ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4707/2004

Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamantul P.T.A. a chemat în judecată Consiliul General al Municipiului București, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat pârâtul să restituie în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 1 situat în București, cu motivarea că imobilul a fost naționalizat abuziv prin Decretul nr. 92/1950. La data de 7 mai 1999, I.D.F.M. a formulat cerere de intervenție în interes propriu și în interesul pârâtului, pentru respingerea acțiunii, întrucât apartamentul în litigiu este proprietatea sa, fiind cumpărat cu bună credință conform Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 515 din 9 octombrie 1996 încheiat cu SC H.N.

SA. Acțiunea a fost completată la 11 iunie 2000, fiind chemați în judecată ca pârâți I.D.F.M. și SC H.N. SA pentru constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, întrucât statul nu avea titlu valabil asupra imobilului pe care astfel nu-l putea înstrăina. S-a solicitat totodată și obligarea pârâților să restituie reclamantului, în deplină proprietate, imobilul în litigiu. Prin sentința civilă nr. 596 din 30 mai 2000, Tribunalul București a admis în parte acțiunea, a obligat pârâta I.D.F.M.

să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie imobilul ap. 1, parter, situat în București; a respins cererea privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 515/25458 din 9 octombrie 1999. S-a reținut că trecerea imobilului în proprietatea statului s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. II din Decretul nr. 92/1950, fiind încălcate și dispozițiile art. 480 și art. 481 C. civ., ale Constituției în vigoare la acea dată și ale Declarației Universale a Drepturilor Omului, situație în care statul nu deține un titlu valabil. Cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare a fost respinsă, avându-se în vedere că, la data încheierii actului, statul era încă proprietar, intenția reclamantului de a revendica imobilul fiind materializată numai la 4 februarie 1999, data introducerii acțiunii.

Analizând însă cele două titluri de proprietate, arată mai departe instanța, cum titlul reclamantului este mai bine caracterizat, ca provenit de la adevăratul proprietar, i se va da preferință admițându-se astfel acțiunea în revendicare. Prin decizia civilă nr. 735 din 23 noiembrie 2000, Curtea de Apel București, a respins ca nefondate apelurile declarate împotriva sentinței de reclamant și de către intervenientă și ca inadmisibil apelul declarat de Municipiul București prin Procuror General și ca nemotivat apelul pârâtei SC H.N. SA. Curtea Supremă de Justiție, prin decizia civilă nr. 5633 din 12 decembrie 2001, a admis recursurile declarate de reclamantul P.A.T., de intervenienta - pârâtă I.D.F.M.

și de pârâtul Municipiul București prin Primar General împotriva deciziei nr. 735/2000 a Curții de Apel București, pe care a casat-o și a trimis cauza pentru rejudecarea apelurilor; a respins ca inadmisibil recursul declarat de pârâta SC H.N. SA. S-a reținut, esențial, că Municipiul București prin Primar General este abilitat nu numai să participe dar și să exercite căile de atac în asemenea litigii, având deci calitatea procesuală de a promova apelurile. La rejudecare, Curtea de Apel București, prin decizia civilă nr. 437 din 5 noiembrie 2002, a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 596 din 30 mai 2000 a Tribunalului București, a schimbat în parte sentința în sensul că a admis acțiunea reclamantului, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între Primăria Municipiului București prin SC H.N.

