ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4045/2003

Asupra recursurilor de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 287 din 24 mai 2002, pronunțată în dosar nr. 10728/P/2001, Tribunalul Dolj, în baza art. 211 alin. (2) lit. a) C. pen., a condamnat inculpatul L.B. (zis S.) la pedeapsa de 6 ani închisoare. S-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 64 și art. 71 C. pen., iar în baza art. 350 C. proc. pen. și art. 88 C. pen., a fost menținută starea de arest a inculpatului și a fost dedusă prevenția de la 10 aprilie 2001 și până la pronunțare. În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. pen., a achitat inculpații: 1. P.M.I. și 2. N.M. (zis T.), pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) și b) pentru inculpatul N.M.

În baza art. 350 alin. (2) C. proc. pen., s-a dispus punerea de îndată în libertate a celor doi inculpați și s-a constatat că aceștia au fost arestați la 10 aprilie 2001. În baza art. 14 și art. 346 C. proc. pen., raportat la art. 998 C. civ., a fost obligat inculpatul L.B. la plata sumei de 2.500.000 lei despăgubiri civile către partea civilă B.D., precum și la plata sumei de 1.000.000 lei cu titlul de daune morale către partea civilă D.S. Inculpatul L.B. a fost obligat și la plata sumei de 3.000.000 lei cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut în fapt că „în ziua de 9 aprilie 2001, în jurul orelor 17,15, în fața părții vătămate D.S., care se afla cu oile la pășunat, a oprit o mașină de culoare roșie, iar cei din mașină au întrebat unde este drumul de acces și după ce acesta le-a răspuns, unul brunet dintre cei trei, i-a pus cuțitul în gât și l-a așezat pe burtă, iar alții doi, au sustras oi și miei și după ce au plecat, D.S. a ridicat capul și a observat numărul de înmatriculare al autoturismului.

A mai reținut instanța că la locul faptei au fost găsite două fragmente de vopsea de culoare roșie, și în urma constatărilor tehnico-științifice, s-a stabilit că acestea fac corp comun cu stratul de vopsea depus pe panoul spate al autoturismului Dacia, care aparține inculpatului L.B., iar tatăl acestuia l-a căutat de două ori pe D.S., pentru a-i achita contravaloarea oilor sustrase, și a zilelor de muncă, cu condiția să nu mai recunoască cine sunt făptuitorii. Instanța a reținut că inculpații P.M.I. și N.M. nu au participat la săvârșirea acestei fapte, fiind trimiși în judecată numai pe baza declarației martorului P.D. care a fost modificată în fața instanței.

Trecând la individualizarea judicioasă a pedepsei aplicate, instanța de fond a reținut drept criterii condițiile concrete în care a fost săvârșită fapta, pericolul social al acesteia, și consecințele produse, valoarea prejudiciului care nu a fost recuperat, precum și circumstanțele personale ale inculpatului, care nu are antecedente penale, însă nu a recunoscut săvârșirea faptei. Împotriva acestei sentințe au declarat apel în termen Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj și inculpatul L.B. În apelul procurorului este criticată sentința ca fiind netemeinică, motivat de faptul că în mod greșit s-a dispus achitarea inculpaților P.M.I. și N.M., deși în cauză s-a făcut dovada participării acestora la săvârșirea infracțiunii.

Prin apelul său, inculpatul L.B. a solicitat achitarea, întrucât nu a săvârșit fapta. Curtea de Apel Craiova, prin decizia penală nr. 10 din 20 ianuarie 2003 a admis apelul parchetului și a desființat sentința atacată cu privire la inculpații N.M. și P.M.I. și s-a dispus condamnarea acestora; - N.M. la 7 ani închisoare, pentru infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a) C. pen. și aplicarea art. 37 lit. a) și b) din același cod, menținându-se liberarea condiționată pentru restul de 1359 zile din pedeapsa de 7 ani și 6 luni închisoare aplicată prin sentința penală nr. 12/1997 a Tribunalului Dolj; - P.M.I. la 6 ani închisoare, pentru infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a) C. pen.

