ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2003/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin hotărârea nr. 10 din 22 aprilie 2003, Comisia de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț, Industrie, Navigație și Agricultură Constanța a admis acțiunea formulată de reclamanta SC A.S.T. SRL Constanța și, în consecință, a obligat pe pârâta SC A.G.R. SA Constanța, să plătească acesteia suma de 139.281,07 dolari S.U.A., în echivalent lei, la data plății, cu titlu de despăgubiri, plus 262.183.920,67 lei cheltuieli de judecată. Prin aceeași hotărâre a fost respinsă cererea reconvențională formulată de pârâta SC A.G.R. SA, privind constatarea nulității contractului de prestări servicii portuare nr. 2620 din 6 iulie 2000, părțile fiind obligate, fiecare, să plătească câte 4.182.000 lei, cheltuieli de deplasare ale tribunalului arbitral.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul arbitral a reținut, în ceea ce privește acțiunea principală, că între părțile aflate în litigiu s-a încheiat contractul de prestări servicii nr. 2620 din 6 iulie 2000, cu derularea până la 31 decembrie 2001, potrivit căruia pârâta trebuia să efectueze, în beneficiul reclamantei, prestații privind încărcarea-descărcarea directă sau indirectă prin siloz a cerealelor vrac și stroturilor de soia, depozitarea în siloz a cerealelor și reîncărcarea cerealelor în vagoane. Prin adresa nr. 532 din 11 iunie 2001, pârâta a denunțat unilateral contractul mai sus menționat și, ca atare, a refuzat să mai efectueze prestațiile care au făcut obiectul acestuia, situație care s-a concretizat, în patrimoniul reclamantei, prin producerea unui prejudiciu în sumă de 139.281,07 dolari S.U.A., din care 110.919 dolari S.U.A.

reprezintă contravaloarea despăgubirilor pe care reclamanta le-a plătit, la rândul ei, cu titlu de penalități, firmei G.L., pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale față de aceasta, precum și din suma de 28.362,07 dolari S.U.A., reprezentând, de asemenea, despăgubiri cauzate prin plata către alte firme prestatoare de servicii a unor sume superioare (celor convenite prin contractul denunțat unilateral de către pârâtă) cu titlu de preț prestații. În ce privește cererea reconvențională, tribunalul arbitral a reținut că nici unul dintre motivele invocate de pârâtă, în scopul constatării nulității contractului nr. 2620/2000, cu privire specială la lipsa capacității de a contracta a sucursalei SC A.G.R.

SA, nu poate fi reținut și, ca atare, cu această motivare a fost respinsă cererea reconvențională. Acțiunea în anulare formulată de pârâta, SC A.G.R. SA Constanța, împotriva hotărârii nr. 10 din 22 aprilie 2003, pronunțată de tribunalul arbitral, a fost respinsă, ca nefondată, prin decizia nr. 37/Com din 25 iulie 2003 a Curții de Apel Constanța, secția comercială. Pentru a adopta această decizie, Curtea a reținut, în esență, că, deși pârâta a invocat, printre altele, ca temei legal pentru desființarea hotărârii arbitrale, dispozițiile art. 364 lit. f) C. proc. civ., aceasta nu a putut demonstra că tribunalul arbitral nu s-a pronunțat asupra unui lucru care nu s-a cerut sau că a dat mai mult decât s-a cerut, astfel că, față de temeiurile legale invocate de reclamantă în acțiunea principală, respectiv, dispozițiile art. 969, 1073, 1075 C. proc.

civ., bine aceasta a fost obligată la plata daunelor, în sumă de 110.919 dolari S.U.A., izvorâte din nerespectarea contractului de către pârâtă, a cărei valabilitate se întindea până la 31 decembrie 2001, împrejurare care a pus-o pe reclamantă în situația de a nu mai putea opera navele de orz și rapiță și depozitarea cerealelor în siloz, datorită atitudinii abuzive a pârâtei, SC A.G.R. SA, (care a denunțat unilateral contractul). Or, această situație s-a constituit într-un fapt cauzator de prejudiciu în patrimoniul reclamantei, pe care aceasta este îndreptățită să-l recupereze de la pârâtă, în cuantumul stabilit de expertiza efectuată în cauză și în contextul în care și ea a fost nevoită, așa cum atestă probele de la dosar să achite beneficiarilor săi, pentru neexecutarea obligațiilor corelative asumate față de aceștia, penalități echivalente sumei menționate.

