ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2728/2003

Decizia nr. 2728 Dosar nr. 3165/2002 Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 3730/1998, reclamanta M.(P.)G.E. a chemat în judecată pe pârâții P.R. și P.N., pentru a fi obligați să-i lase în deplină proprietate și pașnică folosință apartamentul nr. 14, situat în București, precum și pentru constatarea nulității contractului prin care S.C. H.N. S.A., în calitate de mandatară a Primăriei Municipiului București, a vândut pârâților acest apartament.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin sentința civilă nr. 4889 din 29 aprilie 1996 a Judecătoriei sectorului 1 București, irevocabilă, s-a stabilit nulitatea operațiunii de înscriere în lista anexă la Decretul nr. 92/1950 a spațiilor comerciale aflate la parterul imobilului, a apartamentelor de la etajele 1 și 3 și a mansardei, astfel că dreptul de proprietate asupra imobilului, pe care l-a avut autorul său, P.N., s-a aflat neîntrerupt și legal valabil în patrimoniul acestuia și i s-a transmis prin moștenire, statul neavând dreptul să le vândă pârâților acest apartament în condițiile Legii nr. 112/1995. Judecătoria sectorului 1 București a dispus, prin sentința civilă nr. 20712 din 11 decembrie 1998, anularea acțiunii ca netimbrată, întrucât reclamanta nu și-a îndeplinit obligația privind plata taxei judiciare de timbru stabilită de instanță.

Tribunalul București, secția a III – a civilă, prin decizia civilă nr. 2739/A din 18 octombrie 1999, a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței amintite, pe care a desființat-o și a reținut cauza pentru judecare în primă instanță. Această din urmă instanță, prin sentința civilă nr. 260 din 28 februarie 2000, a respins acțiunea ca nefondată. Pentru pronunțarea acestei soluții, Tribunalul a reținut că negarea de către reclamantă a capacității pârâtei Primăria Municipiului București de a încheia contractul cu pârâții, precum și invocarea cauzei ilicite a convenției de vânzare-cumpărare, nu sunt întemeiate, deoarece pârâta nu și-a pierdut niciodată capacitatea de a încheia acte juridice, iar părțile nu au urmărit prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare un scop contrar dispozițiilor legale, așa cum ar trebui să se întâmple în cazul unui contract cu cauză ilicită.

Tribunalul a mai reținut că pârâții au fost de bună credință la încheierea contractului, deoarece ei nu au cunoscut existența, pe rolul instanțelor, a unui litigiu având ca obiect imobilul pe care doreau să-l cumpere, reclamanta neîncunoștiințându-i despre acest fapt, iar hotărârea invocată de reclamantă nu le este opozabilă, pentru că nu au participat în acel proces. În continuare, s-a arătat că și în situația reținerii preluării abuzive a imobilului de către stat, contractul ce reprezintă titlul pârâților nu poate fi desființat, întrucât acestora li se aplică teoria subdobânditorului de bună credință, cu titlu oneros, al unui imobil, teorie care reprezintă o excepție de la principiul potrivit căruia actul juridic subsecvent unui act nul este lovit de nulitate, fiind creată tocmai pentru ocrotirea bunei credințe în raporturile juridice civile.

De asemenea, instanța de fond a reținut că există două titluri de proprietate valabile, cel al reclamantei, care este anterior anului 1950 și cel al pârâților, apreciind că în privința comparării lor, singurul criteriu aplicabil îl constituie principiul potrivit căruia în cazuri similare preferabilă este cauza posesorului actual, dând astfel preferință titlului pârâților . Împotriva acestei sentințe, a declarat apel reclamanta care a cerut schimbarea ei, în sensul admiterii acțiunii.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 344 din 12 iunie 2000, a admis apelul și a schimbat sentința în parte, în sensul admiterii acțiunii în revendicare față de pârâții persoane fizice, reținând că nu poate fi luat în considerare criteriul propus de tribunal, și anume posesia imobilului, pentru acordarea preferabilității unuia dintre cele două titluri de proprietate puse în comparație, deoarece el devine aplicabil numai atunci când titlurile nu sunt transcrise, ceea ce nu e cazul titlurilor din litigiu care au fost transcrise, iar buna credință nu poate exonera pe pârâți de obligația de a preda imobilul adevăratului proprietar.

S-a decis astfel, să se dea preferință titlului reclamantei, deoarece pârâții persoane fizice au dobândit bunul de la un vânzător care nu a avut titlu valabil asupra lui, actul de preluare fiind nul absolut, iar reclamanta posedă un titlu de proprietate asupra bunului mai bine caracterizat decât cel al pârâților, prin faptul că, deși a pierdut posesia imobilului, nu a pierdut niciodată din punct de vedere juridic dreptul de proprietate. Acțiunea față de pârâtul Consiliul General al Municipiului București a fost respinsă pentru lipsa calității procesuale pasive, reținându-se că acțiunea nu se mai putea îndrepta împotriva lui, întrucât înstrăinase imobilul.

A fost menținută soluția instanței privind respingerea acțiunii în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, cu motivarea că în cauză atât vânzătorul, cât și cumpărătorul au cunoscut la momentul nașterii raportului juridic civil că bunul nu aparține vânzătorului, neputându-se prezuma reaua credință a cumpărătorilor, ci, dimpotrivă, buna lor credință. Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, prin decizia nr. 1470 din 9 martie 2001, a admis recursurile declarate de reclamantă și de pârâții persoane fizice împotriva susmenționatei decizii, pe care a casat-o și a trimis cauza pentru rejudecare la instanța de apel, reținând că această instanță, mulțumindu-se să constate buna credință a cumpărătorilor, până la urmă a soluționat procesul fără a stabili pe deplin împrejurările de fapt.

