ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4045/2003

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4045/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 287 din 24

mai 2002, pronunțată în dosar nr. 10728/P/2001, Tribunalul Dolj, în baza art.

211 alin. (2) lit. a) C. pen., a condamnat inculpatul L.B. (zis S.) la pedeapsa

de 6 ani închisoare.

S-a făcut aplicarea dispozițiilor

art. 64 și art. 71 C. pen., iar în baza art. 350 C. proc. pen. și art. 88 C.

pen., a fost menținută starea de arest a inculpatului și a fost dedusă

prevenția de la 10 aprilie 2001 și până la pronunțare.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C.

proc. pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. pen., a achitat

inculpații:

infracțiunii prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a) C. pen., cu aplicarea art.

37 lit. a) și b) pentru inculpatul N.M.

În baza art. 350 alin. (2) C. proc.

pen., s-a dispus punerea de îndată în libertate a celor doi inculpați și s-a

constatat că aceștia au fost arestați la 10 aprilie 2001.

În baza art. 14 și art. 346 C. proc.

pen., raportat la art. 998 C. civ., a fost obligat inculpatul L.B. la plata

sumei de 2.500.000 lei despăgubiri civile către partea civilă B.D., precum și

la plata sumei de 1.000.000 lei cu titlul de daune morale către partea civilă

D.S.

Inculpatul L.B. a fost obligat și la

plata sumei de 3.000.000 lei cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunța această sentință,

instanța de fond a reținut în fapt că „în ziua de 9 aprilie 2001, în jurul

orelor 17,15, în fața părții vătămate D.S., care se afla cu oile la pășunat, a

oprit o mașină de culoare roșie, iar cei din mașină au întrebat unde este

drumul de acces și după ce acesta le-a răspuns, unul brunet dintre cei trei,

i-a pus cuțitul în gât și l-a așezat pe burtă, iar alții doi, au sustras oi și

miei și după ce au plecat, D.S. a ridicat capul și a observat numărul de

înmatriculare al autoturismului.

A mai reținut instanța că la locul

faptei au fost găsite două fragmente de vopsea de culoare roșie, și în urma

constatărilor tehnico-științifice, s-a stabilit că acestea fac corp comun cu

stratul de vopsea depus pe panoul spate al autoturismului Dacia, care aparține

inculpatului L.B., iar tatăl acestuia l-a căutat de două ori pe D.S., pentru

a-i achita contravaloarea oilor sustrase, și a zilelor de muncă, cu condiția să

nu mai recunoască cine sunt făptuitorii.

Instanța a reținut că inculpații

P.M.I. și N.M. nu au participat la săvârșirea acestei fapte, fiind trimiși în

judecată numai pe baza declarației martorului P.D. care a fost modificată în

fața instanței.

Trecând la individualizarea

judicioasă a pedepsei aplicate, instanța de fond a reținut drept criterii

condițiile concrete în care a fost săvârșită fapta, pericolul social al

acesteia, și consecințele produse, valoarea prejudiciului care nu a fost

recuperat, precum și circumstanțele personale ale inculpatului, care nu are

antecedente penale, însă nu a recunoscut săvârșirea faptei.

Împotriva acestei sentințe au

declarat apel în termen Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj și inculpatul

L.B.

În apelul procurorului este

criticată sentința ca fiind netemeinică, motivat de faptul că în mod greșit s-a

dispus achitarea inculpaților P.M.I. și N.M., deși în cauză s-a făcut dovada

participării acestora la săvârșirea infracțiunii.

Prin apelul său, inculpatul L.B. a

solicitat achitarea, întrucât nu a săvârșit fapta.

Curtea de Apel Craiova, prin decizia

penală nr. 10 din 20 ianuarie 2003 a admis apelul parchetului și a desființat

sentința atacată cu privire la inculpații N.M. și P.M.I. și s-a dispus

condamnarea acestora;

- N.M. la 7 ani închisoare, pentru

infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a) C. pen. și

aplicarea art. 37 lit. a) și b) din același cod, menținându-se liberarea

condiționată pentru restul de 1359 zile din pedeapsa de 7 ani și 6 luni

închisoare aplicată prin sentința penală nr. 12/1997 a Tribunalului Dolj;

- P.M.I. la 6 ani închisoare, pentru

infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a) C. pen.

S-a făcut aplicarea art. 71 și art.

