ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2421/2004

Asupra recursului

în anulare

de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiune, reclamantul G.M. a

chemat în judecată sucursala A.P. București, sector 1 și R.A.A.P.P.S.

solicitând obligarea la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu privire

la apartamentul nr. 4 situat în București, cu motivarea că locuiește în acest

imobil, în calitate de chiriaș, în baza contractului de închiriere nr. 1294 din

15 decembrie 1995 și, deși a formulat cerere de cumpărare, pârâtele refuză.

Judecătoria sectorului 1 București,

prin sentința civilă nr. 20.772 din 14 noiembrie 2000, a respins acțiunea,

reținând că pârâta, prin organul său de conducere, nu a hotărât înstrăinarea

locuințelor de serviciu și nu există nici o dispoziție legală care să o oblige

să încheie contract de vânzare-cumpărare, aplicabile fiind prevederile art. 7

din Legea nr. 85/1992 și pct. 34 din H.G. nr. 446/1997.

Prin decizia civilă nr. 1620 din 12

iunie 2001, Tribunalul București, secția a V – a civilă și contencios

administrativ, a admis apelul declarat de reclamantul G.M. împotriva sentinței

civile nr. 20.772 din 14 noiembrie 2000 pronunțată de Judecătoria sectorului 1

București, pe care a schimbat-o în tot și în fond, a admis acțiunea obligând

pârâtele să-i vândă acestuia apartamentul nr. 4 din București, și a respins ca

nefondat apelul formulat de R.A.A.P.P.S. împotriva aceleiași sentințe.

S-a reținut pentru această că

potrivit art. 8 din Legea nr. 85/1992 vânzarea unor astfel de locuințe, se face

cu aprobarea organelor de conducere, numai pentru locuințele în curs de

execuție și nerepartizate nominal până la data intrării în vigoare a legii, în

speță reclamantul beneficiind de prevederile art. 7 alin. (1) din lege, ce dau

posibilitatea chiriașilor să cumpere apartamentele în care locuiesc.

Curtea de Apel București, secția a

III – a civilă, prin decizia civilă nr. 292 din 8 noiembrie 2001, a respins ca

nefondat recursul declarat de pârâta R.A.A.P.P.S., reținând de asemenea că în

speță sunt aplicabile prevederile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 85/1992.

Împotriva acestor din urmă hotărâri,

în temeiul prevederilor art. 330 pct. 2 C. proc. civ., Procurorul General al

Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, a declarat recurs în

anulare, considerând că au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, în

cauză fiind incidente dispozițiile art. 8 din Legea nr. 85/1992, întrucât, la

data intrării în vigoare a Legii nr. 85/1992 locuința se afla în curs de

execuție și nu era repartizată nominal reclamantului, iar pe de altă parte, cum

în speță apartamentul în litigiu este locuință de serviciu, contractul de

închiriere fiind accesoriu la contractul de muncă, potrivit art. 3 din H.G. nr.

446/1997 și art. 53 din Legea nr. 114/1996, nu există o obligație de a vinde

locuința.

Prin întâmpinare,

intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului în anulare.

Recursul în anulare nu este fondat,

urmând a fi respins conform art. 312 C. proc. civ., pentru următoarele

considerente:

Astfel cum rezultă din probele

administrate, în anul 1988 a început executarea unui bloc de locuințe de

serviciu pentru salariații Întreprinderii A.P., din fondurile acesteia, ca

parte componentă a Oficiului economic Carpați.

Recepția preliminară a locuințelor a

avut loc la 24 martie 1993, din 16 noiembrie 1992 blocul fiind racordat la

rețeaua de energie termică și preparare a apei calde menajere. Cu toate acestea,

abia după negocieri cu sindicatul, pârâtele au acceptat să repartizeze

reclamantului o locuință cu două camere, pe care a ocupat-o, împreună cu

familia sa, alcătuită din soție și doi copii minori, în baza contractului de

închiriere accesoriu al contractului de muncă.

