ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2421/2004

Asupra recursului în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiune, reclamantul G.M. a chemat în judecată sucursala A.P. București, sector 1 și R.A.A.P.P.S. solicitând obligarea la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu privire la apartamentul nr. 4 situat în București, cu motivarea că locuiește în acest imobil, în calitate de chiriaș, în baza contractului de închiriere nr. 1294 din 15 decembrie 1995 și, deși a formulat cerere de cumpărare, pârâtele refuză. Judecătoria sectorului 1 București, prin sentința civilă nr. 20.772 din 14 noiembrie 2000, a respins acțiunea, reținând că pârâta, prin organul său de conducere, nu a hotărât înstrăinarea locuințelor de serviciu și nu există nici o dispoziție legală care să o oblige să încheie contract de vânzare-cumpărare, aplicabile fiind prevederile art. 7 din Legea nr. 85/1992 și pct. 34 din H.G.

nr. 446/1997. Prin decizia civilă nr. 1620 din 12 iunie 2001, Tribunalul București, secția a V – a civilă și contencios administrativ, a admis apelul declarat de reclamantul G.M. împotriva sentinței civile nr. 20.772 din 14 noiembrie 2000 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, pe care a schimbat-o în tot și în fond, a admis acțiunea obligând pârâtele să-i vândă acestuia apartamentul nr. 4 din București, și a respins ca nefondat apelul formulat de R.A.A.P.P.S. împotriva aceleiași sentințe. S-a reținut pentru această că potrivit art. 8 din Legea nr. 85/1992 vânzarea unor astfel de locuințe, se face cu aprobarea organelor de conducere, numai pentru locuințele în curs de execuție și nerepartizate nominal până la data intrării în vigoare a legii, în speță reclamantul beneficiind de prevederile art. 7 alin. (1) din lege, ce dau posibilitatea chiriașilor să cumpere apartamentele în care locuiesc.

Curtea de Apel București, secția a III – a civilă, prin decizia civilă nr. 292 din 8 noiembrie 2001, a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta R.A.A.P.P.S., reținând de asemenea că în speță sunt aplicabile prevederile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 85/1992. Împotriva acestor din urmă hotărâri, în temeiul prevederilor art. 330 pct. 2 C. proc. civ., Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, a declarat recurs în anulare, considerând că au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, în cauză fiind incidente dispozițiile art. 8 din Legea nr. 85/1992, întrucât, la data intrării în vigoare a Legii nr. 85/1992 locuința se afla în curs de execuție și nu era repartizată nominal reclamantului, iar pe de altă parte, cum în speță apartamentul în litigiu este locuință de serviciu, contractul de închiriere fiind accesoriu la contractul de muncă, potrivit art. 3 din H.G.

nr. 446/1997 și art. 53 din Legea nr. 114/1996, nu există o obligație de a vinde locuința. Prin întâmpinare, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului în anulare. Recursul în anulare nu este fondat, urmând a fi respins conform art. 312 C. proc. civ., pentru următoarele considerente: Astfel cum rezultă din probele administrate, în anul 1988 a început executarea unui bloc de locuințe de serviciu pentru salariații Întreprinderii A.P., din fondurile acesteia, ca parte componentă a Oficiului economic Carpați. Recepția preliminară a locuințelor a avut loc la 24 martie 1993, din 16 noiembrie 1992 blocul fiind racordat la rețeaua de energie termică și preparare a apei calde menajere.

