ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1399/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1399/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

I.Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București

la data de 18 mai 2007, Societatea Națională de T.F.C. C.F.R. C. SA a solicitat

în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor

Contribuabili, să se constate refuzul nejustificat al pârâtei de a emite un act

administrativ fiscal, urmare a cererii de restituire înregistrată sub nr. 30

din 13, 10, 27 noiembrie 2006; să oblige pârâta să-i restituie suma de

47.761.564 lei reprezentând obligații datorate față de bugetul general

consolidat al statului, scutite la plată, conform prevederilor art. 18 alin. (1)

și (3) din Legea nr. 511/2004 a bugetului de stat pe anul 2005, care au fost

compensate cu T.V.A. de rambursat; să fie obligată pârâta la restituirea sumei

de 544.541 lei reprezentând accesorii aferente obligațiilor scutite la plată în

conformitate prevederile art. 18 alin. (1) și (3) din Legea nr. 511/2004,

pentru lunile aprilie-mai 2005, care au fost compensate de către pârâtă cu T.V.A.

de rambursat aferentă lunii iunie 2005.

La data de 16 iulie 2007 reclamanta,

printr-o acțiune separată, formulată în contradictoriu cu aceeași pârâtă și

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal sub nr. 5173/2/2007, a solicitat instanței de judecată anularea

deciziei nr. 734883 din 08 iunie 2007 privind soluționarea contestației sale

împotriva măsurilor dispuse de autoritatea pârâtă prin dispoziția nr. 733737

din 23 martie 2007, anularea acestei dispoziții în privința masurilor dispuse,

după cum urmează:

1.Stornarea din evidențele contabile

ale S.N.T.F.C. C.F.R. C. SA a soldurilor creditoare negative existente în

balanța de verificare încheiată la data de 31 decembrie 2005, respectiv suma de

47.811.714 lei.

2.Diminuarea pierderii fiscale a

anului 2004 cu suma de 467.831 lei, aferentă înregistrărilor contabile ale

Regionalei de T.F.C. Cluj;

3.Diminuarea pierderii fiscale a

anului 2004 cu suma de 527.500 lei, aferentă înregistrărilor contabile ale

Regionalei de T.F.C. Craiova.

La data de 27 februarie 2008 Curtea

a admis cererea reclamantei și a dispus disjungerea capătului 3 din cererea ce

a format obiectul dosarului nr. 5173/2/2007 și conexarea capetelor 1 și 2 din

această cerere la dosarul nr. 3635/2/2007.

Prin cererea modificatoare din data

de 11 iunie 2007, reclamanta a renunțat la capătul 1 din cererea introductivă

de instanță, respectiv constatarea refuzului nejustificat al pârâtei de a emite

un nou act administrativ fiscal, urmare cererii de restituire nr. 30 din 13,

10, 27 noiembrie 2006, față de împrejurarea că pârâta a emis actul nr. 74873

din 09 mai 2007, prin care a exprimat refuzul explicit de soluționare a acestei

cereri.

2.Hotărârea Curții de Apel.

Prin sentința nr. 4696 din 23 noiembrie

2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta Societatea Națională de

T.F.C. - C.F.R. C. SA București în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. Direcția

Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța a reținut că în primul ciclu procesual prin sentința nr. 2694 din 15

octombrie 2008 a Curții de Apel București a fost respinsă cererea reclamantei

SC Societatea Națională de T.F.C. C.F.R. C. SA, ca neîntemeiată.

Reclamanta a formulat cerere de

completare a sentinței, motivat de împrejurarea că instanța nu s-a pronunțat petitului

referitor la anularea deciziei nr. 734883 din 08 iunie 2007.

Prin sentința nr. 2495 din 10 iunie 2009

a fost respinsă ca neîntemeiată și această cerere.

Împotriva acestor sentințe a

declarat recurs reclamanta, iar prin decizia nr. 1589 din 19 martie 2010,

Înalta Curte de Casație si Justiție a admis recursul și a casat hotărârea,

trimițând dosarul spre rejudecare aceleiași instanțe.