În temeiul Legii nr. 85/1992,

reclamantul, împreună cu ceilalți chiriași, au solicitat cumpărarea

apartamentelor, la 18 noiembrie 1999. Pârâta sucursala A.P.(angajatorul) a fost

de acord cu cererea formulată, și a înaintat-o spre competentă soluționare

Consiliului de Administrație al R.A.A.P.P.S., care a refuzat vânzarea.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea

nr. 85/1992 privind vânzarea de locuințe și spații cu altă destinație

construite din fondurile statului și din fondurile unităților economice sau

bugetare de stat, republicată la 15 septembrie 1994 și apoi la 15 iulie 1998,

locuințele pot fi cumpărate de titularii contractelor de închiriere în

condițiile Decretului-lege nr. 61/1990, fiind exceptate numai locuințele cu

grad superior de confort prin suprafețe, finisaje, dotări, locuințele de

protocol, precum și locuințele de intervenție.

Așadar, regula o reprezintă vânzarea

locuințelor construite din fondurile statului sau ale unităților de stat, iar

excepția o reprezintă neîncheierea contractelor de vânzare-cumpărare către

chiriași. Desigur că acest mod de interpretare se impune în lumina

dispozițiilor constituționale care obligă statul să ia măsuri de dezvoltare

economică și de protecție socială, de natură să asigure cetățenilor un nivel de

trai decent (art. 47 din Constituție).

În speță, prevalându-se de

dispozițiile art. 8 din aceeași lege, pârâta R.A.A.P.P.S. a susținut (punct de

vedere însușit de autorul recursului în anulare), că este un atribut suveran al

acesteia să vândă sau nu persoanelor îndreptățite apartamentele deținute cu

contract de închiriere accesoriu al contractului de muncă, fără ca în concret, acest

refuz să fie temeinic argumentat. Atât reclamantul, cât și soția sa, astfel cum

rezultă din probele administrate, au calitatea de salariați ai pârâtei sucursala

A.P., de mai mulți ani și ocupă un apartament cu două camere, care nu are

regimul de locuință de intervenție.

Cu privire la susținerea din

recursul în anulare privind dreptul discreționar al unităților economice de a

vinde sau nu apartamentele, este de observat că de la intrarea sa în vigoare,

însoțită în paralele de procesul de privatizare a fostelor întreprinderi de stat,

Legea nr. 85/1992 a format obiect al multor litigii pe rolul instanțelor

judecătorești.

Curtea Constituțională, în numeroase

decizii, fiind sesizată de unitățile economice rămase de stat sau deja

privatizate, a decis că art. 7 din lege (care permite vânzarea apartamentelor)

nu contravine textului constituțional care ocrotește și garantează

proprietatea. A reținut Curtea Constituțională, că textul în discuție instituie

„o normă de justiție socială, întrucât s-a dat posibilitatea chiriașilor să

cumpere locuințele la construirea cărora au participat direct sau indirect în

vechiul sistem statal-juridic” (exempli gratia, dec. nr. 10/1994, dec. nr.

46/1999, dec. nr. 40/2000, dec. nr. 1/2003).

Secțiile Unite ale Curții Supreme de

Justiție, prin decizia nr. 2/1997 au dat o interpretare asemănătoare legii în

discuție, reținând ca abuzivă atitudinea conducerilor unităților care au

refuzat să vândă locuințele ocupate de salariații lor, construite din fonduri

de stat, sub motiv că ar fi locuințe de intervenție, fără ca această afirmație

să fie probată convingător.

Contrar susținerilor din recursul în

anulare, în speță probele administrate, anterior expuse, relevă că locuința în

discuție era terminată, fiind începută încă în anul 1988, din culpa pârâtelor

fiind tergiversată repartizarea nominală și închirierea apartamentelor, ceea ce

le-a determinat să invoce dispozițiile art. 8 din lege. Cum în apărare nu s-a

depus nici o dovadă pertinentă și concludentă a motivației tergiversării

încheierii contractelor de închiriere și apoi a motivului refuzului de a vinde

reclamantului apartamentul, corect tribunalul și Curtea de apel au decis că în

speță acesta are dreptul de a cumpăra locuința pe care o ocupă cu familia.

Pentru considerentele anterior expuse,

văzând că motivele recursului în anulare nu sunt întemeiate, calea

extraordinară de atac formulată se va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul în anulare declarat de

Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție

împotriva deciziei civile nr. 2921 din 8 noiembrie 2001 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă, și a deciziei civile nr. 1620 din 12 iunie

2001 a Tribunalului București, secția a V – a civilă și de contencios administrativ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 martie 2004.