ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4306/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

La data de 2 februarie 2000 reclamanta S.C. I. SRL

Ploiești a chemat în judecată pârâta S.C. E. LVS C. SRL Ploiești pentru a se

constata nelegalitatea denunțării unilaterale de către pârât a contractului de

colaborare din data de 25 august 1995 privind apariția săptămânalului R. și

valabilitatea contractului de colaborare încheiat de părți la data de 25 august

1995, precum și dreptul reclamantei, în cotă de ½, asupra ziarului R. De

asemenea a solicitat obligarea pârâtei la plata cotei de ½ din

profiturile obținute din apariția ziarului, de la data denunțării unilaterale a

contractului de colaborare și până la data prezentei acțiuni, precum și la

plata dobânzii comerciale aferentă sumei datorate cu titlu profit, începând cu

data denunțării contractului și până la data introducerii acțiunii și ulterior

până la data plății efective a sumelor datorate, cu cheltuieli de judecată.

La data de 13 aprilie 2000 reclamanta a precizat

acțiunea în sensul că este o acțiune în realizarea dreptului, vizând realizarea

unor drepturi decurgând din contractul de colaborare, iar nu o acțiune în

constatare, invocând ca temei de drept art. 969 C. civ. și art. 43 C. com.

Tribunalul Prahova, secția comercială și de

contencios administrativ, prin sentința nr. 162 din 23 ianuarie 2001, a respins

excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâtă și a admis acțiunea

precizată a reclamantei și în consecință a constata nelegalitatea denunțării

unilaterale de către pârâtă a contractului de colaborare din data de 25 august

1995, a constatat dreptul reclamantei la ½ asupra publicației R., a

obligat pârâta să plătească reclamantei 65.647.000 lei, cu titlu de daune

contractuale, 15.451.395 lei reprezentând dobândă comercială, calculată

începând cu data denunțării contractului și anume 6 martie 1998 și până la data

introducerii acțiunii și, ulterior, până la plata efectivă a sumei datorate,

ținând seama de O.G. nr. 9/2000 privind dobânda legală, precum și 18.393.820

lei cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios

administrativ și comercial, prin decizia nr. 701 din 25 mai 2001, a admis

apelul pârâtei împotriva sentinței tribunalului, pe care a schimbat-o, în tot,

în sensul că a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantei și a obligat-o la

8.935.452 lei cheltuieli de judecată, către pârâtă.

Împotriva deciziei instanței de apel a declarat

recurs reclamanta, invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată, în

esență, următoarele:

Instanța de apel face confuzii între contractul

de asociere în participațiune și contractul de prestări servicii. Aprecierea

instanței că proprietatea asupra publicației ar aparține în exclusivitate

pârâtei pe motiv că în contractul de asociere în participațiune nu s-a prevăzut

un drept de coproprietate și există un certificat de marcă în favoarea pârâtei

este nefondată, deoarece dreptul de coproprietate rezultă din natura juridică a

actului încheiat, iar certificatul de marcă privește protecția afacerii în

raport cu terții și nu cu reclamanta.

Denunțarea unilaterală a contractului de către

pârâtă este nelegală, întrucât la data notificării denunțării pârâta nu își

îndeplinise obligațiile contractuale, față de reclamantă având un debit de

37.896.820 lei, constând în neachitarea facturilor nr. 64.103 din 2 martie 1998

și nr. 64114 din 9 martie 1998. Or, potrivit pct. 4, art. 1, alin. (2) din

contract, retragerea se va face numai după ce fiecare parte și-a îndeplinit

obligațiile contractuale.

În mod eronat instanța de apel a reținut culpa reclamantei

în neexecutarea contractului, provenind din neaprovizionarea cu hârtie pentru

tipărirea ziarului, deoarece nu sunt probe care să fundamenteze o asemenea

opinie, iar din contract nu rezulta obligația sa de a aproviziona cu hârtie.

Așa cum prevede pct. 4 art. 1, alin. (2) din

contract pârâta se putea retrage din afacere, respectiv să renunțe și nu să

denunțe contractul. Deși renunțarea pârâtei nu exclude pe reclamantă din afacere,

ci dimpotrivă aceasta îi lasă reclamantei afacerea, a solicitat jumătate din

ea, fapt ce nu a fost reținut de instanța de apel.

Hotărârea este nelegală întrucât stabilește că

retragerea s-a făcut în mod legal dintr-un contract de asociere în

participațiune, ceea ce contravine susținerilor pârâtei care califică contractul

ca fiind unul de prestări servicii.

Părțile convenind să pună în comun sume de bani

și servicii și să împartă în părți egale profitul rezultat din apariția

săptămânalului s-a constituit o indiviziune asupra drepturilor privind ziarul

săptămânal R., respectiv un drept de proprietate asupra publicației, în cote de

½ pentru fiecare parte contractantă.

Pârâta nu putea denunța contractul și nici să-și

însușească în mod gratuit afacerea. Menționează că, ambele părți aveau ca

obiect de activitate editarea cât și tipărirea.

În fine, hotărârea este nelegală întrucât în

contra probelor administrate constată că pârâta nu datorează reclamantei sume

de bani. Expertiza contabilă efectuată de expertul T.P. a stabilit că pârâta

datorează reclamantei suma de 65.647.000 lei, profit net pe perioada 1998 –

Recursul este nefondat.

La data de 25 august 1995 părțile au încheiat un

contract intitulat de colaborare privind apariția săptămânalului de publicitate

și reclamă R., având ca obiect colaborarea pentru realizarea săptămânalului

respectiv, urmând ca începând cu numărul doi al ziarului cheltuielile celor

două părți să fie egale, iar profitul să se împartă și el în cote părți egale.