Referitor la suma de 22.441 dolari S.U.A., Curtea a constatat că bine tribunalul arbitral a obligat-o pe pârâtă și la plata daunelor în acest cuantum, care, de asemenea, își găsesc izvorul tot în denunțarea unilaterală a contractului, întrucât, contrar celor susținute prin contractul încheiat de părți și a cărei executare s-a întrerupt datorită cauzei expuse, pârâta avea obligația de depozitare a cerealelor, conform art. 1 și 6 din contract, iar, față de refuzul acesteia de a-și executa obligațiile asumate, reclamanta a fost nevoită să apeleze la alte firme prestatoare de servicii, cărora le-a achitat cu titlu de preț, sume superioare celor stabilite prin contractul denunțat unilateral de pârâtă și, ca atare, a considerat instanța de prim control judiciar că reclamantei i se cuvin și daunele în cuantumul arătat (22.441 dolari S.U.A.).

Cu privire la cererea reconvențională, Curtea a reținut, de asemenea, că soluția tribunalului arbitral, de respingere a acestei cereri, este corectă, din moment ce hotărârea A.G.A. din 20 decembrie 1999 a SC A.G.R.

SA Constanța, referitoare la valoarea contractelor care se pot încheia de sucursale și care nu va putea fi mai mare de 500.000.000 lei, fără aprobarea prealabilă a directorului general, nu-și producea efectele la data încheierii contractului nr. 2602/2000 (1 iulie 2000), deoarece, conform art. 130 alin. (4) și (5) din Legea nr. 31/1990, republicată, hotărârile Adunării Generale nu vor putea fi puse în executare mai înainte de aducerea la îndeplinire a formalităților privind depunerea acestora la Oficiul Registrului comerțului și publicarea lor în Monitorul Oficial al României, partea a IV, formalități care nu au fost îndeplinite în speță, astfel că semnarea contractului în discuție de către d-nul B.Gh., în calitate de director adjunct al sucursalei SC A.G.R.

SA, fără acordul prealabil al directorului general, își produce efectele în sensul că acesta nu poate fi considerat nul, în raport cu dispozițiile art. 248 C. proc. civ., așa cum a solicitat pârâta. În legătură cu motivul de desființare a hotărârii arbitrale, prevăzut de art. 364 lit. i) C. proc.

civ., întemeiat pe împrejurarea că, la 21 aprilie 2003, a fost publicată în Monitorul Oficial Legea nr. 161/2003, care prevede interdicția pentru judecător de a fi arbitru, cu referire la doamna judecător A.A.S., care deținea, la data pronunțării hotărârii arbitrale, funcția de judecător la Curtea Supremă de Justiție, fiind numită și în calitate de supraarbitru în cauză, s-a reținut că nici acest motiv de desființare nu este întemeiat, deoarece, potrivit art. 111 alin. (2) lit. b) din legea precitată, d-na judecător A.A.S., avea obligația de a depune, conform art. 112 alin. (1), declarația de interese într-un termen de 60 zile de la data intrării în vigoare a legii menționate, așa încât, numai după expirarea acestui termen, desfășurarea unei activități arbitrale, în același timp cu deținerea unei funcții publice, constituie, potrivit art. 108 din lege, abatere disciplinară.

În concluzie, Curtea a reținut, pe de o parte, că hotărârea arbitrală nu încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispozițiile imperative ale legii, iar pe de altă parte, că tribunalul arbitral a fost constituit în conformitate cu convenția arbitrală, în care s-a concretizat voința părților în ceea ce privește compunerea tribunalului și că, oricum, pârâta era datoare să cunoască legea invocată și să facă opoziție, cu referire la d-na judecător, în legătură cu alcătuirea completului de judecată, astfel că, față de toate cele arătate, s-a apreciat că, în cauză, nu sunt incidente motivele de desființare a hotărârii arbitrale prevăzute la art. 364 lit. c) și/sau lit. i) C. proc. civ. și, cu această motivare, a fost menținută hotărârea arbitrală și în partea referitoare la respingerea cererii reconvenționale.

