ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2133/2004

Asupra recursului în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea precizată, H.I. și H.A.R. au chemat în judecată Consiliul Local al Municipiului Timișoara și D.E. solicitând să se constate că apartamentul nr. 8 situat Timișoara, și garajul nr. 8, din Timișoara, au fost preluate de stat fără titlu valabil, să se dispună radierea înscrisurilor efectuate în cartea funciară și reînscrierea dreptului de proprietate în favoarea reclamanților, să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 16275 din 13 septembrie 1999 încheiat în temeiul art. 9 din Legea nr. 112/1995 și să fie obligați pârâții să le predea imobilele în deplină proprietate și posesie.

În motivarea acțiunii au arătat că au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilelor menționate în anul 1976, însă în anul 1979 au părăsit țara, iar prin decizia nr. 11787/1979 a Comitetului executiv al Consiliului Popular al Județului Timiș, emisă în temeiul Decretului nr. 223/1974, imobilele au fost preluate de stat fără plată. Reclamanții au mai arătat că intabularea dreptului de proprietate în favoarea statului, efectuată în anul 1999 este nelegală, întrucât Decretul nr. 223/1974 a fost abrogat prin Decretul-lege nr. 9/1989, așa încât decizia nr. 1178/1979 nu mai produce efecte juridice.

Totodată, reclamanții au invocat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 16275 din 13 septembrie 1999, încheiat între Consiliul Local al Municipiului Timișoara și D.E., întrucât la data încheierii contractului era în curs de soluționare contestația lor, prin care solicitau restituirea în natură (în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 112/1995), iar potrivit prevederilor art. 1 alin. (6) din Normele Metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995, republicată, orice procedură administrativă era suspendată de drept. D.E. a formulat cerere de intervenție în interes propriu, solicitând respingerea acțiunii și să se constate că este proprietara apartamentului nr. 8, dreptul de proprietate fiind dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 16275 din 13 septembrie 1999, încheiat cu bună-credință și cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Intervenienta a arătat că a încheiat contractul menționat abia după ce a avut convingerea că reclamanții nu mai aveau posibilitatea juridică de a obține restituirea în natură a imobilului, respectiv, după emiterea hotărârii nr. 1278 din 10 iunie 1999 a Comisiei Județene pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, prin care acestora li s-au acordat despăgubiri, și ulterior pronunțării deciziei civile nr. 1833 bis/R din 28 septembrie 1998 a Curții de Apel Timișoara, prin care s-a respins acțiunea reclamanților având ca obiect constatarea nulității contractului de închiriere și evacuarea intervenientei (chiriașă la acea dată) din imobil. Totodată, intervenienta a invocat autoritatea de lucru judecat a acestei hotărâri judecătorești, prin care instanța a statuat și cu privire la valabilitatea titlului statului, reținând că reclamanții nu pot pretinde restituirea imobilului în natură.

Prin sentința civilă nr. 4305 din 7 martie 2002 a Judecătoriei Timișoara, definitivă prin decizia civilă nr. 1512 din 8 noiembrie 2002 a Tribunalului Timiș și irevocabilă prin decizia civilă nr. 416 din 3 martie 2003 a Curții de Apel Timișoara, s-a admis acțiunea formulată de reclamanți, în temeiul art. 6 alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 213/1998 s-a constatat că imobilele revendicate au trecut în proprietatea statului fără titlu (decizia nr. 1178/1999 fiind lovită de nulitate absolută, prin încălcarea art. 12 și art. 36 din Constituția din 1965), s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 16275 din 13 septembrie 1999 și s-a dispus rectificarea cărții funciare, în sensul radierii dreptului de proprietate înscris în favoarea Statului (asupra garajului) și în favoarea intervenientei (asupra apartamentului) și reînscrierii dreptului în favoarea reclamanților, condiționat de restituirea de către aceștia a sumei de 82.000 lei, actualizată cu coeficientul de inflație în perioada 1979 și până la achitarea efectivă.