64 C. pen., pentru ambii inculpați.

S-a dedus din pedeapsa aplicată

inculpatului N.M. timpul arestării preventive de la 10 aprilie 2001 și până la

31 mai 2002 și a constatat că în prezent acesta este arestat în altă cauză.

Inculpații N.M., P.M.I. și L.B. au

fost obligați în solidar, la plata sumei de 2.500.000 lei, despăgubiri către

partea civilă B.D. și la 1.000.000 lei cu titlu de daune morale către partea

civilă D.S.

Prin aceeași decizie a fost respins

ca fiind nefondat apelul declarat de inculpatul L.B.

În motivarea deciziei, curtea de

apel a arătat în esență că, inculpații N.M. și P.M.I. au săvârșit faptele

deduse judecății în condițiile descrise în rechizitoriu și aceasta rezultă din

declarațiile date de martorul P.D. în care a descris cu lux de amănunte modul

de săvârșire a infracțiunii, întrucât acesta s-a aflat în autoturismul condus

de inculpatul L.B., coroborate cu declarațiile părții vătămate D.S. și ale

martorilor P.M. și T.C.

Situația de fapt reținută de

rechizitoriu, arată curtea, este confirmată și de mențiunile făcute în procesul

verbal de cercetare la fața locului, în procesul verbal de recunoaștere din

grup, în procesele verbale încheiate cu ocazia confruntării inculpaților cu

martorul P.D. și cu partea vătămată D.S., precum și cu planșele fotografice

judiciare.

În continuare curtea arată că

reținând în considerentele hotărârii apelate că trimiterea în judecată a

numiților s-ar fi făcut numai în baza declarațiilor date de către martorul P.D.

și care în fața instanței și-ar fi retractat declarațiile anterioare, prima

instanță a ignorat în totalitate celelalte probe administrate în cauză, din

coroborarea cărora rezultă fără dubiu participarea celor doi inculpați la

săvârșirea infracțiunii.

Cu privire la declarația dată de

martorul P.D. în fața instanței, arată curtea, este demonstrat în cauză, așa

cum rezultă din rechizitoriul nr. 591/P/2001 al Parchetului de pe lângă

Tribunalul Dolj, că acesta a fost amenințat lipsit de libertate și instigat la

mărturie mincinoasă de către familiile inculpaților, tatăl inculpatului L.B. și

numitul P.D., prietenul acestuia, fiind trimiși în judecată pentru săvârșirea

infracțiunilor prevăzute de art. 189 alin. (2) C. pen. și art. 25, raportat la

art. 260 C. pen.

De asemenea, curtea arată că,

reținând în motivarea soluției apelată că în declarația dată în instanță,

partea vătămată ar fi susținut că în autoturism se aflau trei persoane,

insinuând că martorul P.D. nu s-ar fi aflat la locul săvârșirii faptei, prima

instanță a ignorat declarația acestei părți vătămate, în care arată că nu a

observat cu exactitate, câte persoane se aflau în autoturism, deoarece a

coborât o singură persoană care imediat i-a tras fesul pe ochi, l-a așezat cu

fața la pământ, așezându-se deasupra sa și l-a amenințat să nu ridice capul,

astfel că acesta s-a ridicat de la pământ după ce a realizat că autoturismul

s-a îndepărtat.

Referitor la probele administrate în

apărare, curtea arată că în declarațiile date, membrii familiilor inculpaților

au încercat să demonstreze că la ora când ar fi fost săvârșită fapta aceștia

s-ar fi aflat fie la domiciliu, fie în alte locuri, însă toți menționează

prezența inculpaților în localitate, fie individual, fie împreună, iar

susținerile lor în indicarea orei când i-au văzut pe aceștia sunt

contradictorii și evident subiective având în vedere situația în care se află

inculpații.

La cele de mai sus, curtea a adăugat

și faptul că martorul P.M., care a relatat inițial că s-ar fi aflat la pescuit

împreună cu inculpatul P.M.I. a arătat cu ocazia cercetării sale pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 260 C. pen., că în realitate el a

fost la pescuit în ziua de 7 aprilie 2001, însă ar fi fost determinat de către P.G.,

mama inculpatului, să declare mincinos.

Având în vedere distanța mică de

câțiva kilometri din localitatea din care au plecat inculpații și până la locul

unde a fost săvârșită fapta care poate fi parcursă cu autoturismul în circa 5

minute, precum și timpul afectat săvârșirii infracțiunii de circa 5 minute, așa

cum rezultă din probatorii, s-a apreciat că este firesc ca o parte dintre

martori să-i fi văzut pe inculpați în localitate, în jurul orei, la care

aceștia au săvârșit fapta.

