ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2054/2004

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2054/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 1017 din 23

octombrie 2003, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în dosarul

nr. 5239/2002 s-au dispus următoarele:

În baza art. 211 alin. (2) lit. a)

și e) C. pen., cu aplicarea art. 99 și următoarele C. pen., art. 109 C. pen.,

art. 13 C. pen., a fost condamnat inculpatul P.A. la pedeapsa de 3 ani

închisoare.

În baza art. 81, art. 82 C. pen.,

raportat la art. 110 C. pen., s-a dispus suspendarea condiționată a executării

pedepsei pe o durată de 5 ani, reprezentând termen de încercare.

S-a atras atenția inculpatului

asupra dispozițiilor art. 83 C. pen.

În baza art. 88 C. pen., s-a dedus

din pedeapsa aplicată inculpatului durata reținerii și arestării preventive de

la 6 iunie 2002 la 16 septembrie 2003.

În baza art. 211 alin. (2) lit. a)

și e) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen. și art. 13 C. pen., a fost

condamnat inculpatul S.F. la pedeapsa de 6 ani închisoare.

S-a făcut aplicarea art. 71 și art.

64 C. pen.

În baza art. 36 alin. (1) C. pen.,

art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen., a fost contopită pedeapsa de 6 ani

cu pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 478 din 27

mai 2002 a Tribunalului București, secția I penală, definitivă prin decizia nr.

526 din 30 august 2002 a Curții de Apel București, inculpatul S.F. urmând să

execute pedeapsa cea mai grea de 6 ani închisoare.

S-a făcut aplicarea art. 71; art. 64

C. pen.

În baza art. 36 alin. (3) C. pen.,

s-a scăzut din durata pedepsei aplicate perioada executată de la 1 martie 2002

la zi.

În baza art. 211 alin. (2) lit. d)

și e) C. pen., a fost condamnat inculpatul T.L. la pedeapsa de 6 ani

închisoare.

S-a făcut aplicarea art. 71, art. 64

C. pen.

În baza art. 88 C. pen., s-a dedus

din pedeapsa aplicată durata reținerii și arestării preventive de la 20 martie

2002 la zi.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a),

raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul

T.L. pentru infracțiunea prevăzută de art. 25, raportat la art. 211 alin. (2)

lit. a) și e) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen. și art. 13 C. pen.

În baza art. 14, art. 346 C. proc.

pen., au fost obligați inculpații S.F. și P.A. în solidar, iar pe inculpatul

P.A. în solidar cu partea responsabilă civilmente F.M. la 3.500.000 lei

despăgubiri civile către partea civilă N.A.

În baza art. 118 lit. d) C. pen.,

s-a confiscat de la inculpatul T.L. suma de 500.000 lei.

Pentru a se pronunța astfel, prima

instanță a reținut următoarea situație de fapt:

La data de 26 februarie 2002, în

jurul orei 14,00, partea vătămată N.A. (în vârstă de 16 ani) împreună cu

martorii T.D.C., B.S.A. și C.R. după terminarea orelor de școală s-au deplasat

pe Aleea Lungulețu lângă o covrigărie. În apropiere, se aflau inculpații P.A.,

S.F., T.L. și numitul O.G.R. Martorul T.D.C. s-a deplasat la grupul

inculpaților, iar T.L. i-a solicitat să îi spună cine posedă telefon mobil.

Întrucât martorul T.D.C. i-a răspuns că nu știe, inculpatul T.L. l-a agresat

lovindu-l cu mânerul unui cuțit în zona capului și apoi, cu genunchiul peste

față. În această situație T.D. a fost nevoit să îi spună că partea vătămată

N.A. posedă un telefon mobil.

Inculpatul S.F. s-a deplasat la

partea vătămată N.A., i-a solicitat să îl însoțească la grupul inculpaților și

întrucât aceasta a refuzat a început să o tragă de haine. După ce a fost târâtă

câțiva metri, partea vătămată s-a agățat de portiera unui autoturism staționat.

În acel moment a intervenit și inculpatul P.A. care a amenințat partea vătămată

că dacă nu-i va da telefonul mobil „îi va pune cuțitul la gât și îl va omorî”.

Speriat, N.A., care era tras de

haine de inculpatul S.F. și-a desfăcut fermoarul de la jachetă, iar inculpatul

P.A. i-a sustras telefonul mobil.

După comiterea faptei, la scurt

timp, inculpații s-au întâlnit, iar O.R.G. a vândut telefonul mobil cu suma de

1.100.000 lei unei persoane necunoscute din care 250.000 lei i-au revenit

inculpatului P.A., iar cu banii rămași au cumpărat bile cu heroină.

După cele întâmplate, partea

vătămată și B.S.A. s-au întâlnit cu numitul I.I. căruia i-au relatat cele

întâmplate și i-au cerut sprijinul pentru recuperarea telefonului mobil. I.I.

s-a întâlnit cu cei trei inculpați și a negociat cu T.L. ca telefonul să fie

restituit pentru suma de 500.000 lei.

