ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 931/2004

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Primăria Municipiului București, D.G.A.F.I.,

a chemat în judecată societatea comercială M.G.E.C. SRL București, și a

solicitat ca Tribunalul să o oblige pe aceasta din urmă la plata sumei de

9.165,35 dolari S.U.A., reprezentând chirie și penalități.

Reclamanta a mai solicitat instanței

să dispună rezilierea contractului de închiriere nr. 59 din 25 mai 1998, și

evacuarea pârâtei din imobilul situat în sectorul 5, cu motivarea că pârâta nu

și-a respectat obligațiile asumate, în calitate de locatar, de a achita chiria

pentru perioada mai 1998-aprilie 2000.

Tribunalul București, prin sentința nr.

7658 din 22 noiembrie 2000, a respins ca nefondată acțiunea.

În considerentele sentinței,

instanța de fond a reținut că reclamanta nu și-a dovedit pretențiile, deși i

s-a solicitat expres să prezinte dovezi în legătură cu data nașterii debitului,

precum și titlul pe care îl deține, în legătură cu imobilul din care solicită

evacuarea pârâtei.

În lipsa acestor dovezi și față de

probele prezentate de pârâtă, în legătură cu plata efectuată conform

înscrisurilor, acțiunea a fost respinsă.

Curtea de Apel București, secția a

–V-a, prin sentința nr. 978 pronunțată la data de 7 iunie 2001, a respins ca

nefondat apelul declarat de reclamantă, prin care aceasta a reiterat

susținerile din fața instanței de fond.

Din analiza criticilor aduse

sentinței, Curtea a reținut că, potrivit art. 1169 C. civ., apelantei îi

revenea obligația să-și dovedească pretențiile, că pârâta a depus dovezile de

plată și, în fine, că situația calculului penalităților prezentată în apel

conține date incomplete, iar la rubrica penalități s-au trecut două categorii

de sancțiuni, unele de 0,02% iar altele de 0,30%, care exced convenției

părților. Respingerea celorlalte capete de cerere, privind rezilierea

contractului și evacuarea din spațiul comercial, au fost menținute ca o

consecință a lipsei dovezilor privind neîndeplinirea obligațiilor de plată a

chiriei și a penalităților.

Împotriva deciziei pronunțată în

apel a declarat recurs reclamantul, Consiliul General al Municipiului București,

Administrația Fondului Imobiliar, succesoare a Primăriei Municipiului București,

prin care a invocat motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În argumentarea acestor motive, pe

care nu le-a dezvoltat separat, așa cum dispunea art. 303 C. proc. civ., în

forma de la data promovării acestei căi de atac, recurenta a susținut că i s-a

respins greșit acțiunea, câtă vreme din contractul aflat la dosar rezultă

obligația lunară de plată a chiriei, iar pentru nerespectarea acestei obligații

s-au stipulat sancțiuni însușite de pârâtă.

A mai susținut că, în capitolul 5

din contract, s-au stipulat două categorii de majorări, și anume pentru plata

cu întârziere a chiriei și pentru plata cu întârziere a T.V.A.-ului.

La cererea de recurs a fost anexată

o situație a majorărilor aplicate chiriei și T.V.A.-ului, defalcată pe luni,

care, susține recurenta, nu i-a fost solicitată în apel.

Prin ultima critică, recurenta a

invocat prevederile art. 9 din contract, care în opinia sa, erau deplin

aplicabile câtă vreme chiria nu a fost plătită, în aceste condiții fiind în

drept să solicite atât rezilierea contractului, cât și evacuarea din spațiu.

Față de aceste motive, recurenta

reclamantă a solicitat modificarea deciziei pronunțată în apel și în fond

admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Intimata, prin întâmpinare, a

invocat lipsa calității procesuale active a recurentei, pentru că nu a făcut

dovada că este succesoarea Primăriei Municipiului București.

Pe fond, intimata a contestat

perioada luată în calcul de recurentă, întrucât în acțiunea introductivă a

solicitat penalități pe perioada mai 1998-aprilie 2000, iar în situația

prezentată în recurs se referă la august 2000-aprilie 2001, perioadă ce nu a

fost dedusă judecății.

Dar chiar și în această situație,

considerată „prin absurd” că s-ar lua în discuție, a mai susținut intimata,

calculul depus de recurentă este greșit.

Înainte de a trece la examinarea

motivelor de recurs, Înalta Curte s-a oprit asupra excepției lipsei calității

procesuale active, care a fost invocată de intimată și, în raport de hotărârile

nr. 101 din 29 mai 2001 și 152 din 20 iulie 2001, a constatat că la data

promovării căii de atac, era înființată administrația fondului imobiliar, instituție

publică de interes local în subordinea Consiliului General al Municipiului

București.