În considerentele hotărârilor judecătorești menționate, s-a reținut că, deși trecerea imobilului în proprietatea statului, fără plată, ca urmare a refuzului înapoierii în țară, a avut loc cu respectarea prevederilor art. 2 din Decretul nr. 223/1974, totuși actul normativ menționat era viciat prin încălcarea art. 12 din Constituția României în vigoare la momentul adoptării acestuia, precum și la data emiterii deciziei nr. 1178 din 31 iulie 1979 (text constituțional care permitea exproprierea terenurilor și a construcțiilor, „numai pentru lucrări de interes obștesc și cu plata unei juste despăgubiri”). Totodată, s-a reținut că Decretul nr. 223/1974 era contrar prevederilor art. 36 din aceeași constituție, care ocrotea dreptul de proprietate personală.

În aprecierea valabilității contractului de vânzare-cumpărare nr. 16275 din 13 septembrie 1999, instanțele au reținut că D.E. a fost de rea-credință, întrucât cunoștea situația juridică incertă a bunului supus vânzării, iar referitor la excepția autorității de lucru judecat, invocată de intervenientă, instanțele au reținut că nu este întrunită tripla identitate de părți, obiect și cauză, cerută de art. 1201 C. civ., întrucât nu s-a pus în discuție valabilitatea titlului statului. Totodată, instanța de apel a reținut că după abrogarea Decretului nr. 223/1974, actul administrativ emis în baza acestui decret (decizia nr. 1178/1979) a devenit caduc și nefiind înscris în cartea funciară, nu a putut produce efect constitutiv de drept de proprietate în favoarea statului.

De asemenea, instanța de recurs a reținut că înscrierea dreptului de proprietate în favoarea statului s-a făcut în baza unui titlu ineficient din punct de vedere juridic. Împotriva hotărârilor judecătorești menționate mai sus, la data de 28 august 2003, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare, în condițiile art. 27 lit. f) din Legea nr. 92/1992 republicată și ale art. 330 pct. 2 C. proc. civ., cauza formând obiectul dosarului nr. 4653/2003 aflat pe rolul Curții Supreme de Justiție. Considerându-se că hotărârile judecătorești au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond, s-a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 314 C. proc.

civ., admiterea recursului în anulare, casarea parțială a hotărârilor judecătorești criticate și respingerea capetelor de cerere privind constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare și rectificarea cărții funciare, în ce privește apartamentul nr. 8 situat în Timișoara. În motivarea recursului în anulare s-a arătat în esență că, întrucât în cauză s-a dovedit că la momentul contractării, Statul era proprietar al apartamentului nr. 8, acest aspect rezultând din conținutul unei hotărâri judecătorești irevocabile, precum și din cuprinsul cărții funciare, iar pârâta D.E. a fost de bună-credință, fiind convinsă că încheie contractul cu adevăratul proprietar, rezultă că, în mod greșit instanțele au declarat nul absolut contractul de vânzare-cumpărare și au dispus rectificarea cărții funciare.

Constatarea nevalabilității titlului Statului, pe considerentul că Decretul nr. 223/1974 era contrar principiilor constituționale în vigoare la acea dată, nu poate afecta valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu bună credință, ci eventual (dacă reclamanții își vor manifesta voința în acest sens), se vor pretinde măsuri reparatorii prin echivalent, conform prevederilor art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001. Recursul în anulare nu este fondat.

Potrivit prevederilor art. 6 din Legea nr. 213 din 17 noiembrie 1998 „fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat”, iar „bunurile preluate de stat fără un titlu valabil (...) pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație”.

Astfel, în ceea ce privește valabilitatea titlului Statului Român, este de reținut că, în speță, trecerea imobilului în proprietatea statului, fără plată, ca urmare a refuzului înapoierii în țară, a avut loc cu respectarea prevederilor art. 2 din Decretul nr. 223/1974, dar însuși acest act normativ încălca prevederile neconstituționale în vigoare la acea dată, astfel că în acest context, și pornind de la condiționarea valabilității titlului de respectarea actelor normativ în vigoare, așa cum a fost statuat de art. 6 din Legea nr. 213/1998, în mod legal și temeinic au stabilit instanțele că trecerea imobilului în proprietatea Statului Român, prin decizia administrativă, s-a făcut „fără titlu valabil”, dispunându-se rectificarea cărții funciare în baza art. 36 pct. 1 din Legea nr. 7/1996.

