ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3162/2004

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 9 martie 1995 pe rolul Judecătoriei Timișoara, sub nr. 3851/1995, reclamanta T.K. a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Consiliul Local Municipal Timișoara, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună rectificarea C.F. 8452 Timișoara, cu privire la apartamentele nr. 2, 5, 7, 8, 9 și 11, naționalizate greșit prin Decretul nr. 92/1950, în sensul de a radia Statul Român și a se restabili situația anterioară de carte funciară. În motivarea cererii reclamanta a arătat că este moștenitoarea proprietarilor tabulari L.M., străbunicul său (care deținea o cotă de 2/4 din imobil), L.E., bunica sa și L.A.

mătușa sa (care dețineau fiecare câte o cotă de ¼ din imobil) și că Statul Român s-a intabulat ca proprietar al imobilului la data de 20 august 1956, ca urmare a aplicării Decretului nr. 92/1950. În drept acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 34 din Legea nr. 115/1938 și art. 2 din Decretul nr. 92/1950. Prin precizarea de acțiune depusă la termenul de judecată din 4 mai 1999 reclamanta a chemat în judecată pe locatarii acestor apartamente în calitate de pârâți, respectiv B.A., C.I., C.A., M.Ș. și M.V., învederând că în timpul litigiului aceștia au cumpărat apartamentele închiriate, fiind de rea-credință, deoarece au cunoscut despre existența procesului.

Ulterior, la termenul din 12 septembrie 2000, în dosarul nr. 12163/2000 constituit la Judecătoria Timișoara, în fond după casare cu trimitere spre rejudecare, reclamanta a depus o precizare de acțiune prin care arată că solicită să fie despăgubită cu contravaloarea imobilului, nepretinzând restituirea lui în natură și ne mai ținând să se judece cu proprietarii actuali ai apartamentelor imobilului, ci doar cu Statul Român reprezentat prin Consiliul Local Timișoara, care urmează să o despăgubească. În cauză a fost efectuată o expertiză tehnică în construcții care a avut obiectivul de a stabili valoarea de circulație a imobilului în întregul lui și la data întocmirii expertizei. Prin sentința civilă nr. 6578 din 24 aprilie 2001, Judecătoria Timișoara a admis în parte acțiunea precizată formulată de reclamanta T.K., a constatat că apartamentele nr. 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11 și 13 din imobilul situat în Timișoara, evidențiate în C.F.

8452 Timișoara, nr. top 17269 au fost preluate fără titlu valabil de Statul Român, pe care l-a obligat la plata către reclamantă a sumei de 87.721 dolari SUA (sau echivalentul în lei al acestei sume la data plății), reprezentând contravaloarea apartamentelor enumerate. Această soluție a rămas definitivă și irevocabilă prin respingerea apelului de către Tribunalul Timiș, respectiv respingerea recursului de către Curtea de Apel Timișoara, ambele declarate de pârâtul Consiliul Local al Municipiului Timișoara. Împotriva celor trei hotărâri judecătorești pronunțate în cauză a formulat la data de 1 februarie 2002 contestație în anulare Consiliul Local al Municipiului Timișoara în temeiul dispozițiilor art. 317 pct. 1 și 2 C. proc.

civ. În motivarea contestației s-a arătat că reclamanta-intimată a solicitat prin acțiunea precizată contravaloarea imobilului în litigiu, situație în care calitate procesuală pasivă în cauză are Ministerul Finanțelor (reprezentantul Statului Român într-un proces de despăgubiri), și nu pârâtul-contestator. Un al doilea motiv de contestație în anulare îl constituie nesocotirea de către instanță a prevederilor imperative ale art. 1 și 2 C. proc. civ. cu privire la competența materială, câtă vreme obiectul procesului are o valoare mai mare de 2 miliarde lei, în raport de care competent în primă instanță era Tribunalul Timiș.

Prin decizia civilă nr. 1258 din 9 mai 2002 Curtea de Apel Timișoara a admis contestația în anulare, a anulat decizia contestată și rejudecând, a admis recursul pârâtului Consiliul Local al Municipiului Timișoara, a casat decizia recurată, precum și sentința primei instanțe și a trimis cauza spre rejudecare în primă instanță la instanța competentă, Tribunalul Timiș. Cauza a fost înregistrată în primă instanță la Tribunalul Timiș sub nr. 6782 din 4 iunie 2002, iar la 5 septembrie 2002, prin sentința civilă nr. 766 a fost admisă acțiunea precizată a reclamantei și a fost obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să-i plătească reclamantei 87.721 dolari SUA, în echivalent în lei, la data plății.

Această soluție a fost menținută prin decizia civilă nr. 149 din 26 noiembrie 2002 a Curții de Apel Timișoara, prin care a fost respins apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice. Pentru a hotărî astfel, instanțele au reținut, în esență, că Statul Român a preluat fără titlu valabil imobilul în discuție, în urma unei greșite aplicări a prevederilor Decretului nr. 92/1950, așa încât reclamanta este îndreptățită la revendicarea apartamentelor, în modalitatea „prin echivalent”, cuantumul despăgubirilor fiind stabilit prin expertiza efectuată în cauză și cu privire la care nu s-au făcut obiecțiuni. S-a mai reținut că reclamanta a investit instanța cu soluționarea unei acțiuni de drept comun încă din anul 1995, astfel că apariția Legii nr. 10/2001 nu este în măsură a schimba temeiul de drept invocat, reclamantele înțelegând să continue în același mod judecata acțiunii.