Cu toate acestea, abia după negocieri cu sindicatul, pârâtele au acceptat să repartizeze reclamantului o locuință cu două camere, pe care a ocupat-o, împreună cu familia sa, alcătuită din soție și doi copii minori, în baza contractului de închiriere accesoriu al contractului de muncă. În temeiul Legii nr. 85/1992, reclamantul, împreună cu ceilalți chiriași, au solicitat cumpărarea apartamentelor, la 18 noiembrie 1999. Pârâta sucursala A.P.(angajatorul) a fost de acord cu cererea formulată, și a înaintat-o spre competentă soluționare Consiliului de Administrație al R.A.A.P.P.S., care a refuzat vânzarea.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 85/1992 privind vânzarea de locuințe și spații cu altă destinație construite din fondurile statului și din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, republicată la 15 septembrie 1994 și apoi la 15 iulie 1998, locuințele pot fi cumpărate de titularii contractelor de închiriere în condițiile Decretului-lege nr. 61/1990, fiind exceptate numai locuințele cu grad superior de confort prin suprafețe, finisaje, dotări, locuințele de protocol, precum și locuințele de intervenție. Așadar, regula o reprezintă vânzarea locuințelor construite din fondurile statului sau ale unităților de stat, iar excepția o reprezintă neîncheierea contractelor de vânzare-cumpărare către chiriași.

Desigur că acest mod de interpretare se impune în lumina dispozițiilor constituționale care obligă statul să ia măsuri de dezvoltare economică și de protecție socială, de natură să asigure cetățenilor un nivel de trai decent (art. 47 din Constituție). În speță, prevalându-se de dispozițiile art. 8 din aceeași lege, pârâta R.A.A.P.P.S. a susținut (punct de vedere însușit de autorul recursului în anulare), că este un atribut suveran al acesteia să vândă sau nu persoanelor îndreptățite apartamentele deținute cu contract de închiriere accesoriu al contractului de muncă, fără ca în concret, acest refuz să fie temeinic argumentat. Atât reclamantul, cât și soția sa, astfel cum rezultă din probele administrate, au calitatea de salariați ai pârâtei sucursala A.P., de mai mulți ani și ocupă un apartament cu două camere, care nu are regimul de locuință de intervenție.

Cu privire la susținerea din recursul în anulare privind dreptul discreționar al unităților economice de a vinde sau nu apartamentele, este de observat că de la intrarea sa în vigoare, însoțită în paralele de procesul de privatizare a fostelor întreprinderi de stat, Legea nr. 85/1992 a format obiect al multor litigii pe rolul instanțelor judecătorești. Curtea Constituțională, în numeroase decizii, fiind sesizată de unitățile economice rămase de stat sau deja privatizate, a decis că art. 7 din lege (care permite vânzarea apartamentelor) nu contravine textului constituțional care ocrotește și garantează proprietatea. A reținut Curtea Constituțională, că textul în discuție instituie „o normă de justiție socială, întrucât s-a dat posibilitatea chiriașilor să cumpere locuințele la construirea cărora au participat direct sau indirect în vechiul sistem statal-juridic” (exempli gratia, dec. nr. 10/1994, dec. nr. 46/1999, dec. nr. 40/2000, dec. nr. 1/2003).

Secțiile Unite ale Curții Supreme de Justiție, prin decizia nr. 2/1997 au dat o interpretare asemănătoare legii în discuție, reținând ca abuzivă atitudinea conducerilor unităților care au refuzat să vândă locuințele ocupate de salariații lor, construite din fonduri de stat, sub motiv că ar fi locuințe de intervenție, fără ca această afirmație să fie probată convingător. Contrar susținerilor din recursul în anulare, în speță probele administrate, anterior expuse, relevă că locuința în discuție era terminată, fiind începută încă în anul 1988, din culpa pârâtelor fiind tergiversată repartizarea nominală și închirierea apartamentelor, ceea ce le-a determinat să invoce dispozițiile art. 8 din lege.

Cum în apărare nu s-a depus nici o dovadă pertinentă și concludentă a motivației tergiversării încheierii contractelor de închiriere și apoi a motivului refuzului de a vinde reclamantului apartamentul, corect tribunalul și Curtea de apel au decis că în speță acesta are dreptul de a cumpăra locuința pe care o ocupă cu familia. Pentru considerentele anterior expuse, văzând că motivele recursului în anulare nu sunt întemeiate, calea extraordinară de atac formulată se va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei civile nr. 2921 din 8 noiembrie 2001 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, și a deciziei civile nr. 1620 din 12 iunie 2001 a Tribunalului București, secția a V – a civilă și de contencios administrativ. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 martie 2004.