ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3818/2003
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3818/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la data
de 21 martie 2000, reclamanta SC S.B. SRL Satu Mare a chemat în judecată pârâta
SC C.M. SRL Baia Mare, solicitând ca, în baza sentinței ce se va pronunța, să
fie obligată la plata sumei de 84.184.459 lei rest din contravaloarea
produselor livrate, 245.846.820 lei penalități de întârziere, precum și
cheltuieli de judecată.
În susținerea pretențiilor,
reclamanta a arătat că, în baza raporturilor comerciale, intervenite între
părți, a livrat pârâtei diferite cantități de bere, pe care aceasta refuză să o
achite, deși a confirmat debitul prin procesul-verbal de punctaj din 19
noiembrie 1999.
Pârâta a depus întâmpinare prin care
ridică excepția de necompetență teritorială, iar pe fond, respingerea acțiunii,
motivat de faptul că procesul-verbal din 19 noiembrie 1999 nu poate constitui o
dovadă reală a neachitării facturilor în litigiu.
Ulterior, reclamanta, prin
lichidator, și-a precizat acțiunea, solicitând dobânda comercială, în sumă de
58.935.882 lei, și renunță la capătul de cerere privind penalitățile de
întârziere.
Prin sentința civilă nr. 217 din 18
aprilie 2001, Tribunalul Satu Mare a respins excepție de necompetență
teritorială, invocată de pârâtă, iar pe fond, a admis acțiunea astfel cum a
fost precizată, obligând pârâta la plata sumei de 84.184.460 lei preț produse
livrate și 58.935.882 lei dobândă comercială, cu cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța astfel,
instanța de fond a reținut că, prin probele administrate, reclamanta a făcut
dovada livrărilor, fapt confirmat de pârâtă prin procesul-verbal din 19
noiembrie 1999, iar în privința competenței, a respins excepția, motivat de
faptul că, în materie comercială, competența este alternativă, iar contractul a
luat naștere în localitatea sediului instanței alese.
Împotriva acestei sentințe a promovat
apel pârâta, criticile vizând, pe de o parte, încălcarea normelor privind
competența materială, iar pe de altă parte, greșita apreciere a probelor
administrate.
Se susține că suma solicitată nu a
fost dovedită, instanța dând o interpretare greșită procesului verbal din 19
noiembrie 1999, ignorându-se faptul că s-a mai efectuat o plată de 30.000.000
lei cu biletul la ordin din 15 februarie 1998.
Totodată, apreciază apelanta, că în
mod greșit instanța de fond a stabilit că valabilitatea contractului nr. 132/1996
s-a prelungit și în anul 1997, în condițiile în care nu există un act în acest
sens, și că a fost obligată la dobândă comercială, în lipsa existenței unor
clauze contractuale penalizatoare și fără punere în întârziere.
Sub aspect procedural, apelanta
consideră că s-a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 10 pct. 4 C.
com.
Curtea de Apel Oradea, secția
comercială, prin decizia civilă nr. 520 din 15 mai 2001 a respins apelul ca
nefondat.
În motivarea soluției date, instanța
de control judiciar a reținut pe fondul cauzei că art. 21 din contractul
comercial prevedea posibilitatea prelungirii valabilității acestuia și după
data de 31 decembrie 1996, prin acordul părților, acord exprimat tacit în urma
livrărilor intervenite ulterior acestei date și plăților efectuate.
De asemenea, s-a reținut că, prin procesul-verbal
de confruntare, încheiat la data de 19 noiembrie 1999, semnat de părți, s-a
stabilit existența unui sold de 84.217.460 lei.
Cum la acea dată, din cauza
situației contabile necorespunzătoare a apelantei, soldul nu a putut fi nici
confirmat, nici infirmat, părțile au stabilit un termen de grație de 15 zile la
dispoziția apelantei, pentru ca aceasta să facă verificările contabile necesare,
urmând a pune la dispoziția furnizorului datele obținute, termen în care
beneficiara nu a reușit să facă dovada contrarie, situație în care instanța de
fond corect a stabilit realitatea debitului.