Față de toate aceste considerente,

instanța de apel a reținut că în mod greșit instanța de fond a dispus achitarea

inculpaților N.M. și P.M.I., considerent pentru care a admis apelul

procurorului și a desființat în parte sentința pronunțată cu privire la acești

inculpați atât pe latură penală, cât și pe latură civilă.

Reținând vinovăția inculpaților

P.M.I. și N.M., pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art.

211 alin. (2) lit. a) C. pen., instanța a dispus condamnarea acestora, la

individualizarea pedepsei având în vedere dispozițiile prevăzute de art. 72 și

urm. C. pen., raportate la speță, respectiv condițiile concrete în care a fost

săvârșită fapta pericolul social al acesteia și consecințele produse, valoarea

prejudiciului care nu a fost recuperat, precum și circumstanțele personale ale

inculpaților, primul necunoscut cu antecedente penale, iar cel de al doilea

recidivist și care au avut o poziție nesinceră în timpul procesului penal.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs inculpații N.M. și P.M.I. susținând, în esență, prin motivele

de casare formulate, că este netemeinică și nelegală pentru că numai prin

aprecierea greșită a probelor s-a conchis că au săvârșit fapta dedusă

judecății. Se solicită casarea deciziei și menținerea sentinței primei instanțe

prin care s-a dispus achitarea lor. În cazul în care se va stabili că vinovăția

lor a fost reținută corect de instanța de apel, urmează a se constata că

pedepsele aplicate sunt prea severe, impunându-se reducerea.

Recursurile nu sunt fondate.

Examinându-se hotărârea recurată în

raport cu criticile aduse, se constată că instanța de apel, după o analiză

justă și completă a probelor, a reținut corect participarea inculpaților N.M.

și P.M.I., în calitate de coautori la săvârșirea infracțiunii de tâlhărie. Pentru

a ajunge la această concluzie, instanța de apel s-a întemeiat pe declarațiile

părții vătămate D.S. și ale martorilor P.M. și T.C., precum și pe depozițiile

date de martorul P.D., care cu ocazia audierii în cursul urmăririi penale, dar

și cu ocazia confruntării cu inculpații, a declarat constant, că a fost de față

când sus-numiții inculpați împreună cu inculpatul L.B. prin violență au

deposedat pe partea vătămată de două oi și doi miei.

Este adevărat că martorul P.D., în

fața instanței, a retractat toate declarațiile sale pe care le-a făcut în

cursul urmăririi penale, susținând, pentru prima dată, că nu a fost prezent la

momentul săvârșirii tâlhăriei, că nu s-a întâlnit cu inculpații în cursul zilei

comiterii faptei, ci doar seara târziu, în jurul orei 23,00; însă această

retractare nu este cu nimic justificată; mai mult, din lucrările dosarului se

constată, contrar susținerilor din recurs, că acest martor a fost amenințat,

lipsit de libertate și instigat la mărturie mincinoasă de către familiile

inculpaților, L.V., tatăl inculpatului L.B., de numitul P.D., prietenul

acestuia și de către mama inculpatului P.M.I., primii doi fiind de altfel

trimiși în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 189

alin. (2) C. pen. și art. 25, raportat la art. 260 C. pen.

Întrucât, pe de o parte, martorul nu

a putut justifica revenirea sa asupra celor arătate în faza urmăririi penale,

iar, pe de altă parte, primele lui declarații se coroborează cu celelalte probe

administrate în cauză, în mod justificat instanța de apel a înlăturat revenirea

martorului în fața instanței.

În legătură cu neconcordanța dintre

declarațiile martorului P.D. și susținerile părții vătămate D.S. cu privire la

numărul persoanelor care se aflau în autoturism în momentul comiterii faptei, se

constată că aceasta este aparentă, dar și firească în raport de modul concret

în care inculpații au acționat și nu poate constitui un motiv întemeiat pentru

reținerea neparticipării la săvârșirea faptei a recurenților.

Astfel, în nici un moment atât la urmărirea

penală, cât și la judecătorie, partea vătămată nu a afirmat cu certitudine că

un anumit număr de persoane se aflau în autoturism (numărul de trei fiind

indicat ca cel al persoanelor care au coborât din autoturism și aceasta fiind

doar o deducție a martorului bazată pe zgomotul produs de închiderea ușilor

autoturismului). Numai la tribunal partea vătămată a afirmat că în autoturism

s-au aflat trei persoane, însă în contextul în care reconfirmase toate

celelalte împrejurări de fapt.