Instanța de control a reținut că

prima instanță nu a supus analizei de legalitate actul nr. 74873 din 9 mai 2007

și nici legalitatea refuzului privind restituirea obligațiilor compensate din T.V.A.

de rambursat prin raportare la art. 14 din O.U.G. nr. 66/2005 privind

rectificarea bugetului de stat pe anul 2005, art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 1149/2005

și la art. 18 alin. (1) și (3) din Legea nr. 511/2004.

Omisiunea pronunțării asupra unui

capăt de cerere, ce formează obiectul cererii de completare, nu se poate

soluționa distinct de acțiunea principală și urmează a fi judecate împreună, cu

ocazia reluării judecății de prima instanță.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul

Curții de Apel București la data de 10 august 2010.

Din actele si lucrările dosarului,

instanța a reținut că atât cererea reclamantei privitoare la obligarea pârâtei

la restituirea sumei de 47.761.564 lei, reprezentând obligații datorate față de

bugetul general consolidat al statului, cât și capătul de cerere privind

anularea măsurii dispuse de pârâtă, relative la stornarea din evidentele

contabile ale S.N.T.F.C. C.F.R. C. SA a soldurilor creditoare negative

existente în balanța de verificare, încheiată la data de 31 decembrie 2005,

respectiv suma de 47.811.714 lei, impun o abordare comună, în raport de

motivarea reclamantei și față de caracterul accesoriu al cererii.

În acest sens, instanța

a reținut că prin dispozițiile art. 113 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, forma

în vigoare la momentul formulării cererii reclamantei, sunt reglementate

cazurile de restituire a unor sume la cerere, adresată organului fiscal, iar

reclamanta nu justifică incidența niciuneia dintre ipotezele legii.

În cauza de față, instanța de fond a

reținut că reclamanta a solicitat pârâtei restituirea unor sume reprezentând

obligații la bugetul de stat consolidat pentru perioada ianuarie-iulie 2005,

compensate cu taxa pe valoarea adăugată de rambursat, conform decontului

aferent perioadei noiembrie-decembrie 2004, ianuarie-martie 2005 și iunie 2005,

iar nu a unora plătite, conform ipotezelor de la lit. a)și e) ale articolului

anterior citat.

Instanța a reținut că reclamanta a

criticat decizia pârâtei de compensare a acestor sume, în considerarea

împrejurării că C.F.R. nu a avut calitatea de debitor pentru sumele reținute de

organul fiscal ca fiind datorate la bugetul de stat, fiind scutite la plată,

conform prevederilor art. 18 alin. (1) și (3) din Legea nr. 511/2004 a

bugetului de stat pe anul 2005.

Însă reclamanta nu a înțeles să atace

notele de compensare întocmite de pârâtă și comunicate societății, prin

adresele nr. 4259 din 29 martie 2005, nr. 4498 din 05 aprilie 2005, nr. 4456

din 11 mai 2005, nr. 6077 din 30 mai 2005 și nr. 23111 din 10 octombrie 2005.

Instanța a concluzionat că prin

necontestarea notelor de compensare pe calea prevăzută de art. 205 C. proc.

fisc. este lipsită de orice temei juridic cererea privind recunoașterea pe cale

judiciară a dreptului la restituirea sumelor compensate cu T.V.A. de rambursat.

Față de această soluție, înregistrarea

sumelor respective ca fiind scutite în perioada ianuarie-iulie 2005, în baza art.

18 din Legea 511/2004, s-a constatat de instanță că este eronată, iar impunerea

măsurii de stornare din evidențele contabile ale S.N.T.F.C. C.F.R. C. SA a

soldurilor creditoare negative existente în balanța de verificare încheiată la

data de 31 decembrie 2005, astfel cum aceasta a fost luată prin Dispoziția nr. 733737

din 27 martie 2000, apare ca legală și temeinică.

