ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2003/2004

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2003/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin hotărârea nr. 10 din 22 aprilie

2003, Comisia de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț, Industrie, Navigație și

Agricultură Constanța a admis acțiunea formulată de reclamanta SC A.S.T. SRL

Constanța și, în consecință, a obligat pe pârâta SC A.G.R. SA Constanța, să

plătească acesteia suma de 139.281,07 dolari S.U.A., în echivalent lei, la data

plății, cu titlu de despăgubiri, plus 262.183.920,67 lei cheltuieli de

judecată.

Prin aceeași hotărâre a fost

respinsă cererea reconvențională formulată de pârâta SC A.G.R. SA, privind

constatarea nulității contractului de prestări servicii portuare nr. 2620 din 6

iulie 2000, părțile fiind obligate, fiecare, să plătească câte 4.182.000 lei,

cheltuieli de deplasare ale tribunalului arbitral.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul

arbitral a reținut, în ceea ce privește acțiunea principală, că între părțile

aflate în litigiu s-a încheiat contractul de prestări servicii nr. 2620 din 6

iulie 2000, cu derularea până la 31 decembrie 2001, potrivit căruia pârâta

trebuia să efectueze, în beneficiul reclamantei, prestații privind

încărcarea-descărcarea directă sau indirectă prin siloz a cerealelor vrac și

stroturilor de soia, depozitarea în siloz a cerealelor și reîncărcarea

cerealelor în vagoane.

Prin adresa nr. 532 din 11 iunie

2001, pârâta a denunțat unilateral contractul mai sus menționat și, ca atare, a

refuzat să mai efectueze prestațiile care au făcut obiectul acestuia, situație

care s-a concretizat, în patrimoniul reclamantei, prin producerea unui

prejudiciu în sumă de 139.281,07 dolari S.U.A., din care 110.919 dolari S.U.A.

reprezintă contravaloarea despăgubirilor pe care reclamanta le-a plătit, la

rândul ei, cu titlu de penalități, firmei G.L., pentru neîndeplinirea

obligațiilor contractuale față de aceasta, precum și din suma de 28.362,07 dolari

S.U.A., reprezentând, de asemenea, despăgubiri cauzate prin plata către alte

firme prestatoare de servicii a unor sume superioare (celor convenite prin

contractul denunțat unilateral de către pârâtă) cu titlu de preț prestații.

În ce privește cererea

reconvențională, tribunalul arbitral a reținut că nici unul dintre motivele

invocate de pârâtă, în scopul constatării nulității contractului nr. 2620/2000,

cu privire specială la lipsa capacității de a contracta a sucursalei SC A.G.R.

SA, nu poate fi reținut și, ca atare, cu această motivare a fost respinsă

cererea reconvențională.

Acțiunea în anulare formulată de

pârâta, SC A.G.R. SA Constanța, împotriva hotărârii nr. 10 din 22 aprilie 2003,

pronunțată de tribunalul arbitral, a fost respinsă, ca nefondată, prin decizia

nr. 37/Com din 25 iulie 2003 a Curții de Apel Constanța, secția comercială.

Pentru a adopta această decizie,

Curtea a reținut, în esență, că, deși pârâta a invocat, printre altele, ca

temei legal pentru desființarea hotărârii arbitrale, dispozițiile art. 364 lit.

f) C. proc. civ., aceasta nu a putut demonstra că tribunalul arbitral nu s-a

pronunțat asupra unui lucru care nu s-a cerut sau că a dat mai mult decât s-a

cerut, astfel că, față de temeiurile legale invocate de reclamantă în acțiunea

principală, respectiv, dispozițiile art. 969, 1073, 1075 C. proc. civ., bine

aceasta a fost obligată la plata daunelor, în sumă de 110.919 dolari S.U.A.,

izvorâte din nerespectarea contractului de către pârâtă, a cărei valabilitate

se întindea până la 31 decembrie 2001, împrejurare care a pus-o pe reclamantă

în situația de a nu mai putea opera navele de orz și rapiță și depozitarea

cerealelor în siloz, datorită atitudinii abuzive a pârâtei, SC A.G.R. SA, (care

a denunțat unilateral contractul). Or, această situație s-a constituit într-un

fapt cauzator de prejudiciu în patrimoniul reclamantei, pe care aceasta este

îndreptățită să-l recupereze de la pârâtă, în cuantumul stabilit de expertiza

efectuată în cauză și în contextul în care și ea a fost nevoită, așa cum atestă

probele de la dosar să achite beneficiarilor săi, pentru neexecutarea

obligațiilor corelative asumate față de aceștia, penalități echivalente sumei

menționate.

