 lit.c cu aplicarea art.75 lit.b Cod penal” . Examinând hotărârile atacate, în raport de cazurile de recurs invocate prevăzute în art.385 9 alin.1 pct.17 1 teza întâi și pct.14 teza întâi din Codul de procedură penală, Curtea constată, în baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, recursul parchetului nefondat, urmând a fi respins.

1. Din punct de vedere teoretic, un prim aspect asupra căruia trebuie să ne oprim, deoarece lămurirea lui are efecte practice deosebite, se referă la delimitarea noțiunii de încadrare juridică a faptei. În acest sens, infracțiunea fiind, în sinteză, o faptă incriminată de lege sub sancțiunea pedepsei, textul de lege incriminator este cel care fixează pentru fiecare infracțiune conținutul ei abstract, altfel spus, adevărata definiție dată fiecărei infracțiuni se găsește în descrierea din dispoziția incriminatoare, întrucât în ea sunt cuprinse toate datele și condițiile necesare pentru existența infracțiunii. În aplicarea practică a dreptului penal, fiecare faptă concretă, pentru a fi infracțiune, trebuie să corespundă uneia dintre infracțiunile prevăzute de legea penală, iar atunci când această corespondență există, fapta se încadrează în dispoziția penală respectivă, realizăm deci încadrarea juridică (calificarea de tip) a faptei penale.

Pe de altă parte, la stabilirea și aplicarea pedepselor unul dintre criteriile generale de individualizare judiciară, îl reprezintă „împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală” (art.72 din Codul penal). În operațiunea individualizării (adaptării) judiciare, un rol aparte îl au deci acele stări, situații sau împrejurări anterioare, concomitente sau subsecvente săvârșirii infracțiunii (cu caracter real sau personal) care, prin legătura lor cu elementele ce alcătuiesc conținutul incriminării (juridic) al acesteia, sunt de natură să realizeze un grad mai ridicat sau mai atenuat de pericol social al infracțiunii sau de periculozitate a făptuitorului. Toate aceste stări, situații sau împrejurări sunt cauze de agravare ori de atenuare a răspunderii penale și a pedepsei care, în funcție de întinderea efectelor ce le produc sunt generale și speciale.

Cauzele generale, cum sunt: concursul de infracțiuni, recidiva, infracțiunea continuată, minoritatea, cât și circumstanțele agravante sau atenuante legale, prevăzute în art.73 și art.75 din Codul penal, au efecte cu privire la toate infracțiunile, de aceea sunt prevăzute în partea generală a Codului penal, iar ele nu fac parte din conținutul încriminării, nu privește încadrarea juridică a faptei, cum în mod greșit se apreciază de către parchet, astfel încât, constatarea și reținerea (sau nereținerea) lor, nu trebuie să conducă la schimbarea încadrării juridice, fiind un aspect strict legat de individualizarea pedepsei. Cauzele speciale, cum sunt calitatea inculpatului – funcționar, militar ș.a.

– sau a persoanei vătămate – rudă apropiată, femeie gravidă, minoră sub 15 ani etc. – produc efecte numai cu privire la pedeapsa prevăzută de lege pentru anumite infracțiuni și sunt prevăzute în partea specială a Codului penal. Spre deosebire de cauzele generale (care pot avea și un caracter facultativ), cele speciale sunt totdeauna obligatorii, constatarea lor atrăgând agravarea sau atenuarea pedepsei, în limitele prevăzute de textul incriminator. În teoria dreptului penal, este statornicit principiul, potrivit căruia în situația în care aceeași împrejurare are atât statutul de cauză generală, cât și de cauză specială, aceasta va fi valorificată o singură dată, dându-se eficiență numai cauzei speciale (care derogă de la general).

De asemenea, după modul de stabilire a circumstanțelor și după efectul pe care îl au asupra stabilirii pedepsei, acestea sunt legale și judiciare; primele sunt prevăzute de lege, fie în norme de drept penal general - art.73 și art.75 din Codul penal, fie în conținuturile unor infracțiuni determinate pe care le agravează sau le atenuează. Agravantele generale sunt extrinseci conținutului juridic al infracțiunii, în timp ce agravantele speciale fac parte din conținutul constitutiv (circumstanțial) al acestora, reținerea lor vizând în mod nemijlocit atât corecta încadrare juridică a faptei, cât și asigurarea aplicării pedepsei în limitele stabilite de lege pentru acea infracțiune. Coincidența ca aceeași împrejurare să fie și circumstanță legală generală și specială se rezolvă numai prin reținerea și aplicarea celei din urmă, care corespunde încadrării juridice a faptei.

Astfel, în cazul agravantei prevăzute de art.75 lit.b teza întâi sau a treia, privind săvârșirea infracțiunii prin acte de cruzime ori prin metode sau mijloace care prezintă pericol public, în ipoteza agravantei infracțiunii de omor deosebit de grav, prevăzută și pedepsită de art.176 alin.1 lit.a, sau a celui calificat, prevăzut și pedepsit de art.175 alin.1 lit.e, practic, potrivit principiului legalității incriminării, incidență are numai norma cu caracter incriminator, nu aceasta și cu aplicarea art.75 lit.b teza întâi sau a treia, după caz. 3. Revenind la cauză, apreciem că s-a creat o falsă problemă în legătură cu incidența art.75 lit.b din Codul penal, astfel cum a fost modificat prin Legea nr.197 din 15 noiembrie 2000, asupra infracțiunii de omor calificat săvârșit „asupra soțului sau unei rude apropiate”, prevăzută și pedepsită de art.174 alin.1, raportat la art.175 alin.1 lit.c din Codul penal.

