ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3818/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data

de 21 martie 2000, reclamanta SC S.B. SRL Satu Mare a chemat în judecată pârâta

SC C.M. SRL Baia Mare, solicitând ca, în baza sentinței ce se va pronunța, să

fie obligată la plata sumei de 84.184.459 lei rest din contravaloarea

produselor livrate, 245.846.820 lei penalități de întârziere, precum și

cheltuieli de judecată.

În susținerea pretențiilor,

reclamanta a arătat că, în baza raporturilor comerciale, intervenite între

părți, a livrat pârâtei diferite cantități de bere, pe care aceasta refuză să o

achite, deși a confirmat debitul prin procesul-verbal de punctaj din 19

noiembrie 1999.

Pârâta a depus întâmpinare prin care

ridică excepția de necompetență teritorială, iar pe fond, respingerea acțiunii,

motivat de faptul că procesul-verbal din 19 noiembrie 1999 nu poate constitui o

dovadă reală a neachitării facturilor în litigiu.

Ulterior, reclamanta, prin

lichidator, și-a precizat acțiunea, solicitând dobânda comercială, în sumă de

58.935.882 lei, și renunță la capătul de cerere privind penalitățile de

întârziere.

Prin sentința civilă nr. 217 din 18

aprilie 2001, Tribunalul Satu Mare a respins excepție de necompetență

teritorială, invocată de pârâtă, iar pe fond, a admis acțiunea astfel cum a

fost precizată, obligând pârâta la plata sumei de 84.184.460 lei preț produse

livrate și 58.935.882 lei dobândă comercială, cu cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de fond a reținut că, prin probele administrate, reclamanta a făcut

dovada livrărilor, fapt confirmat de pârâtă prin procesul-verbal din 19

noiembrie 1999, iar în privința competenței, a respins excepția, motivat de

faptul că, în materie comercială, competența este alternativă, iar contractul a

luat naștere în localitatea sediului instanței alese.

Împotriva acestei sentințe a promovat

apel pârâta, criticile vizând, pe de o parte, încălcarea normelor privind

competența materială, iar pe de altă parte, greșita apreciere a probelor

administrate.

Se susține că suma solicitată nu a

fost dovedită, instanța dând o interpretare greșită procesului verbal din 19

noiembrie 1999, ignorându-se faptul că s-a mai efectuat o plată de 30.000.000

lei cu biletul la ordin din 15 februarie 1998.

Totodată, apreciază apelanta, că în

mod greșit instanța de fond a stabilit că valabilitatea contractului nr. 132/1996

s-a prelungit și în anul 1997, în condițiile în care nu există un act în acest

sens, și că a fost obligată la dobândă comercială, în lipsa existenței unor

clauze contractuale penalizatoare și fără punere în întârziere.

Sub aspect procedural, apelanta

consideră că s-a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 10 pct. 4 C.

com.

Curtea de Apel Oradea, secția

comercială, prin decizia civilă nr. 520 din 15 mai 2001 a respins apelul ca

nefondat.

În motivarea soluției date, instanța

de control judiciar a reținut pe fondul cauzei că art. 21 din contractul

comercial prevedea posibilitatea prelungirii valabilității acestuia și după

data de 31 decembrie 1996, prin acordul părților, acord exprimat tacit în urma

livrărilor intervenite ulterior acestei date și plăților efectuate.

De asemenea, s-a reținut că, prin procesul-verbal

de confruntare, încheiat la data de 19 noiembrie 1999, semnat de părți, s-a

stabilit existența unui sold de 84.217.460 lei.

Cum la acea dată, din cauza

situației contabile necorespunzătoare a apelantei, soldul nu a putut fi nici

confirmat, nici infirmat, părțile au stabilit un termen de grație de 15 zile la

dispoziția apelantei, pentru ca aceasta să facă verificările contabile necesare,

urmând a pune la dispoziția furnizorului datele obținute, termen în care

beneficiara nu a reușit să facă dovada contrarie, situație în care instanța de

fond corect a stabilit realitatea debitului.

