ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2054/2004

Asupra recursurilor de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 1017 din 23 octombrie 2003, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în dosarul nr. 5239/2002 s-au dispus următoarele: În baza art. 211 alin. (2) lit. a) și e) C. pen., cu aplicarea art. 99 și următoarele C. pen., art. 109 C. pen., art. 13 C. pen., a fost condamnat inculpatul P.A. la pedeapsa de 3 ani închisoare. În baza art. 81, art. 82 C. pen., raportat la art. 110 C. pen., s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pe o durată de 5 ani, reprezentând termen de încercare. S-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C. pen. În baza art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata reținerii și arestării preventive de la 6 iunie 2002 la 16 septembrie 2003. În baza art. 211 alin. (2) lit. a) și e) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen.

și art. 13 C. pen., a fost condamnat inculpatul S.F. la pedeapsa de 6 ani închisoare. S-a făcut aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen. În baza art. 36 alin. (1) C. pen., art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen., a fost contopită pedeapsa de 6 ani cu pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 478 din 27 mai 2002 a Tribunalului București, secția I penală, definitivă prin decizia nr. 526 din 30 august 2002 a Curții de Apel București, inculpatul S.F. urmând să execute pedeapsa cea mai grea de 6 ani închisoare. S-a făcut aplicarea art. 71; art. 64 C. pen. În baza art. 36 alin. (3) C. pen., s-a scăzut din durata pedepsei aplicate perioada executată de la 1 martie 2002 la zi. În baza art. 211 alin. (2) lit. d) și e) C. pen., a fost condamnat inculpatul T.L.

la pedeapsa de 6 ani închisoare. S-a făcut aplicarea art. 71, art. 64 C. pen. În baza art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată durata reținerii și arestării preventive de la 20 martie 2002 la zi. În baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul T.L. pentru infracțiunea prevăzută de art. 25, raportat la art. 211 alin. (2) lit. a) și e) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen. și art. 13 C. pen. În baza art. 14, art. 346 C. proc. pen., au fost obligați inculpații S.F. și P.A. în solidar, iar pe inculpatul P.A. în solidar cu partea responsabilă civilmente F.M. la 3.500.000 lei despăgubiri civile către partea civilă N.A. În baza art. 118 lit. d) C. pen., s-a confiscat de la inculpatul T.L.

suma de 500.000 lei. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut următoarea situație de fapt: La data de 26 februarie 2002, în jurul orei 14,00, partea vătămată N.A. (în vârstă de 16 ani) împreună cu martorii T.D.C., B.S.A. și C.R. după terminarea orelor de școală s-au deplasat pe Aleea Lungulețu lângă o covrigărie. În apropiere, se aflau inculpații P.A., S.F., T.L. și numitul O.G.R. Martorul T.D.C. s-a deplasat la grupul inculpaților, iar T.L. i-a solicitat să îi spună cine posedă telefon mobil. Întrucât martorul T.D.C. i-a răspuns că nu știe, inculpatul T.L. l-a agresat lovindu-l cu mânerul unui cuțit în zona capului și apoi, cu genunchiul peste față. În această situație T.D. a fost nevoit să îi spună că partea vătămată N.A.

posedă un telefon mobil. Inculpatul S.F. s-a deplasat la partea vătămată N.A., i-a solicitat să îl însoțească la grupul inculpaților și întrucât aceasta a refuzat a început să o tragă de haine. După ce a fost târâtă câțiva metri, partea vătămată s-a agățat de portiera unui autoturism staționat. În acel moment a intervenit și inculpatul P.A. care a amenințat partea vătămată că dacă nu-i va da telefonul mobil „îi va pune cuțitul la gât și îl va omorî”. Speriat, N.A., care era tras de haine de inculpatul S.F. și-a desfăcut fermoarul de la jachetă, iar inculpatul P.A. i-a sustras telefonul mobil. După comiterea faptei, la scurt timp, inculpații s-au întâlnit, iar O.R.G. a vândut telefonul mobil cu suma de 1.100.000 lei unei persoane necunoscute din care 250.000 lei i-au revenit inculpatului P.A., iar cu banii rămași au cumpărat bile cu heroină.

După cele întâmplate, partea vătămată și B.S.A. s-au întâlnit cu numitul I.I. căruia i-au relatat cele întâmplate și i-au cerut sprijinul pentru recuperarea telefonului mobil. I.I. s-a întâlnit cu cei trei inculpați și a negociat cu T.L. ca telefonul să fie restituit pentru suma de 500.000 lei. Prejudiciul cauzat părții vătămate N.A. nu a fost recuperat, astfel încât aceasta a solicitat despăgubiri civile în cuantum de 3.500.000 lei. La data de 26 februarie 2002, în jurul orei 20,00, partea vătămată I.I. se deplasa pe str. Agricultori din sectorul 2, având asupra sa suma de 500.000 lei pentru recuperarea telefonului mobil. S-a întâlnit cu inculpatul T.L. care l-a amenințat cu un cuțit și l-a deposedat de suma de 500.000 lei.