Dispozițiilor art.75 lit.b, li s-au mai adăugat o împrejurare, care constituie circumstanță agravantă legală generală, și anume săvârșirea infracțiunii „prin violențe asupra membrilor familiei”, prin care se înțelege, potrivit art.149 1 , (introdus în Codul penal prin aceeași lege) „soțul sau ruda apropiată, dacă aceasta din urmă locuiește și gospodărește împreună cu făptuitorul”. Intenția legiuitorului, prin modificarea art.75 lit.b, a fost să ocrotească „membrii de familie”, împotriva săvârșirii unor acte de violență manifestate de făptuitor asupra lor, atunci când, fiind rude apropiate, locuiesc și gospodăresc împreună cu el, altele decât cele inerente uciderii, care se regăsesc în art.175 alin.1 lit.c din Codul penal.

Legiuitorul, prevăzând o împrejurare nouă de agravare legală a pedepsei „membru de familie” a definit-o în art.149 1 , în timp ce noțiunea de „rudă apropiată” a rămas neschimbată, art.149, deci cu aceeași semnificație, ca circumstanță agravantă specială, în art.175 alin.1 lit.c. În alți termeni, voința legiuitorului a fost să pedepsească mai aspru pe inculpatul care își molestează (ceea ce în legislația europeană se regăsește în termenul „violența domestică”) membrii de familie, de aceea a și prevăzut această împrejurare ca o agravantă legală generală, care, atunci când se constată, trebuie reținută (de exemplu, în cazul infracțiunilor de lovire sau alte violențe, de rele tratamente aplicate minorului ș.a.).

Tot legiuitorul a dorit să apere familia, pedepsind mai aspru violul în situația în care „victima este membru al familiei” modificând art.197 alin.2 prin introducerea lit.b 1 (introdusă tot prin Legea nr.197/2000), dar prin însăși dispozițiile incriminatoare (ca o circumstanță agravantă specială). Or, în cazul acestei infracțiuni, care prin definiție este o faptă săvârșită prin violență, dacă nu ar fi intervenit noua incriminare (subiect pasiv circumstanțiat) trebuia aplicată și circumstanța agravantă legală din art.75 alin.1 lit.b din Codul penal, astfel cum a fost modificat, pe lângă dispozițiile art.197 alin.1 din Codul penal.

În consecință, în raport cu cele ce preced, în cazul omorului săvârșit în condițiile art.175 alin.1 lit.c, se constată că nu sunt aplicabile și dispozițiile art.75 alin.1 lit.b, care nu cuprind o incriminare, iar una dintre concluziile cuprinse în recursul parchetului, potrivit căreia „Textele de lege analizate – art.175 lit.c și art.75 lit.b Cod penal – nu au conținut identic, iar prin reținerea lor simultană nu se realizează o dublă incriminare și sancționare” (sbl.ns.) este cel puțin bizară.

Încadrarea juridică a faptei de omor săvârșită în condițiile art.175 alin.1 lit.c din Codul penal se realizează, independent de faptul că, ruda apropiată (căci numai la ea se referă definiția „membru de familie”, nu și la soție) locuiește (sau nu) și gospodărește (sau nu) cu inculpatul, deoarece nu suntem în situația coincidenței aceleiași împrejurări și în calitate de circumstanță legală generală și în calitate de circumstanță legală specială (individuală) și chiar dacă am fi, situația se rezolvă, după cum arătăm, prin obligativitatea incidenței normei cu caracter penal incriminator, deoarece nu se poate da în același timp eficiență juridică atât agravantei generale, cât și celei speciale, cuprinsă în dispoziția agravantă din textul incriminator (non bis in idem).

Așa fiind, instanțele nu au pronunțat „hotărâri contrare legii”, soluțiile acestora fiind legale și temeinice. 4. Nefondat se dovedește și cazul de recurs referitor la aplicarea greșită a pedepselor în raport cu dispozițiile art.72 din Codul penal, întrucât la aplicarea lor, instanțele au luat în considerare toate criteriile de individualizare, apreciind în mod corect împrejurările săvârșirii faptei, gradul de participare al inculpaților la comiterea omorului și nu, în ultimul rând, calitatea de frate, deci de rudă apropiată, a victimei cu inculpatul P.G., căruia instanța de control judiciar i-a majorat pedeapsa de la 16 la 18 ani închisoare. În concluzie, Secția penală a Curții Supreme de Justiție, constatând neîndeplinite cerințele cazurilor de recurs invocate, va respinge recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova și va deduce din pedepsele aplicate inculpaților P.G.

și R.D., timpul reținerii și al arestării preventive de la 21 august 2001 la 11 februarie 2003.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova împotriva deciziei penale nr.418 din 3 octombrie 2002 a Curții de Apel Craiova, privind pe inculpații P.G. și R.D. Deduce din pedepsele aplicate, timpul reținerii și arestării preventive de la 21 august 2001, la 11 februarie 2003, pentru ambii inculpați. Onorariile în sumă de câte 300.000 lei cuvenite apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpați, se vor plăti din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată în ședință publică, azi 11 februarie 2003.