Cât privește măsura de diminuare a pierderii

fiscale a anului 2004 cu suma de 467.831 lei, provenind din includerea eronată

în contul 611 sau 628 a unor cheltuieli de reparații la imobilizări corporale,

care în opinia organului fiscal, au îmbunătățit parametrii tehnici inițiali ai

mijloacelor fixe și care, în fapt, reprezintă modernizări ce trebuiau incluse

în valoarea mijlocului fix și amortizate la Regionala Cluj, instanța a

constatat că reclamanta a făcut contestație împotriva acesteia.

Prin decizia nr. 734883 din 18 iuni 2007,

autoritatea fiscală a respins contestația împotriva măsurii anterior

menționate, reiterând, pe de o parte, cele reținute în dispoziția atacată, iar

pe de altă parte, că în ceea ce privește suma de 42.984 lei, reprezentând

facturi neconforme cu O.M.F.P. nr. 989/2002, din totalul sumei de 48.084 lei

stabilită de organele de inspecție fiscală, pentru perioada 01 iulie 2004 - 31

decembrie 2005 ca fiind cheltuieli înregistrate fără a avea la bază documente

justificative, contestatoarea nu a anexat la contestație documente suplimentare

care să vină în sprijinul celor susținute, anume că Imprimeria Națională a omis

inserarea în subsolul facturilor a mențiunii de conformitate cu O.M.F. nr. 989/2002.

Instanța a reținut că

potrivit dispozițiilor legale, investițiile efectuate la mijloacele fixe, în

scopul îmbunătățirii parametrilor tehnici inițiali, prin majorarea valorii de

intrare a mijlocului fix sunt considerate modernizări ale acestora și se

repartizează pe întreaga lor durată de utilizare.

Curtea a apreciat că nu s-a dovedit

o situație contrară aceleia reținute de pârâtă, respectiv aceea că investițiile

efectuate de către reclamanta ar face parte din cheltuielile perioadei curente.

Națională de T.F.C. - C.F.R. C. SA București

Împotriva sentinței

curții de apel a formulat recurs reclamanta, invocând dispozițiile art. 304 pct.

9 și 304

1

C. proc. civ.

Recurenta

critică soluția sub următoarele aspecte:

3.1. Greșita

interpretare a dispozițiilor legale invocate în soluționarea cererii de restituire

nr. 30 din 13 și 27 noiembrie 2006.

În cuprinsul

acestui motiv de recurs recurenta relevă mai multe critici raportându-se la considerentele

prin care instanța și-a justificat soluția adoptată.

Astfel, în

primul rând recurenta combate teza potrivit căreia dispozițiile art. 113 alin. (1)

lit. d) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. nu ar putea fi incidente în

cauză pentru că sumele în discuție ar fi fost compensate cu T.V.A. de rambursat

iar nu plătite, arătând că orice compensare presupune o plată iar în cauză,

plata sumei de 47.761 mii lei nu era datorată, recurenta fiind scutită de la

plata obligațiilor bugetare aferente exercițiului financiar al anului 2005.

Apoi, pe

fondul problemei de drept, recurenta susține că până la compensarea sumelor în

discuție, comunicată cu adresa nr. 23111 din 10 octombrie 2005 a formulat

contestație împotriva înștiințării de plată, iar cu actul nr. 66/a/124 din 14

octombrie 2005 a solicitat restituirea sumelor compensate.

Interpretarea

pe care judecătorul fondului a dat-o dispozițiilor legale aplicabile, mai arată

recurenta, conduce la concluzia greșită că deși datoriile sale către bugetul de

stat erau scutite de la data de 2 decembrie 2004, neexistând un plafon aprobat

până la data de 7 octombrie 2005, totuși au putut fi considerate scadente în

perioada ianuarie - iulie 2005 și compensate din oficiu cu T.V.A. de rambursat.

Or, această concluzie contravine prevederilor art. 18 din Legea nr. 511/2004 și

O.U.G. nr. 66/2005.

3.2. Ignorarea

probelor care demonstrau natura juridică a cheltuielilor în cuantum de

1.428.690 lei aferente înregistrărilor contabile ale Regionalei de T.F.C. Cluj.