Cum suma de 84.184.460 lei, la care

a fost obligată, reprezentă o datorie comercială, instanța de fond, justificat,

a acordat dobânda comercială, conform art. 43 C. com., punând de drept în

întârziere debitorul de la data când datoria este exigibilă.

Pe aspectele procedurale, instanța

de apel a reținut că, în speță, nu are nici o relevanță data la care reclamanta

intimată a formulat precizarea la acțiune, câtă vreme aceasta a fost făcută în

termen procedural, respectiv, instanța s-a considerat legal sesizată, având în

vedere că, în urma casării sentinței primei instanțe, s-a dispus rejudecarea

cauzei, fiind respectate dispozițiile art. 132 C. proc. civ.

Soluția primei instanțe a fost apreciată

corect și sub aspectul modului de soluționare a excepției de necompetență

teritorială, considerând că au fost respectate dispozițiile art. 10 pct. 4 C.

proc. civ., în raport cu locul unde a luat naștere obligația, izvorul acesteia

fiind contractul comercial încheiat între părți la sediul reclamantei,

respectiv Satu Mare.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs, în termen și legal timbrat pârâta, criticile vizând aspectele de

nelegalitate, conform art. 304 pct. 3, 5, 8, 9 și 10 C. proc. civ.

Se susține că, în speță, locul de

unde s-a produs faptul de comerț între cele două societăți, este sediul

pârâtei, reclamanta transportând marfa cu mijloacele proprii de transport, iar

locul plății, conform facturilor emise, s-a făcut tot la sediul pârâtei,

situație în care în mod eronat au fost aplicate dispozițiile art. 10 pct. 4 C.

proc. civ.

De asemenea, se invocă încălcarea

formelor de procedură, conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ., în sensul

invocării lipsei calității de reprezentant, întrucât delegația de reprezentare

a lichidatorului trebuia dată în numele acestuia și nu al reclamantei.

Totodată, recurenta susține că, deși

a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, reclamanta-intimată nu a

achitat taxa judiciară de timbru, scutirea de plată operând până la data de 8

februarie 2001.

Recurenta consideră că instanțele au

interpretat greșit actul dedus judecății, respectiv, procesul-verbal încheiat

la data de 19 noiembrie 1999, și a ignorat probele administrate, respectiv, situația

achitărilor intervenite din conținutul cărora rezultă că, la finele anului

1997, a rămas o datorie de 67.654.097 lei din care cu Biletul la ordin din 9

ianuarie 1998 a achitat suma de 30.000.000 lei, rămânând cu un debit de

37.654.097 lei, reprezentând ambalaj nereturnat.

Hotărârea instanței de apel,

consideră recurenta, este lipsită de temei legal, întrucât s-a admis capătul de

cerere cu privire la dobânda comercială, atâta timp, cât, între părți, nu s-a prevăzut

o clauză privind plata acesteia în cazul achitării cu întârziere a produselor.

Recursul este nefondat.

Pe aspectul încălcării normelor de

procedură cu privire la competența teritorială, Curtea reține că articolul 10 pct.

4 C. proc. civ. stabilește că, în afară de instanța domiciliului pârâtului, mai

sunt competente în cererile privitoare la obligațiile comerciale, instanța

locului unde obligația a luat naștere sau aceea a locului plății.

În speță, izvorul obligației

comerciale este contractul comercial încheiat la sediul reclamantei, fapt

necontestat de pârâta-apelantă, contract ale cărui clauze s-au prelungit prin

acordul părților, care au continuat raporturile de vânzare-cumpărare de bere,

iar plata prețului are loc în contul furnizoarei la Satu Mare.