Prin urmare, hotărârile menționate

confirmă transmiterea legală a drepturilor și obligațiilor procesuale în cursul

procesului, ceea ce echivalează cu transmiterea calității procesuale active.

Această transmisiune legală a avut

loc, în concret, prin reorganizarea persoanei juridice care era parte în proces,

așa încât identitatea, care se cere din punct de vedere procesual între

recurent și titularul dreptului afirmat, a fost realizată.

Înalta Curte, din examinarea

criticilor aduse deciziei pronunțată în apel reține:

Este necontestat că prin art. V din

contractul încheiat de părțile în proces, s-a stabilit obligația de plată a

chiriei și sancțiunea nerespectării acestei obligații (pct. 3) constând în

plata penalităților de 0,02% pe zi de întârziere.

În temeiul acestor dispoziții

recurenta reclamantă a pretins chiria și penalitățile de întârziere pe perioada

mai 1998-aprilie 2000, fără să prezinte un calcul explicit, așa cum s-a reținut

în primă instanță, după ce s-au examinat și ordinele de plată depuse de

intimată în sprijinul susținerii că plata chiriei a fost făcută.

În apel, a fost depus un calcul

desfășurat al penalităților, care ia în discuție separat și T.V.A.-ul cu un

procent de penalitate de 0,30%, deși nu rezultă din contract că intimata și-a

asumat o astfel de obligație.

Situația depusă în apel, a luat în

discuție și o perioadă ulterioară celei precizată prin acțiune, fără ca în

această fază procesuală, devolutivă, apelanta să-și fi precizat pretențiile,

aspect ce trebuia pus în discuție de instanța de apel, întrucât în raport de

această precizare urma să se dispună refacerea calculului penalităților față de

plățile făcute de intimată.

De asemenea, era de observat că, în

tabelul depus de reclamantă nu există nici o rubrică din care să rezulte data

scadenței fiecărei rate, data plății și perioada luată în calcul.

Din acest punct de vedere, situația

de fapt nu a fost deplin stabilită, iar completarea probelor trebuia să fie

pusă în discuția părților de către instanță, care avea obligația să solicite

explicații, oral sau în scris sau alte probe în completare, întrucât probele

reprezintă măsura de bază în formarea convingerii judecătorului, în legătură cu

raportul juridic dedus judecății.

Nu poate fi negat faptul că art. 1169

C. civ., stabilește regula de urmat în fața instanței în ce privește probele,

dar nu este mai puțin adevărat că această regulă rațională, prin conținutul ei,

a fost parțial aplicată, în condițiile în care pârâta a depus ordine de plată

pentru a dovedi că și-a îndeplinit obligația de a achita chiria, deși plățile

nu erau suficiente pentru a dovedi ineficacitatea faptului care a generat

raportul juridic dedus judecății.

Dovadă a celor arătate mai sus este

și faptul că în recurs s-a depus o situație de calcul pentru fiecare lună în

parte, iar recurentul și-a extins pretențiile în această fază procesuală, lucru

nepermis din punct de vedere procedural, asupra unei perioade care nu a făcut

obiectul pretențiilor deduse în fața instanței de fond și apel.

Pe lângă aceste argumente, care duc

evident la concluzia că situația de fapt nu a fost deplin stabilită, este

precizarea acțiunii, depusă în recurs, prin care recurenta reclamantă a stăruit

de această dată numai pentru 2.977,23 dolari, reprezentând penalități de

întârziere din totalul sumei datorată pe perioada mai-octombrie 2000.

În raport de argumentele prezentate,

Înalta Curte apreciază că nu poate hotărî asupra fondului pricinii, întrucât art.

314 C. proc. civ., stabilește că o astfel de hotărâre poate fi luată în scopul

aplicării corecte a legii, la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite.

Or, în cauză, situația de fapt nu a

fost „deplin stabilită”, atât datorită lipsei de stăruință a instanței pentru

completarea probelor, cât și datorită nesocotirii de către părți a obligațiilor

ce le revin potrivit art. 723 și art. 129 alin (1) C. proc. civ., în forma

modificată.

În consecință, recursul se va

admite, iar cauza va fi trimisă pentru rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul, Consiliul General

al Municipiului București, Administrația Fondului Imobiliar, împotriva deciziei

civile nr. 978 din 7 iunie 2001, a Curții de Apel București, secția a V-a comercială,

pe care o casează și trimite cauza pentru rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi, 10 ianuarie 2004.