În rejudecare, instanța de apel a constatat că apelul este întemeiat, reținând că hotărârea judecătorească prin care s-a constatat nulitatea actului de preluare, de către stat, a imobilului de la autorul reclamantei, a produs efectul reconfirmării dreptului de proprietate al acestuia, iar calitatea de moștenitor a reclamantei după tatăl său P.N. este dovedită cu certificatul de moștenitor nr. 552 din 7 martie 1972 . S-a reținut și că nu poate fi primită apărarea pârâților în sensul că acțiunea nu poate fi exercitată împotriva C.G.M.B., întrucât imobilul nu se mai află în patrimoniul său, deoarece acest pârât a fost parte în contractul a cărui nulitate se cere a fi constatată. Împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâții Consiliul General al Municipiului București și P.R.

și P.N. Prin recursul formulat, Consiliul General al Municipiului București a invocat faptul că greșit a fost obligat să lase imobilul în deplină proprietate și posesie reclamantei, deoarece nu mai are posesia lui, imobilul fiind vândut pârâților persoane fizice, faptul că are calitate procesuală pasivă pe capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare și nu are pe capătul de cerere vizând revendicarea. Recursul pârâților P.R. și P.N.

critică soluția instanței de apel pentru faptul că este lipsită de temei legal privitor la dreptul de proprietate al reclamantei, în sensul că s-a reținut reconfirmarea dreptului de proprietate ce a aparținut tatălui reclamantei, ea moștenindu-l, ca unică moștenitoare, iar prin cel de al doilea motiv de recurs se arată că greșit s-a statuat asupra bunei-credințe a pârâților la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 4939 din 17 iulie 1997. Recursurile sunt nefondate pentru motivele ce se vor arăta în continuare. În ceea ce privește critica recurentului Consiliul General al Municipiului București în sensul că nu are calitate procesuală pasivă în capătul de cerere privind revendicarea, aceasta nu poate fi primită.

Deși este adevărat că acțiunea în revendicare reprezintă acțiunea proprietarului ce nu are posesia bunului său și care este îndreptată împotriva posesorului neproprietar, trebuie remarcat că proprietarul a pierdut posesia bunului ca urmare a prevederilor Decretului nr. 92/1950, respectiv urmarea unui act de autoritate al statului. Astfel, raportul juridic procesual se leagă obligatoriu și cu instituțiile care reprezintă statul și în contradictoriu cu care instanțele stabilesc valabilitatea titlului, în sensul dacă bunul respectiv a intrat sau nu în posesia statului cu respectarea Constituției și legilor în vigoare la data respectivă și a tratatelor internaționale la care România era parte.

Este irelevant dacă bunul preluat în proprietatea statului a fost sau nu înstrăinat unor subdobânditori, întrucât, în litigiile privind dreptul de proprietate asupra acestuia, statul este reprezentat de Consiliul General al Municipiului București, în raport cu prevederile art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998. Așa fiind, Consiliul General al Municipiului București are calitate procesuală pasivă pe capătul de cerere privind revendicarea. Criticile formulate de pârâții P.R. și N. sunt, de asemenea, nefondate. Referitor la primul motiv de recurs, trebuie remarcat faptul că problema dreptului de proprietate al reclamantei și a preluării abuzive a imobilului au fost tranșate definitiv și irevocabil prin sentința nr. 4889 din 29 aprilie 1996 a Judecătoriei sectorului 1 București, care a statuat că statul nu a avut niciodată un titlu legal valabil asupra imobilului în discuție.

Așa cum corect a reținut instanța de apel, pârâții cumpărători nu pot invoca, în beneficiul lor, pentru a menține contractul și a păstra bunul revendicat, eroarea lor asupra calității de proprietar a statului, în care s-au aflat la momentul încheierii contractului, apărare prezentată prin susținerea că sunt cumpărători de bună-credință, deoarece această eroare nu a fost comună și invincibilă, așa cum se cere atunci când se pune problema aplicării principiului validității actelor juridice încheiate cu titularul aparent al dreptului. Din probele administrate, respectiv depozițiile martorilor rezultă că, înainte de a cumpăra, pârâții au aflat de interesul manifestat de reclamantă în redobândirea imobilului.

Reclamanta a depus la Primăria sectorului 1 București cerere de restituire a imobilului la data de 20 iulie 1996, iar contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat la 17 iunie 1997, după ce Judecătoria sectorului 1 București pronunțase hotărârea nr. 4889 din 29 aprilie 1996, care a rămas definitivă și irevocabilă la 13 mai 1997, hotărâre prin care se stabilise că imobilul a fost preluat de stat fără titlu legal valabil, proprietarul acestuia, N.P., tatăl reclamantei, fiind exceptat de la naționalizare. Rezultă din aceste împrejurări că eroarea pârâților asupra calității de proprietar a statului nu a îndeplinit condiția invincibilității, ei cumpărând imobilul în condițiile în care erau avizați de caracterul nesigur al titlului statului asupra imobilului.

Față de cele de mai sus, recursurile vor fi respinse ca nefondate.

PENTRU  ACESTE  MOTIVE

ÎN  NUMELE  LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondate recursurile declarate de Consiliul General al Municipiului București și de pârâții P.R. și P.N. împotriva deciziei nr. 127 din 22 martie 2002 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 iunie 2003.