ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2728/2003

Decizia nr.

2728                                                                                                  Dosar

nr. 3165/2002

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin  cererea înregistrată sub nr. 3730/1998, reclamanta M.(P.)G.E. a chemat în

judecată pe pârâții P.R. și P.N., pentru a fi obligați să-i lase în deplină

proprietate și pașnică folosință apartamentul nr. 14, situat în București,

precum și pentru constatarea nulității contractului prin care S.C. H.N. S.A.,

în calitate de mandatară a Primăriei Municipiului București, a vândut pârâților

acest apartament.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin sentința civilă nr. 4889 din

29 aprilie 1996 a Judecătoriei sectorului 1 București, irevocabilă, s-a

stabilit nulitatea operațiunii de înscriere în lista anexă la Decretul nr. 92/1950

a spațiilor  comerciale aflate la parterul imobilului, a apartamentelor de la

etajele 1 și 3 și a mansardei, astfel că dreptul de proprietate asupra

imobilului, pe care l-a avut autorul său, P.N., s-a aflat neîntrerupt și legal

valabil în patrimoniul acestuia și i s-a transmis prin moștenire, statul

neavând dreptul să le vândă pârâților acest apartament în condițiile Legii nr.

112/1995.

Judecătoria sectorului 1 București a dispus, prin sentința civilă nr. 20712

din 11 decembrie 1998, anularea acțiunii ca netimbrată, întrucât reclamanta nu

și-a îndeplinit obligația privind plata taxei judiciare de timbru stabilită de

instanță.

Tribunalul București, secția a III – a civilă, prin decizia civilă nr. 2739/A

din 18 octombrie 1999, a admis apelul declarat de reclamantă împotriva

sentinței amintite, pe care a desființat-o și a reținut cauza pentru judecare

în primă instanță.

Această din urmă instanță, prin sentința civilă nr. 260 din 28 februarie 2000,

a respins acțiunea ca nefondată.

Pentru pronunțarea acestei soluții, Tribunalul a reținut că negarea de către

reclamantă a capacității pârâtei Primăria Municipiului București de a încheia

contractul cu pârâții, precum și invocarea cauzei ilicite a convenției de

vânzare-cumpărare, nu sunt întemeiate, deoarece pârâta nu și-a pierdut

niciodată capacitatea de a încheia acte juridice, iar părțile nu au urmărit

prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare un scop contrar dispozițiilor

legale, așa cum ar trebui să se întâmple în cazul unui contract cu cauză

ilicită.

Tribunalul a mai reținut că pârâții au fost de bună credință la încheierea

contractului, deoarece ei nu au cunoscut existența, pe rolul instanțelor, a

unui litigiu având ca obiect imobilul pe care doreau să-l cumpere, reclamanta

neîncunoștiințându-i despre acest fapt, iar hotărârea invocată de reclamantă nu

le este opozabilă, pentru că nu au participat în acel proces.

În continuare, s-a arătat că și în situația reținerii preluării abuzive a

imobilului de către stat, contractul ce reprezintă titlul pârâților nu poate fi

desființat, întrucât acestora li se aplică teoria subdobânditorului de bună

credință, cu titlu oneros, al unui imobil, teorie care reprezintă o excepție de

la principiul potrivit căruia actul juridic subsecvent unui act nul este lovit

de nulitate, fiind creată tocmai pentru ocrotirea bunei credințe în raporturile

juridice civile.

De asemenea, instanța de fond a reținut că există două titluri de proprietate

valabile, cel al reclamantei, care este anterior anului 1950 și cel al

pârâților, apreciind că în privința comparării lor, singurul criteriu aplicabil

îl constituie principiul potrivit căruia în cazuri similare preferabilă este

cauza posesorului actual, dând astfel preferință titlului pârâților .

