ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3818/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 21 martie 2000, reclamanta SC S.B. SRL Satu Mare a chemat în judecată pârâta SC C.M. SRL Baia Mare, solicitând ca, în baza sentinței ce se va pronunța, să fie obligată la plata sumei de 84.184.459 lei rest din contravaloarea produselor livrate, 245.846.820 lei penalități de întârziere, precum și cheltuieli de judecată. În susținerea pretențiilor, reclamanta a arătat că, în baza raporturilor comerciale, intervenite între părți, a livrat pârâtei diferite cantități de bere, pe care aceasta refuză să o achite, deși a confirmat debitul prin procesul-verbal de punctaj din 19 noiembrie 1999. Pârâta a depus întâmpinare prin care ridică excepția de necompetență teritorială, iar pe fond, respingerea acțiunii, motivat de faptul că procesul-verbal din 19 noiembrie 1999 nu poate constitui o dovadă reală a neachitării facturilor în litigiu.

Ulterior, reclamanta, prin lichidator, și-a precizat acțiunea, solicitând dobânda comercială, în sumă de 58.935.882 lei, și renunță la capătul de cerere privind penalitățile de întârziere. Prin sentința civilă nr. 217 din 18 aprilie 2001, Tribunalul Satu Mare a respins excepție de necompetență teritorială, invocată de pârâtă, iar pe fond, a admis acțiunea astfel cum a fost precizată, obligând pârâta la plata sumei de 84.184.460 lei preț produse livrate și 58.935.882 lei dobândă comercială, cu cheltuieli de judecată. Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că, prin probele administrate, reclamanta a făcut dovada livrărilor, fapt confirmat de pârâtă prin procesul-verbal din 19 noiembrie 1999, iar în privința competenței, a respins excepția, motivat de faptul că, în materie comercială, competența este alternativă, iar contractul a luat naștere în localitatea sediului instanței alese.

Împotriva acestei sentințe a promovat apel pârâta, criticile vizând, pe de o parte, încălcarea normelor privind competența materială, iar pe de altă parte, greșita apreciere a probelor administrate. Se susține că suma solicitată nu a fost dovedită, instanța dând o interpretare greșită procesului verbal din 19 noiembrie 1999, ignorându-se faptul că s-a mai efectuat o plată de 30.000.000 lei cu biletul la ordin din 15 februarie 1998. Totodată, apreciază apelanta, că în mod greșit instanța de fond a stabilit că valabilitatea contractului nr. 132/1996 s-a prelungit și în anul 1997, în condițiile în care nu există un act în acest sens, și că a fost obligată la dobândă comercială, în lipsa existenței unor clauze contractuale penalizatoare și fără punere în întârziere.

Sub aspect procedural, apelanta consideră că s-a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 10 pct. 4 C. com. Curtea de Apel Oradea, secția comercială, prin decizia civilă nr. 520 din 15 mai 2001 a respins apelul ca nefondat. În motivarea soluției date, instanța de control judiciar a reținut pe fondul cauzei că art. 21 din contractul comercial prevedea posibilitatea prelungirii valabilității acestuia și după data de 31 decembrie 1996, prin acordul părților, acord exprimat tacit în urma livrărilor intervenite ulterior acestei date și plăților efectuate. De asemenea, s-a reținut că, prin procesul-verbal de confruntare, încheiat la data de 19 noiembrie 1999, semnat de părți, s-a stabilit existența unui sold de 84.217.460 lei.

Cum la acea dată, din cauza situației contabile necorespunzătoare a apelantei, soldul nu a putut fi nici confirmat, nici infirmat, părțile au stabilit un termen de grație de 15 zile la dispoziția apelantei, pentru ca aceasta să facă verificările contabile necesare, urmând a pune la dispoziția furnizorului datele obținute, termen în care beneficiara nu a reușit să facă dovada contrarie, situație în care instanța de fond corect a stabilit realitatea debitului. Cum suma de 84.184.460 lei, la care a fost obligată, reprezentă o datorie comercială, instanța de fond, justificat, a acordat dobânda comercială, conform art. 43 C. com., punând de drept în întârziere debitorul de la data când datoria este exigibilă.

Pe aspectele procedurale, instanța de apel a reținut că, în speță, nu are nici o relevanță data la care reclamanta intimată a formulat precizarea la acțiune, câtă vreme aceasta a fost făcută în termen procedural, respectiv, instanța s-a considerat legal sesizată, având în vedere că, în urma casării sentinței primei instanțe, s-a dispus rejudecarea cauzei, fiind respectate dispozițiile art. 132 C. proc. civ. Soluția primei instanțe a fost apreciată corect și sub aspectul modului de soluționare a excepției de necompetență teritorială, considerând că au fost respectate dispozițiile art. 10 pct. 4 C. proc. civ., în raport cu locul unde a luat naștere obligația, izvorul acesteia fiind contractul comercial încheiat între părți la sediul reclamantei, respectiv Satu Mare.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen și legal timbrat pârâta, criticile vizând aspectele de nelegalitate, conform art. 304 pct. 3, 5, 8, 9 și 10 C. proc. civ. Se susține că, în speță, locul de unde s-a produs faptul de comerț între cele două societăți, este sediul pârâtei, reclamanta transportând marfa cu mijloacele proprii de transport, iar locul plății, conform facturilor emise, s-a făcut tot la sediul pârâtei, situație în care în mod eronat au fost aplicate dispozițiile art. 10 pct. 4 C. proc. civ. De asemenea, se invocă încălcarea formelor de procedură, conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ., în sensul invocării lipsei calității de reprezentant, întrucât delegația de reprezentare a lichidatorului trebuia dată în numele acestuia și nu al reclamantei.

