ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3162/2004

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 9 martie 1995

pe rolul Judecătoriei Timișoara, sub nr. 3851/1995, reclamanta T.K. a chemat în

judecată pârâtul Statul Român prin Consiliul Local Municipal Timișoara,

solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună rectificarea C.F.

8452 Timișoara, cu privire la apartamentele nr. 2, 5, 7, 8, 9 și 11,

naționalizate greșit prin Decretul nr. 92/1950, în sensul de a radia Statul

Român și a se restabili situația anterioară de carte funciară.

În motivarea cererii reclamanta a arătat că este moștenitoarea

proprietarilor tabulari L.M., străbunicul său (care deținea o cotă de 2/4 din

imobil), L.E., bunica sa și L.A. mătușa sa (care dețineau fiecare câte o cotă

de ¼ din imobil) și că Statul Român s-a intabulat ca proprietar al

imobilului la data de 20 august 1956, ca urmare a aplicării Decretului nr.

92/1950.

În drept acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile

art. 34 din Legea nr. 115/1938 și art. 2 din Decretul nr. 92/1950.

Prin precizarea de acțiune depusă la termenul de

judecată din 4 mai 1999 reclamanta a chemat în judecată pe locatarii acestor

apartamente în calitate de pârâți, respectiv B.A., C.I., C.A., M.Ș. și M.V.,

învederând că în timpul litigiului aceștia au cumpărat apartamentele

închiriate, fiind de rea-credință, deoarece au cunoscut despre existența

procesului.

Ulterior, la termenul din 12 septembrie 2000, în

dosarul nr. 12163/2000 constituit la Judecătoria Timișoara, în fond după casare

cu trimitere spre rejudecare, reclamanta a depus o precizare de acțiune prin

care arată că solicită să fie despăgubită cu contravaloarea imobilului,

nepretinzând restituirea lui în natură și ne mai ținând să se judece cu

proprietarii actuali ai apartamentelor imobilului, ci doar cu Statul Român

reprezentat prin Consiliul Local Timișoara, care urmează să o despăgubească.

În cauză a fost efectuată o expertiză tehnică în

construcții care a avut obiectivul de a stabili valoarea de circulație a

imobilului în întregul lui și la data întocmirii expertizei.

Prin sentința civilă nr. 6578 din 24 aprilie 2001,

Judecătoria Timișoara a admis în parte acțiunea precizată formulată de

reclamanta T.K., a constatat că apartamentele nr. 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9,

10, 11 și 13 din imobilul situat în Timișoara, evidențiate în C.F. 8452

Timișoara, nr. top 17269 au fost preluate fără titlu valabil de Statul Român,

pe care l-a obligat la plata către reclamantă a sumei de 87.721 dolari SUA (sau

echivalentul în lei al acestei sume la data plății), reprezentând

contravaloarea apartamentelor enumerate.

Această soluție a rămas definitivă și irevocabilă

prin respingerea apelului de către Tribunalul Timiș, respectiv respingerea

recursului de către Curtea de Apel Timișoara, ambele declarate de pârâtul

Consiliul Local al Municipiului Timișoara.

Împotriva celor trei hotărâri judecătorești pronunțate

în cauză a formulat la data de 1 februarie 2002 contestație în anulare

Consiliul Local al Municipiului Timișoara în temeiul dispozițiilor art. 317

pct. 1 și 2 C. proc. civ.

În motivarea contestației s-a arătat că

reclamanta-intimată a solicitat prin acțiunea precizată contravaloarea

imobilului în litigiu, situație în care calitate procesuală pasivă în cauză are

Ministerul Finanțelor (reprezentantul Statului Român într-un proces de

despăgubiri), și nu pârâtul-contestator.

Un al doilea motiv de contestație în anulare îl

constituie nesocotirea de către instanță a prevederilor imperative ale art. 1

și 2 C. proc. civ. cu privire la competența materială, câtă vreme obiectul

procesului are o valoare mai mare de 2 miliarde lei, în raport de care

competent în primă instanță era Tribunalul Timiș.