Împotriva acestei sentințe, a  declarat apel reclamanta care a cerut schimbarea

ei, în sensul admiterii acțiunii.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 344 din 12

iunie 2000, a admis apelul  și a schimbat sentința în parte, în sensul

admiterii acțiunii în revendicare față de pârâții persoane fizice, reținând că

nu poate fi luat în considerare criteriul propus de tribunal, și anume posesia

imobilului, pentru acordarea preferabilității unuia dintre cele două titluri de

proprietate puse în comparație, deoarece el devine aplicabil numai atunci când

titlurile nu sunt transcrise, ceea ce nu e cazul titlurilor din litigiu care au

fost transcrise, iar buna credință nu poate exonera pe pârâți de obligația de a

preda imobilul adevăratului proprietar. S-a decis astfel, să se dea preferință

titlului reclamantei, deoarece pârâții persoane fizice au dobândit bunul de la

un vânzător care nu a avut titlu valabil asupra lui, actul de preluare fiind

nul absolut, iar reclamanta posedă un titlu de proprietate asupra bunului mai

bine caracterizat decât cel al pârâților, prin faptul că, deși a pierdut

posesia imobilului, nu a pierdut niciodată din punct de vedere juridic dreptul

de proprietate.

Acțiunea față de pârâtul Consiliul General al Municipiului București

a fost respinsă pentru lipsa calității procesuale pasive, reținându-se că

acțiunea nu se mai putea îndrepta împotriva lui, întrucât înstrăinase imobilul.

A fost menținută soluția instanței privind respingerea acțiunii în constatarea

nulității contractului de vânzare-cumpărare, cu motivarea că în cauză atât

vânzătorul, cât și cumpărătorul au cunoscut la momentul nașterii raportului

juridic civil că bunul nu aparține vânzătorului, neputându-se prezuma reaua

credință a cumpărătorilor, ci, dimpotrivă, buna lor credință.

Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, prin decizia nr. 1470 din 9 martie

2001, a admis recursurile declarate de reclamantă și de pârâții persoane fizice

împotriva susmenționatei decizii, pe care a casat-o și a trimis cauza pentru

rejudecare la instanța de apel, reținând că această instanță, mulțumindu-se să

constate buna credință a cumpărătorilor, până la urmă a soluționat procesul

fără a stabili pe deplin împrejurările de fapt.

În rejudecare, instanța de apel a constatat că apelul este întemeiat, reținând

că hotărârea judecătorească prin care s-a constatat nulitatea actului de

preluare,  de către stat,  a imobilului de la autorul reclamantei,  a produs

efectul reconfirmării dreptului de proprietate al  acestuia, iar calitatea de

moștenitor a reclamantei după tatăl său P.N. este dovedită cu certificatul de

moștenitor nr. 552 din 7 martie 1972 .

S-a reținut și că nu poate fi primită  apărarea pârâților în sensul că acțiunea

nu poate fi exercitată împotriva C.G.M.B., întrucât imobilul nu se mai află în

patrimoniul său, deoarece acest pârât a fost parte în contractul a cărui

nulitate se cere a fi constatată.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâții Consiliul General al

Municipiului București și P.R. și  P.N.

Prin recursul formulat, Consiliul General al Municipiului București a invocat

faptul că greșit a fost obligat să lase imobilul în deplină proprietate și

posesie reclamantei, deoarece nu mai are posesia lui, imobilul fiind vândut

pârâților persoane fizice, faptul că are calitate procesuală pasivă pe capătul

de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare și  nu are pe capătul de cerere vizând revendicarea.

Recursul pârâților P.R. și P.N. critică soluția instanței de apel pentru faptul

că este lipsită de temei legal privitor la dreptul de proprietate al

reclamantei, în sensul că s-a reținut reconfirmarea dreptului de proprietate ce

a aparținut tatălui reclamantei, ea moștenindu-l, ca unică moștenitoare, iar

prin cel de al doilea motiv de recurs se arată că greșit s-a statuat asupra

bunei-credințe a pârâților la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr.

4939 din 17 iulie 1997.