Prejudiciul cauzat părții vătămate

N.A. nu a fost recuperat, astfel încât aceasta a solicitat despăgubiri civile

în cuantum de 3.500.000 lei.

La data de 26 februarie 2002, în

jurul orei 20,00, partea vătămată I.I. se deplasa pe str. Agricultori din

sectorul 2, având asupra sa suma de 500.000 lei pentru recuperarea telefonului

mobil. S-a întâlnit cu inculpatul T.L. care l-a amenințat cu un cuțit și l-a

deposedat de suma de 500.000 lei.

Deși prejudiciul cauzat părții

vătămate I.I. nu a fost recuperat, aceasta nu a solicitat despăgubiri civile.

În cursul cercetării

judecătorești partea vătămată I.I. a revenit asupra celor declarate și a

precizat că inculpatul T.L. i-a sustras suma de 500.000 lei, însă nu l-a

amenințat cu cuțitul.

Tribunalul a înlăturat această

susținere a părții vătămate făcută în cursul cercetării judecătorești ca

nesinceră, întrucât pe de o parte, potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen.,

probele nu au o valoare mai dinainte stabilită, iar pe de altă parte nu se

coroborează cu materialul probator administrat în cauză.

În cursul procesului penal

inculpatul T.L. nu a recunoscut săvârșirea faptei, însă probele administrate în

cauză coroborate conduc la concluzia vinovăției acestuia.

Pe parcursul urmăririi penale

inculpații P.A. și S.F. au recunoscut comiterea faptelor ce le-au fost

reținute, pentru ca ulterior, în cursul cercetării judecătorești să declare că

nu au amenințat sau lovit pe partea vătămată, iar aceasta a consimțit să le dea

telefonul mobil. Aceste susțineri ale inculpaților nu au putut fi reținute,

întrucât din depozițiile părții vătămate N.A. și ale martorilor B.S.A. și C.R. rezultă

că cei doi inculpați prin întrebuințare de violențe și amenințare au deposedat

pe N.A. de un telefon mobil.

În ceea ce privește infracțiunea

prevăzută de art. 25 C. pen., raportat la art. 211 alin. (2) lit. a) și e) C.

pen., reținută în sarcina inculpatului T.L., tribunalul a dispus achitarea în

baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportată la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc.

pen., deoarece nu a rezultat din probe că acesta i-a determinat pe inculpații

S.F. și P.A. să săvârșească infracțiunea de tâlhărie în dauna părții vătămate

N.A.

Astfel, partea vătămată N.A. și

martorii B.S.A. și C.R. au declarat în mod constant atât în cursul urmăririi

penale, cât și al cercetării judecătorești că nu l-au auzit pe inculpatul T.L.

să-i determine pe ceilalți doi inculpați să săvârșească infracțiunea de

tâlhărie.

Declarațiile inculpaților S.F. și

P.A. făcute în cursul urmăririi penale, în sensul că inculpatul T.L. i-a

determinat să exercite violențe asupra părții vătămate pentru a-i lua telefonul

mobil, necoroborate cu alte mijloace de probă sunt insuficiente în dovedirea

săvârșirii de către inculpatul T.L. a infracțiunii prevăzută de art. 25 C.

pen., raportat la art. 211 alin. (2) lit. a) și e) C. pen., cu atât mai mult,

în cursul cercetării judecătorești cei doi inculpați au revenit asupra celor

declarate și au precizat că inculpatul Tudor nu i-a instigat la săvârșirea unei

fapte penale.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat apel, în termen, inculpații S.F. și T.L., criticând-o, primul, sub

aspectul pedepselor aplicate și cel de-al doilea sub aspectul nelegalității și

netemeiniciei față de împrejurarea că fapta comisă de el este o înșelăciune și

nu tâlhărie, iar instanța ar trebui să schimbe încadrarea juridică și

consecutiv să-i aplice o altă pedeapsă pentru această infracțiune, în

subsidiar, dacă se va reține în sarcina lui fapta din rechizitoriu, pedeapsa să

fie coborâtă sub minim.

Curtea de Apel București, secția a

II-a penală, prin decizia nr. 760/ A din 15 decembrie 2003, pronunțată în

dosarul nr. 3840/2003, a respins ca fiind nefondate apelurile declarate de

inculpați.

Curtea de apel a considerat că

faptele comise de cei doi inculpați au reieșit din întreg probatoriu

administrat în cauză.

La individualizarea pedepselor

instanța de fond a apreciat corect că pentru reeducarea inculpaților este

necesară o pedeapsă cu închisoarea peste minimul special prevăzut de lege.

În ceea ce privește motivul invocat

de inculpatul T.L. referitor la schimbarea încadrării juridice, instanța de

apel a constatat că este nefondat.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs în termen inculpații S.F. și T.L.

Inculpatul S.F. a criticat

hotărârile pronunțate sub aspectul nelegalității și netemeiniciei susținând

următoarele:

infracțiunii de tâlhărie, invocând, astfel motivul de casare prevăzut de art.