Prin decizia civilă nr. 1258 din 9 mai 2002 Curtea de

Apel Timișoara a admis contestația în anulare, a anulat decizia contestată și

rejudecând, a admis recursul pârâtului Consiliul Local al Municipiului

Timișoara, a casat decizia recurată, precum și sentința primei instanțe și a

trimis cauza spre rejudecare în primă instanță la instanța competentă,

Tribunalul Timiș.

Cauza a fost înregistrată în primă instanță la

Tribunalul Timiș sub nr. 6782 din 4 iunie 2002, iar la 5 septembrie 2002, prin

sentința civilă nr. 766 a fost admisă acțiunea precizată a reclamantei și a

fost obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să-i plătească reclamantei

87.721 dolari SUA, în echivalent în lei, la data plății. Această soluție a fost

menținută prin decizia civilă nr. 149 din 26 noiembrie 2002 a Curții de Apel

Timișoara, prin care a fost respins apelul declarat de pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice.

Pentru a hotărî astfel, instanțele au reținut, în

esență, că Statul Român a preluat fără titlu valabil imobilul în discuție, în

urma unei greșite aplicări a prevederilor Decretului nr. 92/1950, așa încât

reclamanta este îndreptățită la revendicarea apartamentelor, în modalitatea

„prin echivalent”, cuantumul despăgubirilor fiind stabilit prin expertiza

efectuată în cauză și cu privire la care nu s-au făcut obiecțiuni.

S-a mai reținut că reclamanta a investit instanța cu

soluționarea unei acțiuni de drept comun încă din anul 1995, astfel că apariția

Legii nr. 10/2001 nu este în măsură a schimba temeiul de drept invocat,

reclamantele înțelegând să continue în același mod judecata acțiunii.

Împotriva deciziei civile nr. 149 din 26 noiembrie

2002 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara a declarat recurs pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Timiș, solicitând modificarea în

tot a deciziei pronunțate în apel și a sentinței primei instanțe și rejudecând

pe fond cauza, respingerea acțiunii.

În drept au fost invocate prevederile art. 304 pct. 9

C. proc. civ., susținându-se că hotărârile atacate sunt nelegale și

netemeinice.

Prin motivele de recurs s-a arătat că, în speță este

aplicabil principiul prevalenței restituirii în natură a imobilului

naționalizat, față de acordarea de despăgubiri bănești, ca primă modalitate de

restabilire a situației anterioare și că, în orice situație, acțiunea ar fi

putut fi admisă doar în parte, numai pentru naționalizarea fără titlu valabil a

2/4 din imobil (partea lui L.E. și L.A.), întrucât naționalizarea cotei de 2/4

din imobil, reprezentând partea lui L.M. s-a făcut legal, fiind îndeplinită

condiția identității dintre persoana menționată în listele anexe la Decretul

nr. 92/1950 și adevăratul proprietar al imobilului, așa încât sunt întrunite

cerințele art. 1 alin. (3) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.

112/1995.

Se mai susține în recurs că reclamanta nu mai poate

uza de calea dreptului comun pentru solicitarea de despăgubiri bănești pentru

imobilul naționalizat, acestea urmând să fie acordate în procedura administrativă

prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Recursul este fondat pentru considerentele ce

urmează:

Reclamanta a solicitat, prin acțiunea înregistrată la

data de 9 martie 1995, să se dispună rectificarea C.F. 8452 Timișoara și să-i

fie restituit în natură imobilul (în drept: art. 34 din Legea nr. 115/1938 și

art. 2 din Decretul nr. 92/1950).

Ulterior la termenul din 12 septembrie 2000,

reclamanta și-a precizat acțiunea, solicitând să fie despăgubită cu

contravaloarea imobilului și arătând că nu mai dorește restituirea lui în

natură și nici să se judece în contradictoriu cu proprietarii actuali ai

apartamentelor imobilului.

