ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4707/2004

Asupra recursurilor

de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamantul P.T.A. a

chemat în judecată Consiliul General al Municipiului București, solicitând ca

prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat pârâtul să restituie în deplină

proprietate și posesie apartamentul nr. 1 situat în București, cu motivarea că

imobilul a fost naționalizat abuziv prin Decretul nr. 92/1950.

La data de 7 mai 1999, I.D.F.M. a

formulat cerere de intervenție în interes propriu și în interesul pârâtului,

pentru respingerea acțiunii, întrucât apartamentul în litigiu este proprietatea

sa, fiind cumpărat cu bună credință conform Legii nr. 112/1995, prin contractul

de vânzare-cumpărare nr. 515 din 9 octombrie 1996 încheiat cu SC H.N. SA.

Acțiunea a fost completată la 11 iunie 2000,

fiind chemați în judecată ca pârâți I.D.F.M. și SC H.N. SA pentru constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, întrucât statul nu avea

titlu valabil asupra imobilului pe care astfel nu-l putea înstrăina. S-a

solicitat totodată și obligarea pârâților să restituie reclamantului, în

deplină proprietate, imobilul în litigiu.

Prin sentința civilă nr. 596 din 30 mai 2000,

Tribunalul București a admis în parte acțiunea, a obligat pârâta I.D.F.M. să

lase reclamantului în deplină proprietate și posesie imobilul ap. 1, parter,

situat în București; a respins cererea privind constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare nr. 515/25458 din 9 octombrie 1999.

S-a reținut că trecerea imobilului în

proprietatea statului s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. II din

Decretul nr. 92/1950, fiind încălcate și dispozițiile art. 480 și art. 481 C.

civ., ale Constituției în vigoare la acea dată și ale Declarației Universale a

Drepturilor Omului, situație în care statul nu deține un titlu valabil.

Cererea de constatare a nulității absolute a contractului

de vânzare-cumpărare a fost respinsă, avându-se în vedere că, la data

încheierii actului, statul era încă proprietar, intenția reclamantului de a

revendica imobilul fiind materializată numai la 4 februarie 1999, data

introducerii acțiunii.

Analizând însă cele două titluri de proprietate,

arată mai departe instanța, cum titlul reclamantului este mai bine

caracterizat, ca provenit de la adevăratul proprietar, i se va da preferință

admițându-se astfel acțiunea în revendicare.

Prin decizia civilă nr. 735 din 23 noiembrie 2000,

Curtea de Apel București, a respins ca nefondate apelurile declarate împotriva

sentinței de reclamant și de către intervenientă și ca inadmisibil apelul

declarat de Municipiul București prin Procuror General și ca nemotivat apelul

pârâtei SC H.N. SA.

Curtea Supremă de Justiție, prin decizia civilă

nr. 5633 din 12 decembrie 2001, a admis recursurile declarate de reclamantul P.A.T.,

de intervenienta - pârâtă I.D.F.M. și de pârâtul Municipiul București prin

Primar General împotriva deciziei nr. 735/2000 a Curții de Apel București, pe

care a casat-o și a trimis cauza pentru rejudecarea apelurilor; a respins ca

inadmisibil recursul declarat de pârâta SC H.N. SA.

S-a reținut, esențial, că Municipiul București

prin Primar General este abilitat nu numai să participe dar și să exercite

căile de atac în asemenea litigii, având deci calitatea procesuală de a promova

apelurile.

La rejudecare, Curtea de Apel București, prin

decizia civilă nr. 437 din 5 noiembrie 2002, a admis apelul declarat de

reclamant împotriva sentinței civile nr. 596 din 30 mai 2000 a Tribunalului

București, a schimbat în parte sentința în sensul că a admis acțiunea

reclamantului, a constatat nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare încheiat între Primăria Municipiului București prin SC H.N.

SA și I.D.F.M., a respins apelurile declarate de intervenienta I.D.F.M. și a

menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a

reținut în esență că, în speță atât vânzătorul cât și cumpărătorul sunt de rea

credință, primul fiind acela care a preluat terenul adevăratului proprietar,

fără titlu, iar dobânditoarea intervenientă a cumpărat bunul despre care știa

sau trebuia să știe că a fost preluat de stat, prin abuz, în acest sens simpla

ignoranță nefiind suficientă pentru a o proteja.