385

9

pct. 12 C. proc. pen., a solicitat achitarea conform art. 11

pct. 2 lit. a), combinat cu art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.

vinovăția sa, apreciază că nu i s-au aplicat corect criticile privind

individualizarea pedepsei prevăzute de art. 72 C. pen., în raport de

circumstanțele sale personale (motivul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen.).

referitoare la contopire, instanța fără nici un argument legal a aplicat un

spor de pedeapsă (motivul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 17

1

C. proc. pen.).

Inculpatul T.L. în recursul declarat

a susținut următoarele:

încadrare juridică, fapta comisă întrunind elementele constitutive ale

infracțiunii de înșelăciune (motivul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 17 C. proc. pen.).

infracțiunea pentru care a fost trimis în judecată instanța nu a făcut o justă

individualizare a pedepsei în conformitate cu dispozițiile art. 72 C. pen.

(motivul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen.).

Examinând hotărârile atacate sub

aspectul criticilor formulate cât și din oficiu, Curtea consideră că

recursurile formulate nu sunt fondate urmând a fi respinse.

Inculpații S.F. și T.L., au fost

condamnați de către instanța de fond pentru săvârșirea infracțiunilor de

tâlhărie constând în aceea că în seara zilei de 26 februarie 2003, cel dintâi a

deposedat, prin violență, partea vătămată de un telefon mobil, iar cel de-al

doilea prin mijloace asemănătoare, violențe și amenințare cu un cuțit a sustras

de la partea vătămată I.I. suma de 500.000 lei pe care acesta o avea asupra sa

în vederea recuperării telefonului mobil.

Faptele săvârșite au fost pe deplin

dovedite de întreg probatoriul administrat în cauză, respectiv, declarațiile

părților vătămate N.A. și I.I., a martorilor T.D.C., B.S.A., C.A. și A.C.,

precum și declarațiile inculpaților S.F. și P.A.

Reținând o corectă situație de fapt

instanțele au făcut și o justă încadrare juridică, vinovăția inculpaților în

comiterea infracțiunilor de tâlhărie fiind bine stabilită.

La individualizarea pedepselor

aplicate, instanța a avut în vedere criteriile de individualizare prevăzute de

art. 72 C. pen., respectiv de gradul de pericol social al infracțiunilor

comise, împrejurările în care au fost săvârșite, precum și de persoana fiecărui

inculpat. Dând eficiență circumstanțelor personale ale fiecărui inculpat,

instanța în mod corect a stabilit pedepse îndreptate spre minimul special

prevăzut de lege.

În ceea ce privește motivul invocat

de inculpatul T.L. cu privire la schimbarea încadrării juridice în infracțiunea

de înșelăciune, curtea constată că este nefondat.

Folosind amenințarea cu un cuțit pentru

deposedarea părții vătămate I.I. de suma de 500.000 lei, inculpatul a comis

infracțiunea de tâlhărie, faptă penală complexă care presupune un furt ca

acțiune principală și violență sau amenințări ca acțiune secundară, în timp ce

infracțiunea de înșelăciune, în conținutul ei constitutiv, are ca latură

obiectivă inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a

unei fapte adevărate, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un

folos material injust iar sub aspectul laturii subiective activitatea se

săvârșește cu intenție.

Așa cum s-au derulat faptele este

evident că sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie

așa că în mod corect instanța de fond a reținut vinovăția inculpatului pentru

această infracțiune și a dispus condamnarea lui.

Referitor la motivul de casare

invocat de inculpatul S.L. referitor la aplicarea greșită de către instanța de

fond a dispozițiilor referitoare la contopire, Curtea îl consideră nefondat.

Instanța de fond a făcut o aplicare

corectă a dispozițiilor art. 36 alin. (1), art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b)

C. pen., contopind pedeapsa de 2 ani aplicată prin sentința penală nr. 478 din

27 mai 2002 a Tribunalului București în pedeapsa cea mai grea de 6 ani

închisoare la care nu s-a stabilit nici un spor.

Având în vedere cele expuse mai sus,

Curtea urmează ca, în conformitate cu art. 385

15

alin. (1) pct. 1

lit. b) C. proc. pen., să respingă ca fiind nefondate recursurile declarate.

Potrivit dispozițiilor art. 192 C.

proc. pen., recurenții vor fi obligați la plata cheltuielilor judiciare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de inculpații T.L. și S.F. împotriva deciziei penale nr. 760/ A din 5

decembrie 2003 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Deduce din pedepsele aplicate

inculpaților, timpul arestării preventive de la 1 martie 2002 la 16 aprilie

2004 pentru S.F. și de la 20 martie 2002 la 16 aprilie 2004 pentru T.L.

Obligă recurentul inculpat T.L. să

plătească statului suma de 1.600.000 lei cheltuieli judiciare, din care 400.000

lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Obligă recurentul inculpat S.F. să

plătească statului suma de 1.200.000 lei cheltuieli judiciare.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

16 aprilie 2004.