Totodată, recurenta susține că, deși a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, reclamanta-intimată nu a achitat taxa judiciară de timbru, scutirea de plată operând până la data de 8 februarie 2001. Recurenta consideră că instanțele au interpretat greșit actul dedus judecății, respectiv, procesul-verbal încheiat la data de 19 noiembrie 1999, și a ignorat probele administrate, respectiv, situația achitărilor intervenite din conținutul cărora rezultă că, la finele anului 1997, a rămas o datorie de 67.654.097 lei din care cu Biletul la ordin din 9 ianuarie 1998 a achitat suma de 30.000.000 lei, rămânând cu un debit de 37.654.097 lei, reprezentând ambalaj nereturnat. Hotărârea instanței de apel, consideră recurenta, este lipsită de temei legal, întrucât s-a admis capătul de cerere cu privire la dobânda comercială, atâta timp, cât, între părți, nu s-a prevăzut o clauză privind plata acesteia în cazul achitării cu întârziere a produselor.

Recursul este nefondat. Pe aspectul încălcării normelor de procedură cu privire la competența teritorială, Curtea reține că articolul 10 pct. 4 C. proc. civ. stabilește că, în afară de instanța domiciliului pârâtului, mai sunt competente în cererile privitoare la obligațiile comerciale, instanța locului unde obligația a luat naștere sau aceea a locului plății. În speță, izvorul obligației comerciale este contractul comercial încheiat la sediul reclamantei, fapt necontestat de pârâta-apelantă, contract ale cărui clauze s-au prelungit prin acordul părților, care au continuat raporturile de vânzare-cumpărare de bere, iar plata prețului are loc în contul furnizoarei la Satu Mare.

În aceste condiții, criticile formulate pe acest aspect urmează a fi înlăturate, știut fiind că, în cazul în care legea prevede o competență teritorială alternativă, reclamantul are dreptul a alege între instanțele competente, iar odată alegerea făcută, reclamantul nu mai poate reveni asupra ei. Cu privire la încălcarea formelor de procedură de la art. 105 alin. (2) C. proc. civ., respectiv, invocarea lipsei calității de reprezentant, întrucât delegația de reprezentare a lichidatorului trebuia dată în numele acestuia și nu al reclamantei-intimate, așa cum rezultă din cuprinsul întâmpinării depusă de lichidatorul SC S.D.C.E. SRL Baia Mare, domnul C.O. și doamna Ș.R. au avut calitatea de colaboratori, cu contract de prestări servicii, având mandatul să acționeze pentru încasarea debitelor restante, inclusiv pentru introducerea și susținerea acțiunilor la instanțele judecătorești.

Totodată, susține că, în calitate de dizolvantă a reclamantei-intimate, își însușește acțiunile acestora, considerându-le valabile, de vreme ce au fost împuterniciți să reprezinte societatea în lichidare. De altfel, precizarea la acțiune a fost făcută de chiar expertul lichidator numit prin sentința civilă nr. 668 din 23 decembrie 1998, astfel că nu se poate considera că, în speță, au fost încălcate dispozițiile art. 68 C. proc. civ. În ce privește taxa de timbru, Curtea urmează a înlătura criticile formulate, având în vedere că la data formulării precizărilor la acțiune, 7 martie 2001, reclamanta-intimată, beneficia de amânarea la plată a taxei de timbru, conform adresei nr. 1047 din 6 martie 2000 a Direcției Generale a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat Satu Mare, iar pe de altă parte, potrivit art. 20 pct. 5 din Legea nr. 146/1997, există și posibilitatea dării în debit la organele financiare.

Criticile, privind soluționarea pe fond a cauzei, urmează a fi înlăturate, având în vedere că instanța de apel a făcut o analiză aprofundată a conținutului procesului-verbal de confruntare, încheiat la data de 19 noiembrie 1999. Astfel, s-a susținut de către recurentă că a primit în anul 1997 marfă în valoare de 797.136.680 lei și că ar fi făcut plăți în valoare de 820.432.217 lei, sumă ce include și contravaloarea biletului la ordin, fără a motiva surplusul pretins achitat, chiar dacă în recurs a depus extrasul de cont eliberat de Banca Transilvania. Cu privire la dobânda comercială, instanța supremă reține legalitatea acordării acesteia față de dispozițiile imperative ale art. 43 C. com., nefiind necesară inserarea în contract a unei clauze în acest sens.

În ce privește susținerea potrivită căreia s-au aplicat cu efect retroactiv prevederile O.G. nr. 9/2000, urmează a fi înlăturată. Este adevărat că s-a făcut referire la acest act normativ pentru o perioadă anterioară, dar O.G. nr. 9/2000 a stabilit cuantumul dobânzilor în cazul obligațiilor comerciale, cu trimitere la taxa de scont a B.N.R. în condițiile în care, în practică, s-a stabilit că acest mod de determinare a dobânzilor comerciale, mai precis în lipsa unei reglementări care să stabilească dobânda legală, este echilibrat și suficient de împovărător pentru a-i determina pe debitorii obligațiilor comerciale să-și execute dispozițiile la scadență. Față de cele arătate, Curtea urmează a confirma soluția instanței prin respingerea recursului ca nefondat, conform art. 312 C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC C.M. SRL Baia Mare, împotriva deciziei nr. 520/C din 15 noiembrie 2001 a Curții de Apel Oradea. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 7 octombrie 2003.