Referitor la suma de 22.441 dolari

S.U.A., Curtea a constatat că bine tribunalul arbitral a obligat-o pe pârâtă și

la plata daunelor în acest cuantum, care, de asemenea, își găsesc izvorul tot

în denunțarea unilaterală a contractului, întrucât, contrar celor susținute

prin contractul încheiat de părți și a cărei executare s-a întrerupt datorită

cauzei expuse, pârâta avea obligația de depozitare a cerealelor, conform art. 1

și 6 din contract, iar, față de refuzul acesteia de a-și executa obligațiile

asumate, reclamanta a fost nevoită să apeleze la alte firme prestatoare de

servicii, cărora le-a achitat cu titlu de preț, sume superioare celor stabilite

prin contractul denunțat unilateral de pârâtă și, ca atare, a considerat instanța

de prim control judiciar că reclamantei i se cuvin și daunele în cuantumul

arătat (22.441 dolari S.U.A.).

Cu privire la cererea

reconvențională, Curtea a reținut, de asemenea, că soluția tribunalului

arbitral, de respingere a acestei cereri, este corectă, din moment ce hotărârea

A.G.A. din 20 decembrie 1999 a SC A.G.R. SA Constanța, referitoare la valoarea

contractelor care se pot încheia de sucursale și care nu va putea fi mai mare

de 500.000.000 lei, fără aprobarea prealabilă a directorului general, nu-și

producea efectele la data încheierii contractului nr. 2602/2000 (1 iulie 2000),

deoarece, conform art. 130 alin. (4) și (5) din Legea nr. 31/1990, republicată,

hotărârile Adunării Generale nu vor putea fi puse în executare mai înainte de

aducerea la îndeplinire a formalităților privind depunerea acestora la Oficiul

Registrului comerțului și publicarea lor în Monitorul Oficial al României,

partea a IV, formalități care nu au fost îndeplinite în speță, astfel că

semnarea contractului în discuție de către d-nul B.Gh., în calitate de director

adjunct al sucursalei SC A.G.R. SA, fără acordul prealabil al directorului

general, își produce efectele în sensul că acesta nu poate fi considerat nul,

în raport cu dispozițiile art. 248 C. proc. civ., așa cum a solicitat pârâta.

În legătură cu motivul de

desființare a hotărârii arbitrale, prevăzut de art. 364 lit. i) C. proc. civ.,

întemeiat pe împrejurarea că, la 21 aprilie 2003, a fost publicată în Monitorul

Oficial Legea nr. 161/2003, care prevede interdicția pentru judecător de a fi

arbitru, cu referire la doamna judecător A.A.S., care deținea, la data

pronunțării hotărârii arbitrale, funcția de judecător la Curtea Supremă de

Justiție, fiind numită și în calitate de supraarbitru în cauză, s-a reținut că

nici acest motiv de desființare nu este întemeiat, deoarece, potrivit art. 111

alin. (2) lit. b) din legea precitată, d-na judecător A.A.S., avea obligația de

a depune, conform art. 112 alin. (1), declarația de interese într-un termen de

60 zile de la data intrării în vigoare a legii menționate, așa încât, numai

după expirarea acestui termen, desfășurarea unei activități arbitrale, în

același timp cu deținerea unei funcții publice, constituie, potrivit art. 108

din lege, abatere disciplinară.