Potrivit contractului redactarea săptămânalului,

cu cheltuielile aferente, revine S.C. E. LVS C. SRL, iar tipărirea lui, cu

toate cheltuielile, revine S.C. I.T. SRL.

Contractele și încasările se vor face pe numele S.C.

E. LVS C.SRL, aceasta urmând să deconteze pentru fiecare număr, săptămânal,

jumătate din suma obținută prin închirierea spațiului publicitar de către terți

în numărul respectiv și vânzarea ziarului.

În conformitate cu prevederile pct. 4, art. 1

din contract, fiecare parte are dreptul să se retragă în orice moment, numai

după ce și-a îndeplinit obligațiile contractuale.

Potrivit art. 977 C. civ. interpretarea

contractelor se face după intenția comună a părților contractante, iar nu după

sensul literal al termenilor.

Din acest punct de vedere afirmația pârâtei în

motivarea apelului că potrivit contractului reclamantei îi revenea „în cadrul

prestării serviciului de tipărire plata prețului convenit” nu este de natură să

califice contractul ca fiind de prestări servicii.

Faptul că intenția părților nu a fost aceia a

încheierii unui contract de prestări servicii reiese și din susținerea

reclamantei în motivarea recursului, care arată că este fondată aprecierea

instanței de apel că în speță părțile au încheiat contract de asociere în

participațiune.

Din conținutul contractului reiese că este un

contract de asociațiune în participațiune. În contract nu s-a stipulat dreptul

de proprietate sau în coproprietate a reclamantei asupra săptămânalului de

publicitate și reclamă R..

În schimb pârâta a făcut dovada cu certificatul

de înregistrare marcă cu nr. 37541 din 10 aprilie 1998 și decizia nr. 302949

din 13 aprilie 1998, emise de O.S.I.M., că a înregistrat și a constituit

depozitul reglementar al mărcii constând în publicație periodică, servicii de

editare, difuzare și servicii redacționale și tipărire a ziarului R. Cu alte

cuvinte pârâta a făcut dovada că este proprietara ziarului.

În asemenea situație, în conformitate cu

prevederile art. 254 C. com., reclamanta nu are nici un drept de proprietate

asupra ziarului. Ca atare, cererea sa de a se constata dreptul său în cotă de

½ asupra ziarului nu are temei legal.

Faptul că prin contractul din 25 august 1995 nu

s-a conferit reclamantei un drept de coproprietate asupra ziarului reiese și

din aceea că, la data de 4 martie 1998, cu adresa nr. 77, reclamanta a transmis

pârâtei un proiect de protocol de asociere prin care se propunea să se convină

că ambele părți sunt coproprietare a dreptului de publicare, precum și a

drepturilor ce derivă direct sau indirect din acest drept de publicare,

inclusiv asupra drepturilor conferite de licența ISSN asupra titulaturii

ziarului.

Prin proiectul de protocol reclamanta și-a

manifestat dorința de a denunța contractul, întrucât nu s-a menționat că acesta

modifică sau completează contractul inițial, ci propunea o nouă convenție.

Ca urmare, pârâta cu adresa nr. 270 din 6 martie

1998, a comunicat reclamantei notificarea prin care îi făcea cunoscut că nu

acceptă proiectul de protocol și i-a cerut să se ia act că raporturile dintre

părți au încetat la data notificării.

Atitudinea pârâtei a fost determinată și de

împrejurarea că, începând cu luna octombrie 1997, reclamanta nu și-a îndeplinit

obligația contractuală de a asigura aprovizionarea cu hârtie și care îi revenea

în temeiul obligației de a suporta toate cheltuielile legate de operația de

tipărire. În acest sens este răspunsul reclamantei la pct. 6 din interogatoriu

prin care recunoaște că nu a asigurat aprovizionarea cu hârtie începând cu luna

octombrie 1997, pe motiv că obligația de a achiziționa hârtia ar fi revenit

pârâtei.

Sub aspectul analizat, reținând că reclamanta

este în culpă, aceasta în mod greșit invocă că denunțarea contractului la data

de 6 martie 1998 nu este conformă clauzei de la pct. 4, art. 1 din contract, ca

urmare a faptului că pârâta a achitat ultima factură cu nr. 64114 din 9 martie

1998 la data de 9 aprilie 1998.

Prin urmare, se constată că pârâta a denunțat

contractul în conformitate cu clauzele acestuia și cum activitatea de editare

și tipărire a ziarului a încetat susținerea reclamantei că pârâta își însușește

în mod gratuit afacerea este neîntemeiată. Totodată, activitatea încetând nu

poate fi vorba de lăsarea afacerii, care nu mai există, reclamantei.

Din expertizele efectuate reieșind că pârâta a

achitat facturile emise de reclamantă, pretențiile acesteia referitoare la

daune contractuale și dobânzi comerciale sunt nefondate.

În concluzie hotărârea instanței de apel este

corectă, respectiv temeinică și legală și nefiind îndeplinite condițiile art. 304

pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., în conformitate cu prevederile art. 312 C.

proc. civ. se va respinge recursul reclamantei.

La cererea pârâtei, potrivit dispozițiilor art. 274

C. proc. civ., urmează a obliga reclamanta să-i plătească suma de 5.000.000 lei

reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. I. SRL

Ploiești, prin lichidator C.I., împotriva deciziei nr. 701 din 25 mai 2001 a

Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și comercial, ca

nefondat.

Obligă recurenta reclamantă să plătească

intimatei pârâte Editura LVS C. SRL Ploiești suma de 5.000.000 lei,

reprezentând cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică, astăzi 11

noiembrie 2003.