Prin această precizare, a fost modificat petitul

acțiunii și s-a solicitat plata contravalorii celor 12 apartamente ce compun

imobilul, în locul restituirii în natură a acestuia.

Or, reclamanta nu putea opta pentru varianta

acordării de despăgubiri, în situația în care imobilul în cauză există în

materialitatea lui, nu a fost demolat și restituirea în natură era posibilă,

neexistând nici o imposibilitate juridică de restituire în acest sens.

Atât în prevederile art. 480 și art. 481 C. civ., cât

și în cele ale legilor cu caracter reparator, adoptate în țara noastră după

decembrie 1989, regăsim principiul prevalenței restituirii în natură a imobilelor

preluate abuziv de către stat, față de acordarea de despăgubiri bănești, ca

primă modalitate de restabilire a situației anterioare.

Așadar, acest principiu prezent în dispozițiile

dreptului comun, dar și în cele ale legilor speciale în materie, este în mod

evident, aplicabil și speței de față.

Pe de altă parte, reclamanta arată că după

naționalizarea imobilului, apartamentele au fost inițial închiriate, iar

ulterior au fost vândute chiriașilor, o parte în perioada 1970 – 1980, iar

restul prin aplicarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, chiar pe parcursul

derulării procesului, motiv pentru care aceasta a precizat că nu dorește să se

judece cu actualii proprietari.

În acest context, acțiunea, astfel cum a fost

precizată, nu are un petit în sensul anulării sau constatării nulității

contractelor de vânzare-cumpărare.

În cauză instanțele au constatat că, imobilul a fost

preluat de către Statul Român fără titlu valabil, ceea ce însemnă că Statul nu

a fost niciodată proprietar de drept al imobilului și, pe cale de consecință,

înstrăinarea apartamentelor din imobil făcută de stat către terțe persoane

fizice este nelegală, lovită de nulitate absolută.

Față de această situație, acordarea de despăgubiri

bănești nu poate fi justificată prin aceea că imobilul a fost înstrăinat de

către Statul Român (un neproprietar) unor terțe persoane fizice prin încheierea

de contracte de vânzare-cumpărare, ci, dimpotrivă, restituirea „prin

echivalent” se putea face așa cum am subliniat, doar în cazul în care exista o

imposibilitate de restituire în natură a bunului imobil, ceea ce nu este cazul

în speță.

Este întemeiată, de asemenea, și critica prin care se

arată că o cotă de 2/4 din imobil a fost preluată cu titlu de către stat,

întrucât partea lui L.M. îndeplinea condiția identității dintre persoana

menționată în listele anexă, la Decretul nr. 92/1950 și adevăratul proprietar

al imobilului, condiție prevăzută de art. 1 alin. (3) din Normele metodologice

de aplicare a Legii nr. 112/1995 astfel încât reclamanta ar fi avut

posibilitatea să promoveze această acțiune, așa cum a fost ea formulată, doar

pentru 2/4 din imobil, reprezentând partea lui L.E. și L.A., pentru care

naționalizarea s-a făcut fără titlu valabil.

În sfârșit, este de reținut că o dată cu adoptarea în

România a legilor cu caracter reparator, reclamanta putea solicita, în baza

prevederilor Legii nr. 112/1995 și Legii nr. 10/2001, restituirea în natură sau

măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul în cauză.

Față de cele ce preced, se impune admiterea

recursului, casarea hotărârilor pronunțate și pe fond respingerea acțiunii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite

recursul declarat de Statul Român

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei civile nr. 149

din 26 noiembrie 2002 a Curții de Apel Timișoara. Casează această decizie,

precum și sentința civilă nr. 766 din 5 septembrie 2002 a Tribunalului Timiș și

rejudecând pe fond, respinge acțiunea modificată formulată de reclamanta T.K.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 aprilie 2004.