Împotriva deciziei Curții de Apel Constanța a declarat recurs pârâta, SC A.G.R. SA Constanța, invocând, ca motive de casare, dispozițiile art. 304 pct. 5, 9 și 10 C. proc. civ. Printr-un prim motiv de recurs, pârâta, SC A.G.R. SA Constanța, susține că instanța de prim control judiciar ar fi interpretat greșit dispozițiile Legii nr. 161/2003, privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri și prevenirea corupției, cu referire specială la art. 101 și 102 din legea precitată, întrucât termenul de 60 zile, în care persoanele vizate sunt obligate să depună declarația de interese, nu are caracterul unui termen în care se poate manifesta opțiunea pentru deținerea funcției de judecător sau cea de arbitru, astfel că participarea doamnei judecător A.A.S.

la soluționarea pricinii în calitate de supraarbitru, în același timp cât domnia sa deținea, la data intrării în vigoare a legii și, respectiv, a pronunțării hotărârii, și funcția de judecător la Curtea Supremă de Justiție, constituia un motiv de desființare a hotărârii arbitrale în temeiul art. 364 lit. c) și i) C. proc. civ. și, ca atare, acțiunea în anulare trebuia admisă și nu respinsă, așa cum a procedat greșit Curtea de Apel Constanța. De asemenea, pârâta mai susține că decizia atacată este criticabilă și sub aspectul că, deși instanța de prim control judiciar a fost învestită și cu o cerere de suspendare a executării silite, aceasta, în loc să stabilească și să dispună plata cauțiunii, a respins neîntemeiat această cerere (asupra căreia s-a pronunțat numai în considerentele hotărârii și nu și prin dispozitiv) ceea ce i-a afectat grav interesele, prin încălcarea principiului referitor la participarea și desfășurarea unui proces echitabil.

Se mai susține că menținerea soluției, de obligare a pârâtei la plata sumei de 139.281,70 dolari S.U.A., se datorează unei grave confuzii, în sensul că, deși s-a reținut de către tribunalul arbitral că răspunderea pârâtei urmează a fi angajată, în baza art. 1 lit. a) și b) din contractul de prestații nr. 2680/2000, totuși, s-a apreciat că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 998C. civ., referitoare la răspunderea civilă delictuală, deși, între cele două răspunderi, cea contractuală și, respectiv, cea delictuală, există substanțiale deosebiri, atât în ceea ce privește dovada culpei, dar mai ales referitor la întinderea răspunderii, în sensul că debitorul contractual răspunde numai pentru prejudiciul efectiv cauzat, pe când, în cazul răspunderii civile delictuale, este angajată răspunderea integrală a acestuia, adică, atât pentru prejudiciul previzibil, cât și neprevizibil.

În acest context, susține în continuare pârâta, în mod neîntemeiat a fost obligată, în acțiunea principală, la plata sumei de 110.919 dolari S.U.A., deoarece cererea reclamantei, întemeiată pe dispozițiile art. 998 C. civ., nu era, potrivit celor arătate, admisibilă, iar, dacă s-ar trece peste această concluzie, atunci acest capăt de cerere tot inadmisibil ar fi, în contextul în care în contractul nr. 2620/2000 nu a existat o clauză obligatorie de depozitare (într-un anumit termen) a semințelor, astfel că nu se poate pune problema angajării răspunderii contractuale pentru o obligație inexistentă, aceasta în afara faptului că reclamanta nu a produs dovezi din care să rezulte că daunele plătite beneficiarilor săi s-au datorat denunțării sau rezilierii contractului în discuție, cum, de asemenea, nu a probat că prejudiciul suferit de aceasta este consecința directă a neexecutării obligațiilor, contractuale de către pârâtă.