La acest

punct recurenta afirmă că înscrisurile depuse la dosar justifică înregistrarea cheltuielilor

în discuție în conturile 611 și 628, suma fiind cheltuită în anii 2004 și 2005

pentru efectuarea unor lucrări de reparații și îmbunătățiri în cadrul Programului

de reparații fonduri fixe și îmbunătățiri condiții de muncă aprobat de conducerea

S.N.T.C.F. C.F.R. C. SA.

Cât privește

aspectul nerespectării normelor instituite prin O.M.F.P. nr. 982/2002,

recurenta susține că acesta a fost abrogat prin O.M.F.P. nr. 2226/2006, așa încât

nu putea fi aplicat în cauză.

În fine,

recurenta reiterează și critica referitoare la nemotivarea în drept de către intimată

a deciziei adoptate în soluționarea contestației administrative, încălcându-se

astfel dispozițiile art. 181 alin. (3) C. proc. fisc.

II.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând

sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, cât și sub

toate aspectele, în temeiul art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată

că recursul este nefondat pentru argumentele expuse în continuare.

de fapt și de drept relevante

Recurenta-reclamantă

Societatea Națională de T.F.C. – C.F.R. C. SA București a supus controlului de

legalitate efectuat de instanța de contencios administrativ și fiscal refuzul intimatei-pârâte

Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili de a-i restitui suma

de 47.761 lei, exprimat prin adresa nr. 74873 din 9 mai 2007, precum și Decizia

nr. 734883 din 8 iunie 2007 prin care același emitent i-a respins contestația

formulată împotriva dispoziției privind măsurile stabilite de organele de

inspecție fiscală nr. 733.737 din 27 martie 2007. Inițial, cum s-a arătat, cele

două petite au făcut obiectul unor acțiuni judiciare distincte, conexate în primul

ciclu procesual.

Prima

instanță a reținut judicios că între modul de soluționare a cererii de restituire

și partea din Decizia nr. 734883 din 8 iunie 2007 referitoare la măsura

stornării din evidențele contabile ale reclamantei a soldurilor creditoare

negative identificate în balanța de verificare încheiată la data de 31

decembrie 2005, există o legătură indisolubilă, generată de efectele

compensărilor efectuate în perioada martie – septembrie 2005, interpretate

diferit de către părțile litigante.

Analizând

conținutul raportului de drept material fiscal, prima instanță a ajuns la o

concluzie corectă, și anume că debitele restante la bugetul de stat au fost

compensate în mod legal cu T.V.A. solicitată la rambursare, concluzie pe care a

adoptat-o și instanța de recurs, însă cu o altă motivare, ce va substitui

considerentele fondului.

De asemenea,

în privința punctului 2 al Deciziei nr. 734883 din 8 iunie 2007, privind diminuarea

pierderii fiscale pe anii 2004 și 2005, atât soluția cât și motivarea aferentă sunt

legale.

Detaliind problematica

supusă examinării și răspunzând în același timp la motivele de recurs, Înalta

Curte reține următoarele:

1.1

Referitor la dispozițiile legale incidente în soluționarea cererii de restituire.

Prin cererea

de restituire nr. 30 din 13, 10, 27 noiembrie 2006, înregistrată la D.G.A.M.C. sub

nr. 125604 din 30 noiembrie 2006 recurenta-reclamantă a solicitat restituirea

sumei de 47.761.564 lei, invocând dispozițiile art. 113 alin. (1) lit. d) C.

proc. fisc., cu motivarea că a fost plătită ca urmare a aplicării eronate a

prevederilor art. 18 alin. (1) și (3) din Legea nr. 511/2004 a bugetului de

stat pe anul 2005.

În esență,

contribuabilul a considerat că toate notele de compensare din perioada martie –

septembrie 2005, prin care obligațiile datorate față de bugetul general consolidat

al statului au fost compensate cu T.V.A. de rambursat, sunt nelegale, întrucât prin

prevederile legale menționate, coroborate cu cele ale H.G. nr. 1149/2005 a operat

scutirea sa în limita plafonului maxim de 86.020.000 lei.