S-a făcut aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen., pentru ambii inculpați. S-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului N.M. timpul arestării preventive de la 10 aprilie 2001 și până la 31 mai 2002 și a constatat că în prezent acesta este arestat în altă cauză. Inculpații N.M., P.M.I. și L.B. au fost obligați în solidar, la plata sumei de 2.500.000 lei, despăgubiri către partea civilă B.D. și la 1.000.000 lei cu titlu de daune morale către partea civilă D.S. Prin aceeași decizie a fost respins ca fiind nefondat apelul declarat de inculpatul L.B. În motivarea deciziei, curtea de apel a arătat în esență că, inculpații N.M. și P.M.I. au săvârșit faptele deduse judecății în condițiile descrise în rechizitoriu și aceasta rezultă din declarațiile date de martorul P.D.

în care a descris cu lux de amănunte modul de săvârșire a infracțiunii, întrucât acesta s-a aflat în autoturismul condus de inculpatul L.B., coroborate cu declarațiile părții vătămate D.S. și ale martorilor P.M. și T.C. Situația de fapt reținută de rechizitoriu, arată curtea, este confirmată și de mențiunile făcute în procesul verbal de cercetare la fața locului, în procesul verbal de recunoaștere din grup, în procesele verbale încheiate cu ocazia confruntării inculpaților cu martorul P.D. și cu partea vătămată D.S., precum și cu planșele fotografice judiciare. În continuare curtea arată că reținând în considerentele hotărârii apelate că trimiterea în judecată a numiților s-ar fi făcut numai în baza declarațiilor date de către martorul P.D.

și care în fața instanței și-ar fi retractat declarațiile anterioare, prima instanță a ignorat în totalitate celelalte probe administrate în cauză, din coroborarea cărora rezultă fără dubiu participarea celor doi inculpați la săvârșirea infracțiunii. Cu privire la declarația dată de martorul P.D. în fața instanței, arată curtea, este demonstrat în cauză, așa cum rezultă din rechizitoriul nr. 591/P/2001 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj, că acesta a fost amenințat lipsit de libertate și instigat la mărturie mincinoasă de către familiile inculpaților, tatăl inculpatului L.B. și numitul P.D., prietenul acestuia, fiind trimiși în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 189 alin. (2) C. pen.

și art. 25, raportat la art. 260 C. pen. De asemenea, curtea arată că, reținând în motivarea soluției apelată că în declarația dată în instanță, partea vătămată ar fi susținut că în autoturism se aflau trei persoane, insinuând că martorul P.D. nu s-ar fi aflat la locul săvârșirii faptei, prima instanță a ignorat declarația acestei părți vătămate, în care arată că nu a observat cu exactitate, câte persoane se aflau în autoturism, deoarece a coborât o singură persoană care imediat i-a tras fesul pe ochi, l-a așezat cu fața la pământ, așezându-se deasupra sa și l-a amenințat să nu ridice capul, astfel că acesta s-a ridicat de la pământ după ce a realizat că autoturismul s-a îndepărtat.

Referitor la probele administrate în apărare, curtea arată că în declarațiile date, membrii familiilor inculpaților au încercat să demonstreze că la ora când ar fi fost săvârșită fapta aceștia s-ar fi aflat fie la domiciliu, fie în alte locuri, însă toți menționează prezența inculpaților în localitate, fie individual, fie împreună, iar susținerile lor în indicarea orei când i-au văzut pe aceștia sunt contradictorii și evident subiective având în vedere situația în care se află inculpații. La cele de mai sus, curtea a adăugat și faptul că martorul P.M., care a relatat inițial că s-ar fi aflat la pescuit împreună cu inculpatul P.M.I. a arătat cu ocazia cercetării sale pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 260 C. pen., că în realitate el a fost la pescuit în ziua de 7 aprilie 2001, însă ar fi fost determinat de către P.G., mama inculpatului, să declare mincinos.

Având în vedere distanța mică de câțiva kilometri din localitatea din care au plecat inculpații și până la locul unde a fost săvârșită fapta care poate fi parcursă cu autoturismul în circa 5 minute, precum și timpul afectat săvârșirii infracțiunii de circa 5 minute, așa cum rezultă din probatorii, s-a apreciat că este firesc ca o parte dintre martori să-i fi văzut pe inculpați în localitate, în jurul orei, la care aceștia au săvârșit fapta. Față de toate aceste considerente, instanța de apel a reținut că în mod greșit instanța de fond a dispus achitarea inculpaților N.M. și P.M.I., considerent pentru care a admis apelul procurorului și a desființat în parte sentința pronunțată cu privire la acești inculpați atât pe latură penală, cât și pe latură civilă.