În concluzie, Curtea a reținut, pe

de o parte, că hotărârea arbitrală nu încalcă ordinea publică, bunele moravuri

ori dispozițiile imperative ale legii, iar pe de altă parte, că tribunalul

arbitral a fost constituit în conformitate cu convenția arbitrală, în care s-a

concretizat voința părților în ceea ce privește compunerea tribunalului și că,

oricum, pârâta era datoare să cunoască legea invocată și să facă opoziție, cu

referire la d-na judecător, în legătură cu alcătuirea completului de judecată,

astfel că, față de toate cele arătate, s-a apreciat că, în cauză, nu sunt

incidente motivele de desființare a hotărârii arbitrale prevăzute la art. 364

lit. c) și/sau lit. i) C. proc. civ. și, cu această motivare, a fost menținută

hotărârea arbitrală și în partea referitoare la respingerea cererii

reconvenționale.

Împotriva deciziei Curții de Apel

Constanța a declarat recurs pârâta, SC A.G.R. SA Constanța, invocând, ca motive

de casare, dispozițiile art. 304 pct. 5, 9 și 10 C. proc. civ.

Printr-un prim motiv de recurs,

pârâta, SC A.G.R. SA Constanța, susține că instanța de prim control judiciar ar

fi interpretat greșit dispozițiile Legii nr. 161/2003, privind unele măsuri

pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a

funcțiilor publice și în mediul de afaceri și prevenirea corupției, cu referire

specială la art. 101 și 102 din legea precitată, întrucât termenul de 60 zile,

în care persoanele vizate sunt obligate să depună declarația de interese, nu

are caracterul unui termen în care se poate manifesta opțiunea pentru deținerea

funcției de judecător sau cea de arbitru, astfel că participarea doamnei

judecător A.A.S. la soluționarea pricinii în calitate de supraarbitru, în

același timp cât domnia sa deținea, la data intrării în vigoare a legii și,

respectiv, a pronunțării hotărârii, și funcția de judecător la Curtea Supremă

de Justiție, constituia un motiv de desființare a hotărârii arbitrale în

temeiul art. 364 lit. c) și i) C. proc. civ. și, ca atare, acțiunea în anulare

trebuia admisă și nu respinsă, așa cum a procedat greșit Curtea de Apel

Constanța.

De asemenea, pârâta mai susține că

decizia atacată este criticabilă și sub aspectul că, deși instanța de prim

control judiciar a fost învestită și cu o cerere de suspendare a executării

silite, aceasta, în loc să stabilească și să dispună plata cauțiunii, a respins

neîntemeiat această cerere (asupra căreia s-a pronunțat numai în considerentele

hotărârii și nu și prin dispozitiv) ceea ce i-a afectat grav interesele, prin

încălcarea principiului referitor la participarea și desfășurarea unui proces

echitabil.

Se mai susține că menținerea

soluției, de obligare a pârâtei la plata sumei de 139.281,70 dolari S.U.A., se

datorează unei grave confuzii, în sensul că, deși s-a reținut de către

tribunalul arbitral că răspunderea pârâtei urmează a fi angajată, în baza art.

1 lit. a) și b) din contractul de prestații nr. 2680/2000, totuși, s-a apreciat

că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 998C. civ., referitoare la

răspunderea civilă delictuală, deși, între cele două răspunderi, cea

contractuală și, respectiv, cea delictuală, există substanțiale deosebiri, atât

în ceea ce privește dovada culpei, dar mai ales referitor la întinderea

răspunderii, în sensul că debitorul contractual răspunde numai pentru

prejudiciul efectiv cauzat, pe când, în cazul răspunderii civile delictuale,

este angajată răspunderea integrală a acestuia, adică, atât pentru prejudiciul

previzibil, cât și neprevizibil.