Deși prejudiciul cauzat părții vătămate I.I. nu a fost recuperat, aceasta nu a solicitat despăgubiri civile. În cursul cercetării judecătorești partea vătămată I.I. a revenit asupra celor declarate și a precizat că inculpatul T.L. i-a sustras suma de 500.000 lei, însă nu l-a amenințat cu cuțitul. Tribunalul a înlăturat această susținere a părții vătămate făcută în cursul cercetării judecătorești ca nesinceră, întrucât pe de o parte, potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au o valoare mai dinainte stabilită, iar pe de altă parte nu se coroborează cu materialul probator administrat în cauză. În cursul procesului penal inculpatul T.L. nu a recunoscut săvârșirea faptei, însă probele administrate în cauză coroborate conduc la concluzia vinovăției acestuia.

Pe parcursul urmăririi penale inculpații P.A. și S.F. au recunoscut comiterea faptelor ce le-au fost reținute, pentru ca ulterior, în cursul cercetării judecătorești să declare că nu au amenințat sau lovit pe partea vătămată, iar aceasta a consimțit să le dea telefonul mobil. Aceste susțineri ale inculpaților nu au putut fi reținute, întrucât din depozițiile părții vătămate N.A. și ale martorilor B.S.A. și C.R. rezultă că cei doi inculpați prin întrebuințare de violențe și amenințare au deposedat pe N.A. de un telefon mobil. În ceea ce privește infracțiunea prevăzută de art. 25 C. pen., raportat la art. 211 alin. (2) lit. a) și e) C. pen., reținută în sarcina inculpatului T.L., tribunalul a dispus achitarea în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportată la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc.

pen., deoarece nu a rezultat din probe că acesta i-a determinat pe inculpații S.F. și P.A. să săvârșească infracțiunea de tâlhărie în dauna părții vătămate N.A. Astfel, partea vătămată N.A. și martorii B.S.A. și C.R. au declarat în mod constant atât în cursul urmăririi penale, cât și al cercetării judecătorești că nu l-au auzit pe inculpatul T.L. să-i determine pe ceilalți doi inculpați să săvârșească infracțiunea de tâlhărie. Declarațiile inculpaților S.F. și P.A. făcute în cursul urmăririi penale, în sensul că inculpatul T.L. i-a determinat să exercite violențe asupra părții vătămate pentru a-i lua telefonul mobil, necoroborate cu alte mijloace de probă sunt insuficiente în dovedirea săvârșirii de către inculpatul T.L.

a infracțiunii prevăzută de art. 25 C. pen., raportat la art. 211 alin. (2) lit. a) și e) C. pen., cu atât mai mult, în cursul cercetării judecătorești cei doi inculpați au revenit asupra celor declarate și au precizat că inculpatul Tudor nu i-a instigat la săvârșirea unei fapte penale. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, în termen, inculpații S.F. și T.L., criticând-o, primul, sub aspectul pedepselor aplicate și cel de-al doilea sub aspectul nelegalității și netemeiniciei față de împrejurarea că fapta comisă de el este o înșelăciune și nu tâlhărie, iar instanța ar trebui să schimbe încadrarea juridică și consecutiv să-i aplice o altă pedeapsă pentru această infracțiune, în subsidiar, dacă se va reține în sarcina lui fapta din rechizitoriu, pedeapsa să fie coborâtă sub minim.

Curtea de Apel București, secția a II-a penală, prin decizia nr. 760/ A din 15 decembrie 2003, pronunțată în dosarul nr. 3840/2003, a respins ca fiind nefondate apelurile declarate de inculpați. Curtea de apel a considerat că faptele comise de cei doi inculpați au reieșit din întreg probatoriu administrat în cauză. La individualizarea pedepselor instanța de fond a apreciat corect că pentru reeducarea inculpaților este necesară o pedeapsă cu închisoarea peste minimul special prevăzut de lege. În ceea ce privește motivul invocat de inculpatul T.L. referitor la schimbarea încadrării juridice, instanța de apel a constatat că este nefondat. Împotriva acestei decizii au declarat recurs în termen inculpații S.F.