SA și I.D.F.M., a respins apelurile declarate de intervenienta I.D.F.M. și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut în esență că, în speță atât vânzătorul cât și cumpărătorul sunt de rea credință, primul fiind acela care a preluat terenul adevăratului proprietar, fără titlu, iar dobânditoarea intervenientă a cumpărat bunul despre care știa sau trebuia să știe că a fost preluat de stat, prin abuz, în acest sens simpla ignoranță nefiind suficientă pentru a o proteja. În ce privește apelul intervenientei și al pârâtului Municipiul București nu se poate reține că autoarea reclamantului se încadra în dispozițiile Decretului nr. 92/1950 ca exploatatoare de locuințe, iar pe de altă parte naționalizarea imobilului nu s-a făcut pe numele adevăratului proprietar, încălcându-se și actele normative de la acea dată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs Primăria Municipiului București prin Primar General și pârâta-intervenientă I.D.F.M. Se susține în recursul promovat de Primăria Municipiului București că, în ce privește capătul de cerere privind constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare hotărârea nu este motivată în fapt și în drept, în mod greșit a fost considerat nevalabil titlul statului pe considerentul că naționalizarea s-a făcut pe numele altei persoane (B.I.) decât adevăratul proprietar, care de altfel, era exploatator de locuințe în sensul art. I din Decretul nr. 92/1950, ce constituie deci titlu valabil; în ce privește nulitatea contractului acesta a fost încheiat în mod valabil, la acea dată imobilul se afla în proprietatea statului, nu exista un litigiu, reclamantul solicitase acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995, cumpărătorul fiind deci de bună credință.

În recursul declarat de I.D.F.M., se critică hotărârea, arătându-se de asemenea că în mod greșit instanța a considerat ca fiind răsturnată prezumția bunei credințe, dimpotrivă din probe rezultând că recurenta a fost într-o „eroare obștească ce a statornicit un drept”, raportat la condițiile aplicării Legii nr. 112/1995 și la cele specifice speței. Recursurile sunt fondate, potrivit celor ce urmează. În adevăr, în ce privește soluționarea chestiunii privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare și în consecință aceea a revendicării, ca motiv de apel, hotărârea nu cuprinde nici pe departe elementele de fapt și de drept care au format, eventual, convingerea judecătorului relevată prin soluția dată astfel.

Simplele considerații teoretice, la modul general, în legătură cu instituția bunei sau relei credințe, ca temei sau excepție de la nulitatea actului juridic și a efectelor sale, fără nici o referire la probele administrate în acest sens, ca elemente de fapt cărora să li se aplice normele legale, nu pot constitui în nici un caz, o respectare a prevederilor art. 261 C. proc. civ. Așa fiind, oricum, în această privință, hotărârea se cere a fi casată cu trimitere spre rejudecare în acest sens a apelului.

Nu mai puțin, în ce privește stabilirea faptului dacă imobilul a fost preluat de stat cu sau fără titlu valabil în aplicarea Decretului nr. 92/1950, dacă în mod corect s-a reținut că autoarea reclamanților, C.C., ca fostă proprietară, nu se încadra în categoria exploatatorilor de locuințe prevăzută de art. I din decret, nu tot astfel apare concluzia după care, apartamentul în litigiu a fost naționalizat pe numele altei persoane, B.I., decât cea a adevăratului proprietar. Și aceasta întrucât, pe de o parte aprecierea a fost făcută pe baza unor relații contradictorii aflate la dosar iar, din alt punct de vedere, sau tocmai de aceea, în lipsa anexei la decret, ce cu necesitate se impunea a fi depusă la dosar.

Mai departe, deși în acțiunea introductivă se invocase și un asemenea criteriu de aplicare a decretului de naționalizare, avut în vedere de altfel de prima instanță, în apel se omite a se analiza, dacă autoarea reclamanților făcea parte din categoriile socio-profesionale exceptate de la naționalizare, potrivit art. II din decret, situație care, ca excepție de la naționalizare, putea legal, să ducă, neechivoc, la concluzia preluării fără titlu valabil de către stat a imobilului. Așa fiind, față de cele arătate, se impune, prin admiterea recursurilor, casarea cu trimitere a hotărârii atacate spre rejudecarea apelurilor, în acest sens.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursurile declarate de pârâții Primăria Municipiului București prin Primarul General și I.D.F.M. împotriva deciziei civile nr. 437 din 5 noiembrie 2002 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, pe care o casează și trimite cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 iunie 2004.