Împotriva deciziei civile nr. 149 din 26 noiembrie 2002 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Timiș, solicitând modificarea în tot a deciziei pronunțate în apel și a sentinței primei instanțe și rejudecând pe fond cauza, respingerea acțiunii. În drept au fost invocate prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținându-se că hotărârile atacate sunt nelegale și netemeinice. Prin motivele de recurs s-a arătat că, în speță este aplicabil principiul prevalenței restituirii în natură a imobilului naționalizat, față de acordarea de despăgubiri bănești, ca primă modalitate de restabilire a situației anterioare și că, în orice situație, acțiunea ar fi putut fi admisă doar în parte, numai pentru naționalizarea fără titlu valabil a 2/4 din imobil (partea lui L.E.

și L.A.), întrucât naționalizarea cotei de 2/4 din imobil, reprezentând partea lui L.M. s-a făcut legal, fiind îndeplinită condiția identității dintre persoana menționată în listele anexe la Decretul nr. 92/1950 și adevăratul proprietar al imobilului, așa încât sunt întrunite cerințele art. 1 alin. (3) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995. Se mai susține în recurs că reclamanta nu mai poate uza de calea dreptului comun pentru solicitarea de despăgubiri bănești pentru imobilul naționalizat, acestea urmând să fie acordate în procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001. Recursul este fondat pentru considerentele ce urmează: Reclamanta a solicitat, prin acțiunea înregistrată la data de 9 martie 1995, să se dispună rectificarea C.F.

8452 Timișoara și să-i fie restituit în natură imobilul (în drept: art. 34 din Legea nr. 115/1938 și art. 2 din Decretul nr. 92/1950). Ulterior la termenul din 12 septembrie 2000, reclamanta și-a precizat acțiunea, solicitând să fie despăgubită cu contravaloarea imobilului și arătând că nu mai dorește restituirea lui în natură și nici să se judece în contradictoriu cu proprietarii actuali ai apartamentelor imobilului. Prin această precizare, a fost modificat petitul acțiunii și s-a solicitat plata contravalorii celor 12 apartamente ce compun imobilul, în locul restituirii în natură a acestuia. Or, reclamanta nu putea opta pentru varianta acordării de despăgubiri, în situația în care imobilul în cauză există în materialitatea lui, nu a fost demolat și restituirea în natură era posibilă, neexistând nici o imposibilitate juridică de restituire în acest sens.

Atât în prevederile art. 480 și art. 481 C. civ., cât și în cele ale legilor cu caracter reparator, adoptate în țara noastră după decembrie 1989, regăsim principiul prevalenței restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv de către stat, față de acordarea de despăgubiri bănești, ca primă modalitate de restabilire a situației anterioare. Așadar, acest principiu prezent în dispozițiile dreptului comun, dar și în cele ale legilor speciale în materie, este în mod evident, aplicabil și speței de față. Pe de altă parte, reclamanta arată că după naționalizarea imobilului, apartamentele au fost inițial închiriate, iar ulterior au fost vândute chiriașilor, o parte în perioada 1970 – 1980, iar restul prin aplicarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, chiar pe parcursul derulării procesului, motiv pentru care aceasta a precizat că nu dorește să se judece cu actualii proprietari.

În acest context, acțiunea, astfel cum a fost precizată, nu are un petit în sensul anulării sau constatării nulității contractelor de vânzare-cumpărare. În cauză instanțele au constatat că, imobilul a fost preluat de către Statul Român fără titlu valabil, ceea ce însemnă că Statul nu a fost niciodată proprietar de drept al imobilului și, pe cale de consecință, înstrăinarea apartamentelor din imobil făcută de stat către terțe persoane fizice este nelegală, lovită de nulitate absolută. Față de această situație, acordarea de despăgubiri bănești nu poate fi justificată prin aceea că imobilul a fost înstrăinat de către Statul Român (un neproprietar) unor terțe persoane fizice prin încheierea de contracte de vânzare-cumpărare, ci, dimpotrivă, restituirea „prin echivalent” se putea face așa cum am subliniat, doar în cazul în care exista o imposibilitate de restituire în natură a bunului imobil, ceea ce nu este cazul în speță.

Este întemeiată, de asemenea, și critica prin care se arată că o cotă de 2/4 din imobil a fost preluată cu titlu de către stat, întrucât partea lui L.M. îndeplinea condiția identității dintre persoana menționată în listele anexă, la Decretul nr. 92/1950 și adevăratul proprietar al imobilului, condiție prevăzută de art. 1 alin. (3) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 astfel încât reclamanta ar fi avut posibilitatea să promoveze această acțiune, așa cum a fost ea formulată, doar pentru 2/4 din imobil, reprezentând partea lui L.E. și L.A., pentru care naționalizarea s-a făcut fără titlu valabil. În sfârșit, este de reținut că o dată cu adoptarea în România a legilor cu caracter reparator, reclamanta putea solicita, în baza prevederilor Legii nr. 112/1995 și Legii nr. 10/2001, restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul în cauză.

Față de cele ce preced, se impune admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunțate și pe fond respingerea acțiunii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei civile nr. 149 din 26 noiembrie 2002 a Curții de Apel Timișoara. Casează această decizie, precum și sentința civilă nr. 766 din 5 septembrie 2002 a Tribunalului Timiș și rejudecând pe fond, respinge acțiunea modificată formulată de reclamanta T.K. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 aprilie 2004.