Recursurile sunt nefondate  pentru motivele ce se vor arăta în continuare.

În ceea ce privește critica recurentului Consiliul General al Municipiului

București în sensul că nu are calitate procesuală pasivă în capătul de cerere

privind revendicarea, aceasta nu poate fi primită.

Deși este adevărat că acțiunea în revendicare reprezintă acțiunea

proprietarului ce nu are posesia bunului său și care este îndreptată împotriva

posesorului neproprietar, trebuie remarcat că proprietarul a pierdut posesia

bunului ca urmare a prevederilor Decretului nr. 92/1950, respectiv urmarea unui

act de autoritate al statului.

Astfel, raportul juridic procesual se leagă obligatoriu și cu instituțiile care

reprezintă statul și în contradictoriu cu care instanțele stabilesc

valabilitatea titlului, în sensul  dacă bunul respectiv a intrat sau nu în

posesia statului cu respectarea Constituției și legilor în vigoare la data

respectivă și a tratatelor internaționale la care România era parte.

Este irelevant dacă bunul preluat în proprietatea statului a fost sau nu

înstrăinat unor subdobânditori, întrucât, în litigiile privind dreptul de

proprietate asupra acestuia, statul este reprezentat de Consiliul General al

Municipiului București, în raport cu prevederile art. 12 alin. (5) din Legea

nr. 213/1998.

Așa fiind, Consiliul General al Municipiului București are calitate procesuală

pasivă pe capătul de cerere privind revendicarea.

Criticile formulate de pârâții P.R. și N. sunt, de asemenea, nefondate.

Referitor la primul motiv de recurs, trebuie remarcat faptul că problema

dreptului de proprietate al reclamantei și a preluării abuzive a imobilului au

fost tranșate definitiv și irevocabil prin sentința nr. 4889 din 29 aprilie 1996

a Judecătoriei sectorului 1 București, care a statuat că statul nu a avut

niciodată un titlu legal valabil asupra imobilului în discuție.

Așa cum corect a reținut instanța de apel, pârâții

cumpărători nu pot invoca, în beneficiul lor, pentru a menține contractul și a

păstra bunul revendicat, eroarea lor asupra calității de proprietar a statului,

în care s-au aflat la momentul încheierii contractului, apărare prezentată

prin susținerea că sunt cumpărători de bună-credință, deoarece această eroare

nu a fost comună și invincibilă, așa cum se cere atunci când se pune problema

aplicării principiului validității actelor juridice încheiate cu titularul

aparent al dreptului.

Din probele administrate, respectiv depozițiile martorilor rezultă că, înainte

de a cumpăra, pârâții au aflat de interesul manifestat de reclamantă  în

redobândirea imobilului. Reclamanta a depus la Primăria sectorului 1 București

cerere de restituire a imobilului la data de 20 iulie 1996, iar contractul de

vânzare-cumpărare a fost încheiat la 17 iunie 1997, după ce Judecătoria

sectorului 1 București pronunțase hotărârea nr. 4889 din 29 aprilie 1996, care

a rămas definitivă și irevocabilă la 13 mai 1997, hotărâre prin care se

stabilise că imobilul a fost preluat de stat fără titlu legal valabil, proprietarul

acestuia, N.P., tatăl reclamantei, fiind exceptat de la naționalizare.

Rezultă din aceste împrejurări că eroarea pârâților asupra calității de

proprietar a statului nu a îndeplinit condiția invincibilității, ei cumpărând

imobilul în condițiile în care erau avizați de caracterul nesigur al titlului

statului asupra imobilului.

Față de cele de mai sus, recursurile vor fi respinse ca nefondate.

PENTRU  ACESTE  MOTIVE

ÎN  NUMELE  LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondate  recursurile declarate de Consiliul

General al Municipiului București și de pârâții P.R. și P.N. împotriva deciziei

nr. 127 din 22 martie 2002 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 24 iunie 2003.