și T.L. Inculpatul S.F. a criticat hotărârile pronunțate sub aspectul nelegalității și netemeiniciei susținând următoarele: 1. Nu se face vinovat de săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, invocând, astfel motivul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 12 C. proc. pen., a solicitat achitarea conform art. 11 pct. 2 lit. a), combinat cu art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. 2. În măsura în care se va reține vinovăția sa, apreciază că nu i s-au aplicat corect criticile privind individualizarea pedepsei prevăzute de art. 72 C. pen., în raport de circumstanțele sale personale (motivul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen.). 3. Făcându-se aplicarea prevederilor referitoare la contopire, instanța fără nici un argument legal a aplicat un spor de pedeapsă (motivul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 17 1 C. proc.

pen.). Inculpatul T.L. în recursul declarat a susținut următoarele: 1. Instanța a făcut o greșită încadrare juridică, fapta comisă întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune (motivul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 17 C. proc. pen.). 2. În situația în care se reține infracțiunea pentru care a fost trimis în judecată instanța nu a făcut o justă individualizare a pedepsei în conformitate cu dispozițiile art. 72 C. pen. (motivul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen.). Examinând hotărârile atacate sub aspectul criticilor formulate cât și din oficiu, Curtea consideră că recursurile formulate nu sunt fondate urmând a fi respinse. Inculpații S.F.

și T.L., au fost condamnați de către instanța de fond pentru săvârșirea infracțiunilor de tâlhărie constând în aceea că în seara zilei de 26 februarie 2003, cel dintâi a deposedat, prin violență, partea vătămată de un telefon mobil, iar cel de-al doilea prin mijloace asemănătoare, violențe și amenințare cu un cuțit a sustras de la partea vătămată I.I. suma de 500.000 lei pe care acesta o avea asupra sa în vederea recuperării telefonului mobil. Faptele săvârșite au fost pe deplin dovedite de întreg probatoriul administrat în cauză, respectiv, declarațiile părților vătămate N.A. și I.I., a martorilor T.D.C., B.S.A., C.A. și A.C., precum și declarațiile inculpaților S.F. și P.A. Reținând o corectă situație de fapt instanțele au făcut și o justă încadrare juridică, vinovăția inculpaților în comiterea infracțiunilor de tâlhărie fiind bine stabilită.

La individualizarea pedepselor aplicate, instanța a avut în vedere criteriile de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen., respectiv de gradul de pericol social al infracțiunilor comise, împrejurările în care au fost săvârșite, precum și de persoana fiecărui inculpat. Dând eficiență circumstanțelor personale ale fiecărui inculpat, instanța în mod corect a stabilit pedepse îndreptate spre minimul special prevăzut de lege. În ceea ce privește motivul invocat de inculpatul T.L. cu privire la schimbarea încadrării juridice în infracțiunea de înșelăciune, curtea constată că este nefondat. Folosind amenințarea cu un cuțit pentru deposedarea părții vătămate I.I.

de suma de 500.000 lei, inculpatul a comis infracțiunea de tâlhărie, faptă penală complexă care presupune un furt ca acțiune principală și violență sau amenințări ca acțiune secundară, în timp ce infracțiunea de înșelăciune, în conținutul ei constitutiv, are ca latură obiectivă inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte adevărate, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos material injust iar sub aspectul laturii subiective activitatea se săvârșește cu intenție. Așa cum s-au derulat faptele este evident că sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie așa că în mod corect instanța de fond a reținut vinovăția inculpatului pentru această infracțiune și a dispus condamnarea lui.

Referitor la motivul de casare invocat de inculpatul S.L. referitor la aplicarea greșită de către instanța de fond a dispozițiilor referitoare la contopire, Curtea îl consideră nefondat. Instanța de fond a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor art. 36 alin. (1), art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen., contopind pedeapsa de 2 ani aplicată prin sentința penală nr. 478 din 27 mai 2002 a Tribunalului București în pedeapsa cea mai grea de 6 ani închisoare la care nu s-a stabilit nici un spor. Având în vedere cele expuse mai sus, Curtea urmează ca, în conformitate cu art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., să respingă ca fiind nefondate recursurile declarate. Potrivit dispozițiilor art. 192 C. proc.

pen., recurenții vor fi obligați la plata cheltuielilor judiciare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații T.L. și S.F. împotriva deciziei penale nr. 760/ A din 5 decembrie 2003 a Curții de Apel București, secția a II-a penală. Deduce din pedepsele aplicate inculpaților, timpul arestării preventive de la 1 martie 2002 la 16 aprilie 2004 pentru S.F. și de la 20 martie 2002 la 16 aprilie 2004 pentru T.L. Obligă recurentul inculpat T.L. să plătească statului suma de 1.600.000 lei cheltuieli judiciare, din care 400.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Obligă recurentul inculpat S.F. să plătească statului suma de 1.200.000 lei cheltuieli judiciare. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 16 aprilie 2004.