Cum suma de 84.184.460 lei, la care
a fost obligată, reprezentă o datorie comercială, instanța de fond, justificat,
a acordat dobânda comercială, conform art. 43 C. com., punând de drept în
întârziere debitorul de la data când datoria este exigibilă.
Pe aspectele procedurale, instanța
de apel a reținut că, în speță, nu are nici o relevanță data la care reclamanta
intimată a formulat precizarea la acțiune, câtă vreme aceasta a fost făcută în
termen procedural, respectiv, instanța s-a considerat legal sesizată, având în
vedere că, în urma casării sentinței primei instanțe, s-a dispus rejudecarea
cauzei, fiind respectate dispozițiile art. 132 C. proc. civ.
Soluția primei instanțe a fost apreciată
corect și sub aspectul modului de soluționare a excepției de necompetență
teritorială, considerând că au fost respectate dispozițiile art. 10 pct. 4 C.
proc. civ., în raport cu locul unde a luat naștere obligația, izvorul acesteia
fiind contractul comercial încheiat între părți la sediul reclamantei,
respectiv Satu Mare.
Împotriva acestei decizii a declarat
recurs, în termen și legal timbrat pârâta, criticile vizând aspectele de
nelegalitate, conform art. 304 pct. 3, 5, 8, 9 și 10 C. proc. civ.
Se susține că, în speță, locul de
unde s-a produs faptul de comerț între cele două societăți, este sediul
pârâtei, reclamanta transportând marfa cu mijloacele proprii de transport, iar
locul plății, conform facturilor emise, s-a făcut tot la sediul pârâtei,
situație în care în mod eronat au fost aplicate dispozițiile art. 10 pct. 4 C.
proc. civ.
De asemenea, se invocă încălcarea
formelor de procedură, conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ., în sensul
invocării lipsei calității de reprezentant, întrucât delegația de reprezentare
a lichidatorului trebuia dată în numele acestuia și nu al reclamantei.
Totodată, recurenta susține că, deși
a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, reclamanta-intimată nu a
achitat taxa judiciară de timbru, scutirea de plată operând până la data de 8
februarie 2001.
Recurenta consideră că instanțele au
interpretat greșit actul dedus judecății, respectiv, procesul-verbal încheiat
la data de 19 noiembrie 1999, și a ignorat probele administrate, respectiv, situația
achitărilor intervenite din conținutul cărora rezultă că, la finele anului
1997, a rămas o datorie de 67.654.097 lei din care cu Biletul la ordin din 9
ianuarie 1998 a achitat suma de 30.000.000 lei, rămânând cu un debit de
37.654.097 lei, reprezentând ambalaj nereturnat.
Hotărârea instanței de apel,
consideră recurenta, este lipsită de temei legal, întrucât s-a admis capătul de
cerere cu privire la dobânda comercială, atâta timp, cât, între părți, nu s-a prevăzut
o clauză privind plata acesteia în cazul achitării cu întârziere a produselor.
Recursul este nefondat.
Pe aspectul încălcării normelor de
procedură cu privire la competența teritorială, Curtea reține că articolul 10 pct.
4 C. proc. civ. stabilește că, în afară de instanța domiciliului pârâtului, mai
sunt competente în cererile privitoare la obligațiile comerciale, instanța
locului unde obligația a luat naștere sau aceea a locului plății.
În speță, izvorul obligației
comerciale este contractul comercial încheiat la sediul reclamantei, fapt
necontestat de pârâta-apelantă, contract ale cărui clauze s-au prelungit prin
acordul părților, care au continuat raporturile de vânzare-cumpărare de bere,
iar plata prețului are loc în contul furnizoarei la Satu Mare.