Reținând vinovăția inculpaților P.M.I. și N.M., pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a) C. pen., instanța a dispus condamnarea acestora, la individualizarea pedepsei având în vedere dispozițiile prevăzute de art. 72 și urm. C. pen., raportate la speță, respectiv condițiile concrete în care a fost săvârșită fapta pericolul social al acesteia și consecințele produse, valoarea prejudiciului care nu a fost recuperat, precum și circumstanțele personale ale inculpaților, primul necunoscut cu antecedente penale, iar cel de al doilea recidivist și care au avut o poziție nesinceră în timpul procesului penal. Împotriva acestei decizii au declarat recurs inculpații N.M.

și P.M.I. susținând, în esență, prin motivele de casare formulate, că este netemeinică și nelegală pentru că numai prin aprecierea greșită a probelor s-a conchis că au săvârșit fapta dedusă judecății. Se solicită casarea deciziei și menținerea sentinței primei instanțe prin care s-a dispus achitarea lor. În cazul în care se va stabili că vinovăția lor a fost reținută corect de instanța de apel, urmează a se constata că pedepsele aplicate sunt prea severe, impunându-se reducerea. Recursurile nu sunt fondate. Examinându-se hotărârea recurată în raport cu criticile aduse, se constată că instanța de apel, după o analiză justă și completă a probelor, a reținut corect participarea inculpaților N.M.

și P.M.I., în calitate de coautori la săvârșirea infracțiunii de tâlhărie. Pentru a ajunge la această concluzie, instanța de apel s-a întemeiat pe declarațiile părții vătămate D.S. și ale martorilor P.M. și T.C., precum și pe depozițiile date de martorul P.D., care cu ocazia audierii în cursul urmăririi penale, dar și cu ocazia confruntării cu inculpații, a declarat constant, că a fost de față când sus-numiții inculpați împreună cu inculpatul L.B. prin violență au deposedat pe partea vătămată de două oi și doi miei.

Este adevărat că martorul P.D., în fața instanței, a retractat toate declarațiile sale pe care le-a făcut în cursul urmăririi penale, susținând, pentru prima dată, că nu a fost prezent la momentul săvârșirii tâlhăriei, că nu s-a întâlnit cu inculpații în cursul zilei comiterii faptei, ci doar seara târziu, în jurul orei 23,00; însă această retractare nu este cu nimic justificată; mai mult, din lucrările dosarului se constată, contrar susținerilor din recurs, că acest martor a fost amenințat, lipsit de libertate și instigat la mărturie mincinoasă de către familiile inculpaților, L.V., tatăl inculpatului L.B., de numitul P.D., prietenul acestuia și de către mama inculpatului P.M.I., primii doi fiind de altfel trimiși în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 189 alin. (2) C. pen.

și art. 25, raportat la art. 260 C. pen. Întrucât, pe de o parte, martorul nu a putut justifica revenirea sa asupra celor arătate în faza urmăririi penale, iar, pe de altă parte, primele lui declarații se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză, în mod justificat instanța de apel a înlăturat revenirea martorului în fața instanței. În legătură cu neconcordanța dintre declarațiile martorului P.D. și susținerile părții vătămate D.S. cu privire la numărul persoanelor care se aflau în autoturism în momentul comiterii faptei, se constată că aceasta este aparentă, dar și firească în raport de modul concret în care inculpații au acționat și nu poate constitui un motiv întemeiat pentru reținerea neparticipării la săvârșirea faptei a recurenților.