Soluția se impune de vreme ce statul și-a intabulat dreptul de proprietate asupra imobilului, prevalându-se de decizia administrativă, ulterior abrogării Decretului nr. 223/1974 (prin Decretul-lege nr. 9/1989), respectiv la 10 decembrie 1998. Astfel că, înscrierea dreptului de proprietate în favoarea statului fiind condiționată de valabilitatea actului administrativ, potrivit regulii „tempus regit actum” , și cum efectele acestui act administrativ au încetat ca urmare a abrogării Decretului nr. 223/974, înscrierea efectuată în cartea funciară la 10 decembrie 1989 este nelegală. Potrivit aceluiași principiu „tempus regit actum” , la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, respectiv 13 septembrie 1999, H.G.

nr. 11/1997, în vigoare de la 13 ianuarie 1997, suspendase de drept vânzarea locuințelor ce au aparținut unor persoane din proprietatea cărora statul le-a preluat în mod abuziv, pe durata derulărilor procedurilor administrative și jurisdicționale, intenția legiuitorului fiind aceea de protejare a intereselor foștilor proprietari. În acest sens, s-a stabilit în mod legal și temeinic față de actele aflate la dosar, că, pe rolul instanțelor aflându-se cererea reclamanților prin care aceștia pretindeau restituirea în natură a imobilului, nu se putea invoca buna credință, fiind lipsită de relevanță juridică decizia civilă nr. 1395 din 17 mai 2001, prin care Curtea de Apel Timișoara, evocând fondul, a dispus intabularea proprietății în favoarea cumpărătoarei D.E., în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 16275/1999, câtă vreme reclamanții din acel dosar nu au fost părți și în prezenta cauză, iar hotărârea nu le este opozabilă.

În recursul în anulare se arată (la pct. 6) că buna-credință a dobânditorului „rezultă din aceea că, prin minime diligențe a putut constata că statul vânzător are un titlu”, fără însă a se preciza care au fost acele diligențe. Așa cum rezultă din probele administrate în cauză, intimata intervenientă D.E., cunoscând existența cererii formulate în baza Legii nr. 112/1995, trebuia să se informeze pentru a se asigura că această cerere a fost soluționată definitiv. De altfel, cumpărătoarea avea cunoștință de acest demers inițiat în baza Legii nr. 112/1995, având în vedere că între părți s-a mai purtat un proces, împrejurare confirmată de însăși intimata intervenientă prin răspunsul la interogatoriu.

Astfel, validarea actului de înstrăinare în temeiul principiului „error communis facit ius” nu este posibilă, câtă vreme pârâtul a înstrăinat și intervenienta a achiziționat un bun litigios (cu nesocotirea art. 9 din Legea nr. 112/1995), cunoscută fiind atacarea în justiție a hotărârii Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995, context în care este exclusă ideea de invincibilitate a erorii și, corelativ, buna-credință. Or, în atare situație, în raport de împrejurarea că actul s-a încheiat de vânzător în frauda dreptului de proprietate al reclamanților, cu complicitatea și, în orice caz, pe riscul cumpărătoarei, operațiunea de înstrăinare, având o cauză ilicită, este nulă, conform prevederilor art. 948 C. civ.( „fraus omnia corrumpit” ). Față de aceste considerente, recursul în anulare urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei civile nr. 416 din 3 martie 2003 a Curții de Apel Timișoara, a deciziei civile nr. 1512 din 8 noiembrie 2002 a Tribunalului Timiș și sentinței civile nr. 4305 din 7 martie 2002 a Judecătoriei Timișoara. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 martie 2004.