În acest context, susține în

continuare pârâta, în mod neîntemeiat a fost obligată, în acțiunea principală,

la plata sumei de 110.919 dolari S.U.A., deoarece cererea reclamantei,

întemeiată pe dispozițiile art. 998 C. civ., nu era, potrivit celor arătate,

admisibilă, iar, dacă s-ar trece peste această concluzie, atunci acest capăt de

cerere tot inadmisibil ar fi, în contextul în care în contractul nr. 2620/2000

nu a existat o clauză obligatorie de depozitare (într-un anumit termen) a

semințelor, astfel că nu se poate pune problema angajării răspunderii

contractuale pentru o obligație inexistentă, aceasta în afara faptului că

reclamanta nu a produs dovezi din care să rezulte că daunele plătite

beneficiarilor săi s-au datorat denunțării sau rezilierii contractului în

discuție, cum, de asemenea, nu a probat că prejudiciul suferit de aceasta este

consecința directă a neexecutării obligațiilor, contractuale de către pârâtă.

Mai precizează pârâta că obligațiile

de la art. 6 din contract se referă la tarifele percepute pentru operațiunile

prestate și nu la obligativitatea prestării unor servicii, situație în care

greșit tribunalul arbitral și, implicit, Curtea a considerat că angajarea

răspunderii sale, pentru suma menționată, se justifică în raport cu

constatările expertizei ale cărei concluzii trebuiau înlăturate ca nefiind în

concordanță cu probele administrate în cauză și nu însușite, din moment ce

unicul document în fundamentarea acestor pretenții îl constituie factura nr. 231101

din 6 septembrie 2000, emisă de G.L. (alături de contractul din 16 mai 2001)

pentru încasarea de la reclamantă a sumei menționate mai sus, cu titlu de

penalități care nu erau datorate, în contextul în care suma solicitată de

reclamantă, cu titlu de daune echivalente penalităților plătite, nu este

dovedită, întrucât obiectul contractului încheiat de aceasta cu firma G.L. îl

constituie semințele obținute din recolta anilor 2000, iar semințele

achiziționate sau care urmau a fi achiziționate și livrate acesteia erau din

recolta anului 2001 și, ca atare, nu există legătură de cauzalitate între

prejudiciul suferit de reclamantă și neexecutarea contractului de către pârâtă,

aceasta în afara faptului că reclamanta nu era în drept să invoce neexecutarea

contractului de către pârâtă, atâta timp, cât, în contractul încheiat între

cele două părți, nu este prevăzut vreun termen de executare a obligațiilor.

Se mai susține că, hotărârile

pronunțate în cauză, sunt criticabile și sub aspectul admiterii (și, respectiv,

menținerii acestei soluții) a capătului de cerere subsidiar din acțiune, prin

care s-a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 22.441 dolari S.U.A.,

reprezentând diferențe de tarif achitate de reclamantă, în plus, către alte

firme, peste tarifele stabilite în contractul nr. 2620/2000, pentru exportul de

orz, deoarece actele pe care au fost fundamentate aceste pretenții sunt

contradictorii, în sensul că reclamanta a cerut aceste tarife pentru cantități

mai mari de 500 tone, adică pentru cantități superioare celor menționate în

adresele pe care le-a folosit reclamanta ca probe, situație față de care, se

opinează că, în cauză, trebuiau înlăturate concluziile expertului în legătură

cu izvorul care ar fi determinat solicitarea acestor sume.

De asemenea, pârâta formulează

critici și în legătură cu respingerea cererii reconvenționale, prin care a

solicitat, în esență, constatarea nulității absolute a contractului nr. 2620

din 6 iulie 2000, pe motiv că în pofida faptului că, prin actul adițional de la

24 mai 2000, încheiat ca urmare a A.G.E.A. din 20 decembrie 1999, s-a stabilit

că sucursalele SC A.G.R. SA pot încheia contracte interne în nume propriu, a

căror valoare nu va putea depăși 500.000.000 lei, totuși, contractul în cauză,

deși depășea această valoare a fost semnat de directorul adjunct al sucursalei

SC A.G.R. SA, B.Gh., fără ca, în prealabil, să fie aprobat de directorul

general al sucursalei, împrejurare care atrage nulitatea acestuia pentru lipsa

capacității de a contracta, cu referire la dispozițiile art. 948C. civ.