Contrar

celor reținute de prima instanță, Înalta Curte constată că nu pot fi excluse de

la beneficiul aplicării art. 113 alin. (1) lit. d) C. proc. fisc. (forma în

vigoare la data cererii de restituire): sumele „plătite ca urmare a aplicării

eronate a prevederilor legale”, care au făcut obiectul unei compensări.

După cum bine

a arătat recurenta, potrivit art. 112 alin. (1) C. proc. fisc. - actualul art. 116

alin. (1), operațiunea de compensare presupune stingerea creanțelor administrate

de Ministerul Economiei și Finanțelor cu creanțele debitorului reprezentând

sume de rambursat (cazul de față) sau de restituit de la buget, părțile

implicate dobândind reciproc atât calitatea de creditor, cât și pe cea de debitor.

Prin urmare,

ca operațiune juridică, compensarea reprezintă o dublă plată, până la concurența

sumei celei mai mici, și de aceea, prin ipoteză, cererea de restituire

formulată de recurenta-reclamantă nu putea fi respinsă cu această motivare.

Este însă

legală argumentația prezentată de fisc în soluționarea acestei cereri și expusă

succint în adresa nr. 74873 din 9 mai 2007 care încorporează un refuz justificat.

Astfel,

potrivit art. 18 alin. (1) din Legea nr. 511/2004 legea bugetului de stat pe

anul 2005, „în completarea subvențiilor acordate unor agenți economici aflați

sub autoritatea sau în coordonarea Ministerului Economiei și Comerțului și

Ministerului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului se scutesc la plată,

în limita unui plafon maxim aprobat, obligațiile acestora către bugetul de

stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetul Fondului național unic de

asigurări sociale de sănătate și bugetul asigurărilor pentru șomaj pentru

exercițiul financiar al anului 2005, inclusiv accesoriile acestora, cu excepția

obligațiilor datorate pentru reținerile la sursă”.

Totodată,

potrivit alin. (2) al aceluiași articol „agenții economici care beneficiază de

prevederile alin. (1), precum și plafoanele până la care se scutesc obligațiile

se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, după aplicarea prevederilor art. 19

referitoare la autorizarea de către Consiliul Concurenței a acordării acestor

facilități fiscale”.

Prevederile alin.

(5) al art. 18 din Legea nr. 511/2004, așa cum a fost acesta completat prin

prevederile art. 14 din O.U.G. nr. 66/2005 cu privire la rectificarea bugetului

de stat pe anul 2005, dispun că sumele ce se scutesc la plată nu se compensează

cu T.V.A. de rambursat înregistrată de agenții economici beneficiari,

nominalizați prin hotărâre a Guvernului.

Prin urmare,

potrivit prevederilor art. 18 din Legea nr. 511/2004, coroborate cu cele ale art.

14 din O.U.G. nr. 66/2005, sumele ce se scutesc la plată aferente exercițiului

financiar 2005, datorate de către agenții economici beneficiari, nu se compensează

cu T.V.A. de rambursat înregistrată de agenții economici nominalizați prin hotărâre

a Guvernului.

Hotărârea de

Guvern care a pus în aplicare aceste dispoziții normative este H.G. nr. 1149/29

septembrie 2005, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 898/7 octombrie

2005, prin care s-a aprobat lista operatorilor economici aflați sub autoritatea

Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, care beneficiază de

prevederile art. 18 din Legea bugetului de stat pe anul 2005 nr. 511/2004,

recurenta-reclamantă figurând la poziția nr. 2, cu un plafon maxim de scutire la

plată de 86.020.000 lei.

Din

succesiunea acestor acte normative rezultă că în perioada 21 martie - 26

septembrie 2005 când au fost întocmite cele cinci note de compensare din oficiu

a T.V.A. pentru care recurenta depusese deconturi cu opțiune de rambursare, scutirea

de la plata obligațiilor bugetare restante nu era în vigoare și, deci, nu există

argumente consistente pentru a aprecia că „au fost aplicate eronat prevederile legale”

și, deci, că cererea de restituire a fost greșit soluționată.