Apoi, spre deosebire de martorul

P.D. care a putut fără îndoială, arăta identitatea participanților și descrie

activitatea fiecăruia dintre aceștia, partea vătămată nu a avut nici timpul

necesar (în momentul apropierii autoturismului stătea cu spatele după care din

nou la scurt timp s-a întors din nou cu spatele la inculpatul P.M.I. pentru a-i

arăta drumul solicitat), nici interesul în primul moment al contactului

inculpaților și poate nici aptitudinile necesare spre a reține și mai târziu a

recunoaște fizionomia persoanelor care l-au agresat și cu atât mai puțin a

numărului acestora. Pentru aceleași considerente partea vătămată nu a știut în

momentele imediat ulterioare săvârșirii infracțiunii, nici câte oi i-au fost

sustrase, atenția sa fiind îndreptată asupra autoturismului și persoanelor ce

se aflau în interiorul acestuia, abia după consumarea infracțiunii și

îndepărtarea inculpaților.

În contextul deci al împrejurărilor

și modului concret în care a fost săvârșită infracțiunea, bine s-a reținut prin

decizia atacată că, nesiguranța părții vătămate cu privire la numărul

persoanelor din autoturism este firească, iar declarațiile sale, în acest sens,

sunt lipsite de o valoare probatorie deosebită, relevantă fiind însă

coroborarea declarațiilor părții vătămate și ale martorului P.D. cu privire la

modul și împrejurările în care fapta a fost comisă.

În aceste condiții, nu se poate

reține în hotărârea recurată nici o nelegalitate sau netemeinicie din

împrejurarea că în stabilirea situației de fapt, instanța de apel s-a bazat pe

declarațiile date în faza de urmărire penală de martorul P.D., înlăturând

revenirea acestuia în fața instanței de judecată, precum și pe declarațiile

părții vătămate D.S.

În ce privește apărările

inculpaților, ele se rezumă la a nega comiterea faptelor, iar probele pe care

le-au administrat în apărare pe lângă faptul că sunt contradictorii nu sunt

nici în măsură să confirme alibiurile pe care și le-au făcut, ba, mai mult,

s-au dovedit a nu corespunde adevărului, fiind de circumstanță.

De altfel, instanța de apel corect

și motivat au înlăturat apărarea inculpaților, arătând în concret de ce nu pot

fi primite, și care sunt dovezile care contrazic acele susțineri.

În consecință, se constată că starea

de fapt reținută de instanța de apel este corectă, probele administrate

dovedind vinovăția acestora, așa încât, cererea de a se dispune achitarea lor

este nejustificată, considerent pentru care primul motiv de casare este

nefondat și se va respinge.

Verificând hotărârea atacată și sub

aspectul individualizării pedepselor, se constată că sancțiunile aplicate

acestor inculpați pentru infracțiunea comisă au fost corect individualizate în

raport de criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. și sunt de natură să asigure

atât reeducarea lor, cât și prevenția generală, instanța de apel apreciind just

pericolul social al faptelor, astfel cum rezultă din conținutul său concret și

împrejurările în care au fost comise, și asupra circumstanțelor personale ale

inculpaților, care au avut o comportare nesinceră pe parcursul procesului, inculpatul

N.M. fiind recidivist.

Ca atare, motivul de casare invocat

de inculpați privind individualizarea pedepselor este nefondat și urmează a se

respinge.

Criticile fiind nefondate și cum nu

se constată motive care se iau în considerare din oficiu, recursurile sunt

nefondate, urmând a se respinge ca atare în baza art. 385

15

pct. 1

lit. b) C. proc. pen., cu obligarea recurenților la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de inculpații N.M. și P.M.I. împotriva deciziei penale nr. 10 din 20

ianuarie 2003 a Curții de Apel Craiova.

Constată că inculpatul N.M. este

arestat în altă cauză.

Obligă recurentul inculpat N.M. să

plătească statului suma de 1.400.000 lei cheltuieli judiciare, din care 400.000

lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se avansează din fondul

Ministerului Justiției.

Obligă pe recurentul inculpat P.M.I.

la 1.000.000 lei cheltuieli judiciare către stat.

Pronunțată în ședință publică, azi

26 septembrie 2003.