În aceste condiții, criticile
formulate pe acest aspect urmează a fi înlăturate, știut fiind că, în cazul în
care legea prevede o competență teritorială alternativă, reclamantul are
dreptul a alege între instanțele competente, iar odată alegerea făcută,
reclamantul nu mai poate reveni asupra ei.
Cu privire la încălcarea formelor de
procedură de la art. 105 alin. (2) C. proc. civ., respectiv, invocarea lipsei
calității de reprezentant, întrucât delegația de reprezentare a lichidatorului
trebuia dată în numele acestuia și nu al reclamantei-intimate, așa cum rezultă
din cuprinsul întâmpinării depusă de lichidatorul SC S.D.C.E. SRL Baia Mare, domnul
C.O. și doamna Ș.R. au avut calitatea de colaboratori, cu contract de prestări
servicii, având mandatul să acționeze pentru încasarea debitelor restante,
inclusiv pentru introducerea și susținerea acțiunilor la instanțele
judecătorești.
Totodată, susține că, în calitate de
dizolvantă a reclamantei-intimate, își însușește acțiunile acestora, considerându-le
valabile, de vreme ce au fost împuterniciți să reprezinte societatea în lichidare.
De altfel, precizarea la acțiune a
fost făcută de chiar expertul lichidator numit prin sentința civilă nr. 668 din
23 decembrie 1998, astfel că nu se poate considera că, în speță, au fost
încălcate dispozițiile art. 68 C. proc. civ.
În ce privește taxa de timbru,
Curtea urmează a înlătura criticile formulate, având în vedere că la data
formulării precizărilor la acțiune, 7 martie 2001, reclamanta-intimată,
beneficia de amânarea la plată a taxei de timbru, conform adresei nr. 1047 din
6 martie 2000 a Direcției Generale a Finanțelor Publice și Controlului
Financiar de Stat Satu Mare, iar pe de altă parte, potrivit art. 20 pct. 5 din
Legea nr. 146/1997, există și posibilitatea dării în debit la organele
financiare.
Criticile, privind soluționarea pe
fond a cauzei, urmează a fi înlăturate, având în vedere că instanța de apel a
făcut o analiză aprofundată a conținutului procesului-verbal de confruntare,
încheiat la data de 19 noiembrie 1999.
Astfel, s-a susținut de către
recurentă că a primit în anul 1997 marfă în valoare de 797.136.680 lei și că ar
fi făcut plăți în valoare de 820.432.217 lei, sumă ce include și contravaloarea
biletului la ordin, fără a motiva surplusul pretins achitat, chiar dacă în
recurs a depus extrasul de cont eliberat de Banca Transilvania.
Cu privire la dobânda comercială,
instanța supremă reține legalitatea acordării acesteia față de dispozițiile
imperative ale art. 43 C. com., nefiind necesară inserarea în contract a unei
clauze în acest sens.
În ce privește susținerea potrivită
căreia s-au aplicat cu efect retroactiv prevederile O.G. nr. 9/2000, urmează a
fi înlăturată.
Este adevărat că s-a făcut referire
la acest act normativ pentru o perioadă anterioară, dar O.G. nr. 9/2000 a stabilit
cuantumul dobânzilor în cazul obligațiilor comerciale, cu trimitere la taxa de
scont a B.N.R. în condițiile în care, în practică, s-a stabilit că acest mod de
determinare a dobânzilor comerciale, mai precis în lipsa unei reglementări care
să stabilească dobânda legală, este echilibrat și suficient de împovărător
pentru a-i determina pe debitorii obligațiilor comerciale să-și execute
dispozițiile la scadență.
Față de cele arătate, Curtea urmează
a confirma soluția instanței prin respingerea recursului ca nefondat, conform art.
312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul
declarat de pârâta SC C.M. SRL Baia Mare, împotriva deciziei nr. 520/C din 15
noiembrie 2001 a Curții de Apel Oradea.
Irevocabilă.
Pronunțata în ședință publică,
astăzi 7 octombrie 2003.