În consecință, pârâta solicită, în

principal, admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei,

spre rejudecare, pentru administrarea probelor și punerii în discuție a cererii

de suspendare, iar în subsidiar, admiterea recursului și modificarea deciziei

atacate în sensul admiterii acțiunii în anulare, cu consecința desființării

hotărârii arbitrale nr. 10 din 22 aprilie 2003 și respingerea acțiunii.

Recursul pârâtei nu este fondat.

Potrivit art. 364 C. proc. civ.,

hotărârea arbitrală poate fi desființată numai prin acțiune în anulare pentru

motivele prevăzute de acest text legal, pârâta invocând, ca temei de

desființare a hotărârii atacate, motivele menționate la lit. c) și i),

susținând, în esență, că, la data pronunțării hotărârii, tribunalul arbitral nu

mai era constituit legal și că, prin hotărârea pronunțată, s-au încălcat

dispoziții imperative ale legii, cu referire la faptul că, la data pronunțării

soluției, doamna judecător A.A.S., judecător la Curtea Supremă de Justiție, nu

mai putea să facă parte din completul de judecată, în calitate de supraarbitru,

față de interdicția prevăzută expres de dispozițiile Legii nr. 161/2003, care a

intrat în vigoare la 21 aprilie 2003, (adică cu o zi înainte de data pronunțării

hotărârii atacate, respectiv, 22 aprilie 2003).

Cu privire la aceste critici,

întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că bine

instanța de prim control judiciar a reținut că, întrucât părțile au fost de

acord cu compunerea tribunalului arbitral, SC A.G.R. SA nu mai era în drept să

invoce Legea nr. 161/2003, ci era obligată, în aceeași măsură, să cunoască

conținutul acesteia și să facă, dacă aprecia că este cazul, opoziție la

compunerea tribunalului arbitral, cu referire la doamna judecător A.A.S.

Neprocedând așa, înseamnă că nu mai poate invoca motivul de desființare a

hotărârii arbitrale, prevăzut la art. 364 lit. c) C. proc. civ.

În ce privește motivul de

desființare a hotărârii arbitrale invocat în temeiul art. 364 lit. i) C. proc.

civ., se constată, de asemenea, că, în mod justificat, aceeași instanță a

reținut că nici acesta nu este întemeiat, chiar dacă, prin art. 102 din Legea

nr. 161/2003, privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței, în

exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri,

prevenirea și sancționarea corupției, li s-a interzis magistraților să

desfășoare activități de arbitraj în litigii civile, comerciale sau de altă

natură, întrucât acest text de lege trebuie coroborat cu dispozițiile art. 111

și 112 din aceeași lege, potrivit cărora, persoanele care exercită demnitățile

și funcțiile publice prevăzute în prezentul titlu vor depune, la instituția la

care funcționează, o declarație de interese în termen de 60 zile de la data

intrării în vigoare a legii (21 aprilie 2003) așa încât, numai după expirarea

acestui termen, desfășurarea activității arbitrale poate fi sancționată,

potrivit art. 108, ca abatere disciplinară.

Ca atare, cum, potrivit celor

arătate, activitatea arbitrală desfășurată în același timp cât persoanele

vizate dețin și o funcție publică, se sancționează numai după expirarea

termenului de 60 zile de la data intrării în vigoare a legii (21 aprilie 2003)

astfel că, în mod judicios, Curtea a considerat că hotărârea arbitrală nr. 10

din 22 aprilie 2003 nu încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziții

imperative ale legii, chiar dacă din completul de judecată a făcut parte, la

data pronunțării, în calitate de supraarbitru, doamna judecător A.A.S.

În contextul în care acțiunea în

anulare s-a judecat într-un termen rezonabil, iar pârâta nu a produs nici o

dovadă care să ateste că reclamanta ar fi pornit împotriva sa executarea silită

în baza hotărârii arbitrale, cu referire la art. 269 alin. (1) C. proc. civ.,

bine Curtea de Apel Constanța a respins cererea de suspendare a executării,

reținând că, în condițiile speței, aceasta este lipsită de interes și, ca

atare, criticile formulate de recurentă, cu privire la acest aspect, nu pot fi

primite atâta timp, cât probele de la dosar confirmă că, prin promovarea

cererii, pârâta nu a urmărit împiedicarea executării silite, ci tergiversarea

soluționării pricinii, având în vedere că, pentru fixarea și apoi depunerea

cauțiunii, instanța era datoare să acorde mai multe termene în acest scop.