Astfel, în nici un moment atât la urmărirea penală, cât și la judecătorie, partea vătămată nu a afirmat cu certitudine că un anumit număr de persoane se aflau în autoturism (numărul de trei fiind indicat ca cel al persoanelor care au coborât din autoturism și aceasta fiind doar o deducție a martorului bazată pe zgomotul produs de închiderea ușilor autoturismului). Numai la tribunal partea vătămată a afirmat că în autoturism s-au aflat trei persoane, însă în contextul în care reconfirmase toate celelalte împrejurări de fapt. Apoi, spre deosebire de martorul P.D. care a putut fără îndoială, arăta identitatea participanților și descrie activitatea fiecăruia dintre aceștia, partea vătămată nu a avut nici timpul necesar (în momentul apropierii autoturismului stătea cu spatele după care din nou la scurt timp s-a întors din nou cu spatele la inculpatul P.M.I.

pentru a-i arăta drumul solicitat), nici interesul în primul moment al contactului inculpaților și poate nici aptitudinile necesare spre a reține și mai târziu a recunoaște fizionomia persoanelor care l-au agresat și cu atât mai puțin a numărului acestora. Pentru aceleași considerente partea vătămată nu a știut în momentele imediat ulterioare săvârșirii infracțiunii, nici câte oi i-au fost sustrase, atenția sa fiind îndreptată asupra autoturismului și persoanelor ce se aflau în interiorul acestuia, abia după consumarea infracțiunii și îndepărtarea inculpaților. În contextul deci al împrejurărilor și modului concret în care a fost săvârșită infracțiunea, bine s-a reținut prin decizia atacată că, nesiguranța părții vătămate cu privire la numărul persoanelor din autoturism este firească, iar declarațiile sale, în acest sens, sunt lipsite de o valoare probatorie deosebită, relevantă fiind însă coroborarea declarațiilor părții vătămate și ale martorului P.D.

cu privire la modul și împrejurările în care fapta a fost comisă. În aceste condiții, nu se poate reține în hotărârea recurată nici o nelegalitate sau netemeinicie din împrejurarea că în stabilirea situației de fapt, instanța de apel s-a bazat pe declarațiile date în faza de urmărire penală de martorul P.D., înlăturând revenirea acestuia în fața instanței de judecată, precum și pe declarațiile părții vătămate D.S. În ce privește apărările inculpaților, ele se rezumă la a nega comiterea faptelor, iar probele pe care le-au administrat în apărare pe lângă faptul că sunt contradictorii nu sunt nici în măsură să confirme alibiurile pe care și le-au făcut, ba, mai mult, s-au dovedit a nu corespunde adevărului, fiind de circumstanță.

De altfel, instanța de apel corect și motivat au înlăturat apărarea inculpaților, arătând în concret de ce nu pot fi primite, și care sunt dovezile care contrazic acele susțineri. În consecință, se constată că starea de fapt reținută de instanța de apel este corectă, probele administrate dovedind vinovăția acestora, așa încât, cererea de a se dispune achitarea lor este nejustificată, considerent pentru care primul motiv de casare este nefondat și se va respinge. Verificând hotărârea atacată și sub aspectul individualizării pedepselor, se constată că sancțiunile aplicate acestor inculpați pentru infracțiunea comisă au fost corect individualizate în raport de criteriile prevăzute de art. 72 C. pen.

și sunt de natură să asigure atât reeducarea lor, cât și prevenția generală, instanța de apel apreciind just pericolul social al faptelor, astfel cum rezultă din conținutul său concret și împrejurările în care au fost comise, și asupra circumstanțelor personale ale inculpaților, care au avut o comportare nesinceră pe parcursul procesului, inculpatul N.M. fiind recidivist. Ca atare, motivul de casare invocat de inculpați privind individualizarea pedepselor este nefondat și urmează a se respinge. Criticile fiind nefondate și cum nu se constată motive care se iau în considerare din oficiu, recursurile sunt nefondate, urmând a se respinge ca atare în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., cu obligarea recurenților la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații N.M. și P.M.I. împotriva deciziei penale nr. 10 din 20 ianuarie 2003 a Curții de Apel Craiova. Constată că inculpatul N.M. este arestat în altă cauză. Obligă recurentul inculpat N.M. să plătească statului suma de 1.400.000 lei cheltuieli judiciare, din care 400.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiției. Obligă pe recurentul inculpat P.M.I. la 1.000.000 lei cheltuieli judiciare către stat. Pronunțată în ședință publică, azi 26 septembrie 2003.