În ce privește apelul intervenientei și al

pârâtului Municipiul București nu se poate reține că autoarea reclamantului se

încadra în dispozițiile Decretului nr. 92/1950 ca exploatatoare de locuințe,

iar pe de altă parte naționalizarea imobilului nu s-a făcut pe numele

adevăratului proprietar, încălcându-se și actele normative de la acea dată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

Primăria Municipiului București prin Primar General și pârâta-intervenientă I.D.F.M.

Se susține în recursul promovat de Primăria

Municipiului București că, în ce privește capătul de cerere privind constatarea

nulității contractului de vânzare-cumpărare hotărârea nu este motivată în fapt

și în drept, în mod greșit a fost considerat nevalabil titlul statului pe

considerentul că naționalizarea s-a făcut pe numele altei persoane (B.I.) decât

adevăratul proprietar, care de altfel, era exploatator de locuințe în sensul

art. I din Decretul nr. 92/1950, ce constituie deci titlu valabil; în ce

privește nulitatea contractului acesta a fost încheiat în mod valabil, la acea

dată imobilul se afla în proprietatea statului, nu exista un litigiu,

reclamantul solicitase acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995,

cumpărătorul fiind deci de bună credință.

În recursul declarat de I.D.F.M., se critică

hotărârea, arătându-se de asemenea că în mod greșit instanța a considerat ca

fiind răsturnată prezumția bunei credințe, dimpotrivă din probe rezultând că

recurenta a fost într-o „eroare obștească ce a statornicit un drept”, raportat

la condițiile aplicării Legii nr. 112/1995 și la cele specifice speței.

Recursurile sunt fondate, potrivit celor ce

urmează.

În adevăr, în ce privește soluționarea

chestiunii privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare și în consecință

aceea a revendicării, ca motiv de apel, hotărârea nu cuprinde nici pe departe

elementele de fapt și de drept care au format, eventual, convingerea

judecătorului relevată prin soluția dată astfel. Simplele considerații

teoretice, la modul general, în legătură cu instituția bunei sau relei

credințe, ca temei sau excepție de la nulitatea actului juridic și a efectelor

sale, fără nici o referire la probele administrate în acest sens, ca elemente

de fapt cărora să li se aplice normele legale, nu pot constitui în nici un caz,

o respectare a prevederilor art. 261 C. proc. civ.

Așa fiind, oricum, în această privință,

hotărârea se cere a fi casată cu trimitere spre rejudecare în acest sens a

apelului.

Nu mai puțin, în ce privește stabilirea faptului

dacă imobilul a fost preluat de stat cu sau fără titlu valabil în aplicarea

Decretului nr. 92/1950, dacă în mod corect s-a reținut că autoarea

reclamanților, C.C., ca fostă proprietară, nu se încadra în categoria

exploatatorilor de locuințe prevăzută de art. I din decret, nu tot astfel apare

concluzia după care, apartamentul în litigiu a fost naționalizat pe numele

altei persoane, B.I., decât cea a adevăratului proprietar. Și aceasta întrucât,

pe de o parte aprecierea a fost făcută pe baza unor relații contradictorii

aflate la dosar iar, din alt punct de vedere, sau tocmai de aceea, în lipsa

anexei la decret, ce cu necesitate se impunea a fi depusă la dosar.

Mai departe, deși în acțiunea introductivă se

invocase și un asemenea criteriu de aplicare a decretului de naționalizare,

avut în vedere de altfel de prima instanță, în apel se omite a se analiza, dacă

autoarea reclamanților făcea parte din categoriile socio-profesionale exceptate

de la naționalizare, potrivit art. II din decret, situație care, ca excepție de

la naționalizare, putea legal, să ducă, neechivoc, la concluzia preluării fără

titlu valabil de către stat a imobilului.

Așa fiind, față de cele arătate, se impune, prin

admiterea recursurilor, casarea cu trimitere a hotărârii atacate spre

rejudecarea apelurilor, în acest sens.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursurile declarate de pârâții Primăria

Municipiului București prin Primarul General și I.D.F.M. împotriva deciziei

civile nr. 437 din 5 noiembrie 2002 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă, pe care o casează și trimite cauza aceleiași instanțe pentru

rejudecarea apelului.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 iunie 2004.