Că este așa rezultă

implicit din prevederile art. 22 din O.U.G. nr. 154/2005 cu privire la rectificarea

bugetului de stat pe anul 2005, potrivit cărora „obligațiile fiscale accesorii ale

operatorilor economici prevăzuți la art. 18 alin. (1) din Legea nr. 511/2004,

datorate de la 1 ianuarie 2005 până la intrarea în vigoare a hotărârii

Guvernului prevăzute la alin. (2) al aceluiași articol, nestinse prin modalitățile

prevăzute de lege, se scutesc la plată”.

De altfel,

recurenta însăși nu a atacat în termen notele de compensare tocmai pentru că,

la epoca respectivă, nu i se născuse dreptul de a beneficia de scutirea la

plată în discuție.

Nu în

ultimul rând, dată fiind natura de ajutor de stat a scutirii fiscale, ea nu putea

opera până la autorizarea sa de către Consiliul Concurenței, după cum s-a prevăzut

expres prin art. 19 din Legea nr. 511/2004, menționat anterior, acesta fiind un

argument suplimentar în combaterea ideii că dreptul recurentei s-a născut chiar

de la intrarea în vigoare a Legii nr. 511/2004.

Conchizând în

această privință, Înalta Curte reține că atât refuzul de a restitui suma de 47.761.564

lei, cât și, corelativ, măsurile de stornare din evidențele contabile ale recurentei

a soldurilor creditoare negative existente în balanța de verificare încheiată la

data 31 decembrie 2005, sunt legale.

1.2

Referitor la diminuarea pierderii fiscale cu suma de 1.428.690 lei

Contrar

celor susținute de recurentă, Înalta Curte consideră, la fel ca judecătorul

fondului, că intimata a apreciat corespunzător relevanța stărilor de fapt fiscale

prezentate de contribuabil, în acord cu dispozițiile art. 6 și 7 C. proc. fisc.

Cheltuielile

cu reparațiile la imobilizările corporale, care îmbunătățesc parametrii

inițiali ai mijloacelor fixe sunt considerate modernizări ale acestora, conform

art. 4 lit. d) din Legea nr. 15/1994 și art. 24 alin. (3) lit. d) din C. fisc.

și, în consecință, ele se repartizează pe întreaga durată de utilizare a

mijlocului fix, neavând regimul unor cheltuieli ale perioadei curente.

De altfel,

atât în contestația administrativă (dosar nr. 3635/2/2007), cât și în acțiunea

judiciară acest petit este abordat foarte sumar și superficial făcând dificil

demersul judecătorului de aflare a adevărului judiciar.

Critica

referitoare la aplicarea în timp a prevederilor O.M.F.P. nr. 982/2002 nu este pertinentă,

câtă vreme acest act administrativ normativ s-a abrogat abia în 2006, prin O.M.F.P.

nr. 2226/2006 iar perioada în care organele fiscale au reținut incidența lui se

raporta la intervalul anilor 2004 – 2005.

În fine, nu

există temei pentru a susține că decizia adoptată în soluționarea contestației administrative

nu ar fi motivată.

Din

cuprinsul Deciziei nr. 734883 din 8 iunie 2007 rezultă că, practic, intimata și-a

însușit atât motivele de fapt cât și cele de drept care au stat la baza Dispoziției

privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr. 733.737 din 27

martie 2007, cu care face corp comun, așa încât este îndeplinită cerința prevăzută

la art. 181 alin. (3) C. proc. fisc., actualul art. 211 alin. (3).

2.

t

emeiul legal al soluției instanței de

recurs.

Pentru

considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art.

312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul de față ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de

Societatea Națională de T.F.C. – C.F.R. C. SA București împotriva sentinței nr.

4696 din 23 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 15 martie 2012.