În ceea ce privește criticile

privind fondul litigiului, se constată că nici acestea nu pot fi primite, în

contextul în care pârâta a denunțat unilateral contractul nr. 2620 din 1 iulie

2000, cu termen de derulare până la 31 decembrie 2001 și i s-a atras atenția de

către reclamanta, SC A.S.T. SA, prin adresa nr. 484 din 29 mai 2001, că nu este

de acord cu protocolul din 29 mai 2001, în care s-a consemnat rămânerea fără

obiect a contractului în discuție, deoarece, la rândul ei, reclamanta a

încheiat, în baza acestuia, contracte cu anumiți beneficiari și pentru

neexecutarea acestora a plătit, conform expertizei, penalități la suma de

110.919 dolari S.U.A.

Or, în contextul în care pârâta și-a

menținut poziția, în sensul denunțării unilaterale a contractului, ignorând

avertismentul reclamantei cu privire la consecințele neexecutării contractelor

încheiate de aceasta cu beneficiarii săi, este evident că bine reclamanta și-a

întemeiat în mod corect acțiunea pe dispozițiile art. 969C. civ., potrivit

cărora convențiile legal făcute între părți au putere de lege, precum și pe

cele ale art. 1073 C. civ., care prevăd dreptul creditorului de a dobândi

îndeplinirea exactă a obligației, care, în caz contrar, are dreptul la desdăunări

și, ca atare, criticile recurentei, în sensul că reclamanta nu ar fi încadrat

corespunzător în drept pretențiile sale, deoarece a invocat dispozițiile art.

998 C. civ., care nu ar fi aplicabile în speță, nu pot fi primite, în contextul

în care este evident că aceasta și-a întemeiat acțiunea, în principal, pe

dispozițiile legale precitate (art. 969 și 1073 C. civ.).

Or, în condițiile în care pârâta

și-a asumat obligațiile prevăzute la art. 1 lit. a) și b) din contract,

referitoare la transbordarea directă la vagoane a cerealelor și transbordarea

indirectă via siloz de la vagoane la nave maritime/fluviale a mărfii,

obligându-se, totodată, prin art. 6 din același contract, să accepte și să

onoreze plata prestațiilor de serviciu la un anumit preț pe tonă, este evident

că, prin denunțarea unilaterală a contractului, a cauzat reclamantei două

categorii de prejudicii, unele constând în imposibilitatea reclamantei de a

depozita produsele pe care, ulterior, trebuia să le livreze beneficiarilor săi

contractuali și pentru care a fost nevoită să plătească firmei G.L., pentru

neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul Gpr 16 din 16 mai 2001,

penalități, în sumă de 110.919 dolari S.U.A., iar cea de a doua categorie,

reprezentând daune directe, evaluate, de expertiza efectuată în cauză, la

28.362,70 dolari S.U.A. și care au fost cauzate tot din faptul generator de

prejudicii produs prin denunțarea unilaterală a contractului și a constat în

diferența de tarif plătită de reclamantă în plus altor operatori, peste prețul

prestațiilor de servicii convenit cu pârâta prin contractul, denunțat ulterior

unilateral de pârâtă.

Ca atare, cum ambele categorii de

prejudicii își găsesc izvorul în nerespectarea obligațiilor asumate de pârâtă

prin contractul de prestări de servicii nr. 2620/2000 și cum expertiza a

confirmat că reclamanta a informat-o pe aceasta, încă de la data de 2 iunie

2001, că va derula, în baza contractului în discuție, în cursul anului 2001,

cca. 20.000 tone cereale, pentru care a solicitat rezervarea spațiului de

depozitare corespunzător, înseamnă că aceasta a creat reclamantei, prin refuzul

de a-și mai îndeplini obligațiile asumate, inclusiv cu privire la cantitatea de

2.605,043 tone rapiță, care trebuia exportată, un prejudiciu total, ca urmare a

denunțării unilaterale a contractului, în sumă de 139.281,70 dolari S.U.A.