În aceste condiții, criticile

formulate pe acest aspect urmează a fi înlăturate, știut fiind că, în cazul în

care legea prevede o competență teritorială alternativă, reclamantul are

dreptul a alege între instanțele competente, iar odată alegerea făcută,

reclamantul nu mai poate reveni asupra ei.

Cu privire la încălcarea formelor de

procedură de la art. 105 alin. (2) C. proc. civ., respectiv, invocarea lipsei

calității de reprezentant, întrucât delegația de reprezentare a lichidatorului

trebuia dată în numele acestuia și nu al reclamantei-intimate, așa cum rezultă

din cuprinsul întâmpinării depusă de lichidatorul SC S.D.C.E. SRL Baia Mare, domnul

C.O. și doamna Ș.R. au avut calitatea de colaboratori, cu contract de prestări

servicii, având mandatul să acționeze pentru încasarea debitelor restante,

inclusiv pentru introducerea și susținerea acțiunilor la instanțele

judecătorești.

Totodată, susține că, în calitate de

dizolvantă a reclamantei-intimate, își însușește acțiunile acestora, considerându-le

valabile, de vreme ce au fost împuterniciți să reprezinte societatea în lichidare.

De altfel, precizarea la acțiune a

fost făcută de chiar expertul lichidator numit prin sentința civilă nr. 668 din

23 decembrie 1998, astfel că nu se poate considera că, în speță, au fost

încălcate dispozițiile art. 68 C. proc. civ.

În ce privește taxa de timbru,

Curtea urmează a înlătura criticile formulate, având în vedere că la data

formulării precizărilor la acțiune, 7 martie 2001, reclamanta-intimată,

beneficia de amânarea la plată a taxei de timbru, conform adresei nr. 1047 din

6 martie 2000 a Direcției Generale a Finanțelor Publice și Controlului

Financiar de Stat Satu Mare, iar pe de altă parte, potrivit art. 20 pct. 5 din

Legea nr. 146/1997, există și posibilitatea dării în debit la organele

financiare.

Criticile, privind soluționarea pe

fond a cauzei, urmează a fi înlăturate, având în vedere că instanța de apel a

făcut o analiză aprofundată a conținutului procesului-verbal de confruntare,

încheiat la data de 19 noiembrie 1999.

Astfel, s-a susținut de către

recurentă că a primit în anul 1997 marfă în valoare de 797.136.680 lei și că ar

fi făcut plăți în valoare de 820.432.217 lei, sumă ce include și contravaloarea

biletului la ordin, fără a motiva surplusul pretins achitat, chiar dacă în

recurs a depus extrasul de cont eliberat de Banca Transilvania.

Cu privire la dobânda comercială,

instanța supremă reține legalitatea acordării acesteia față de dispozițiile

imperative ale art. 43 C. com., nefiind necesară inserarea în contract a unei

clauze în acest sens.

În ce privește susținerea potrivită

căreia s-au aplicat cu efect retroactiv prevederile O.G. nr. 9/2000, urmează a

fi înlăturată.

Este adevărat că s-a făcut referire

la acest act normativ pentru o perioadă anterioară, dar O.G. nr. 9/2000 a stabilit

cuantumul dobânzilor în cazul obligațiilor comerciale, cu trimitere la taxa de

scont a B.N.R. în condițiile în care, în practică, s-a stabilit că acest mod de

determinare a dobânzilor comerciale, mai precis în lipsa unei reglementări care

să stabilească dobânda legală, este echilibrat și suficient de împovărător

pentru a-i determina pe debitorii obligațiilor comerciale să-și execute

dispozițiile la scadență.

Față de cele arătate, Curtea urmează

a confirma soluția instanței prin respingerea recursului ca nefondat, conform art.

312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâta SC C.M. SRL Baia Mare, împotriva deciziei nr. 520/C din 15

noiembrie 2001 a Curții de Apel Oradea.

Irevocabilă.

Pronunțata în ședință publică,

astăzi 7 octombrie 2003.