(110.019 + 28.362,70) astfel cum acesta a fost evaluat de expert.

Față de toate cele arătate, se

constată că în mod corect tribunalul arbitral a angajat răspunderea

contractuală a pârâtei, al cărui temei îl constituie contractul nr. 2620/2000,

pentru toate daunele suferite de reclamantă ca urmare a denunțării unilaterale

a contractului în discuție și, ca atare, nu se poate susține că instanța

arbitrală s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a

pronunțat asupra unui lucru cerut ori a dat mai mult decât s-a cerut, pentru a

atrage incidența în cauză a motivului de desființare a hotărârii arbitrale,

prevăzut la art. 364 lit. f) C. proc. civ., ci, dimpotrivă, se apreciază că, în

realitate, s-a dat atât cât s-a cerut, raportat la totalitatea prejudiciului

suportat de reclamantă și care a fost stabilit de expert la nivelul sumei

menționate mai sus.

Referitor la cererea reconvențională

prin care pârâta, SC A.G.R. SA Constanța, a cerut constatarea nulității

contractului de prestări servicii nr. 2620 din 6 iulie 2000, se reține, de asemenea,

că bine tribunalul arbitral a respins această cerere și, la rândul ei, instanța

de prim control judiciar a menținut această soluție, în contextul în care

pârâta nu a produs nici o dovadă concretă, care să ateste că domnul B.Gh., în calitate

de director adjunct al sucursalei A.G.R. SA Constanța, și-a depășit, la data

semnării contractului, mandatul primit prin decizia de numire nr. 79 din 7

octombrie 1998, prin care acestuia i s-a prevăzut, ca atribuție de serviciu,

dreptul de a încheia și derula contracte de prestări servicii portuare, fără

limitarea acestui drept la o anumită valoare a contractelor.

Ca atare, faptul că, ulterior

încheierii contractului în discuție, A.G.E.A. a SC A.G.R. SA din 20 decembrie

1999, materializată în actul adițional nr. 1197/2000, potrivit căreia

contractele comerciale, cu o valoare de peste 500.000.000 lei, se supun, în

prealabil, aprobării directorului general (condiție neîndeplinită în speță) nu

poate conduce la constatarea nulității contractului pentru lipsa uneia dintre

condițiile prevăzute la art. 948C. civ., și anume, lipsa consimțământului

valabil al părții care se obligă, aceasta cu atât mai mult, cu cât, dovezile de

la dosar nu probează că împuternicirea inițială, care a făcut obiectul deciziei

nr. 79/1998, ar fi fost modificată în baza Hotărârii A.G.E.A. a SC A.G.R. SA

din 20 decembrie 1999, menționată anterior.

Pe de altă parte, chiar dacă o

astfel de măsură s-ar fi adoptat, este evident că aceasta avea un caracter de

administrare internă a SC A.G.R. SA și urma a-și produce efectele în viitor,

fără a putea pune sub semnul întrebării, valabilitatea contractelor deja

încheiate cu terții, astfel că, față de cele expuse, soluția de respingere a

cererii reconvenționale este legală.

La rândul ei, Curtea de Apel

Constanța, respingând acțiunea în anulare și menținând hotărârea arbitrală,

inclusiv în ceea ce privește respingerea cererii reconvenționale, a pronunțat o

decizie la adăpost de orice critică.

Așa fiind, recursul pârâtei urmează

a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge recursul declarat de reclamanta, SC A.G.R.

SA Constanța, împotriva deciziei nr. 37 din 25 iulie 2003, pronunțată de Curtea

de Apel Constanța, secția comercială și de contencios administrativ, ca

nefondat.

Obligă recurenta la plata sumei de 45.000.000

lei, onorariu avocat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică,

astăzi, 3 iunie 2004.