Mai precizează pârâta că obligațiile de la art. 6 din contract se referă la tarifele percepute pentru operațiunile prestate și nu la obligativitatea prestării unor servicii, situație în care greșit tribunalul arbitral și, implicit, Curtea a considerat că angajarea răspunderii sale, pentru suma menționată, se justifică în raport cu constatările expertizei ale cărei concluzii trebuiau înlăturate ca nefiind în concordanță cu probele administrate în cauză și nu însușite, din moment ce unicul document în fundamentarea acestor pretenții îl constituie factura nr. 231101 din 6 septembrie 2000, emisă de G.L. (alături de contractul din 16 mai 2001) pentru încasarea de la reclamantă a sumei menționate mai sus, cu titlu de penalități care nu erau datorate, în contextul în care suma solicitată de reclamantă, cu titlu de daune echivalente penalităților plătite, nu este dovedită, întrucât obiectul contractului încheiat de aceasta cu firma G.L.

îl constituie semințele obținute din recolta anilor 2000, iar semințele achiziționate sau care urmau a fi achiziționate și livrate acesteia erau din recolta anului 2001 și, ca atare, nu există legătură de cauzalitate între prejudiciul suferit de reclamantă și neexecutarea contractului de către pârâtă, aceasta în afara faptului că reclamanta nu era în drept să invoce neexecutarea contractului de către pârâtă, atâta timp, cât, în contractul încheiat între cele două părți, nu este prevăzut vreun termen de executare a obligațiilor.

Se mai susține că, hotărârile pronunțate în cauză, sunt criticabile și sub aspectul admiterii (și, respectiv, menținerii acestei soluții) a capătului de cerere subsidiar din acțiune, prin care s-a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 22.441 dolari S.U.A., reprezentând diferențe de tarif achitate de reclamantă, în plus, către alte firme, peste tarifele stabilite în contractul nr. 2620/2000, pentru exportul de orz, deoarece actele pe care au fost fundamentate aceste pretenții sunt contradictorii, în sensul că reclamanta a cerut aceste tarife pentru cantități mai mari de 500 tone, adică pentru cantități superioare celor menționate în adresele pe care le-a folosit reclamanta ca probe, situație față de care, se opinează că, în cauză, trebuiau înlăturate concluziile expertului în legătură cu izvorul care ar fi determinat solicitarea acestor sume.

De asemenea, pârâta formulează critici și în legătură cu respingerea cererii reconvenționale, prin care a solicitat, în esență, constatarea nulității absolute a contractului nr. 2620 din 6 iulie 2000, pe motiv că în pofida faptului că, prin actul adițional de la 24 mai 2000, încheiat ca urmare a A.G.E.A. din 20 decembrie 1999, s-a stabilit că sucursalele SC A.G.R. SA pot încheia contracte interne în nume propriu, a căror valoare nu va putea depăși 500.000.000 lei, totuși, contractul în cauză, deși depășea această valoare a fost semnat de directorul adjunct al sucursalei SC A.G.R. SA, B.Gh., fără ca, în prealabil, să fie aprobat de directorul general al sucursalei, împrejurare care atrage nulitatea acestuia pentru lipsa capacității de a contracta, cu referire la dispozițiile art. 948C.

civ. În consecință, pârâta solicită, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, pentru administrarea probelor și punerii în discuție a cererii de suspendare, iar în subsidiar, admiterea recursului și modificarea deciziei atacate în sensul admiterii acțiunii în anulare, cu consecința desființării hotărârii arbitrale nr. 10 din 22 aprilie 2003 și respingerea acțiunii. Recursul pârâtei nu este fondat. Potrivit art. 364 C. proc.

civ., hotărârea arbitrală poate fi desființată numai prin acțiune în anulare pentru motivele prevăzute de acest text legal, pârâta invocând, ca temei de desființare a hotărârii atacate, motivele menționate la lit. c) și i), susținând, în esență, că, la data pronunțării hotărârii, tribunalul arbitral nu mai era constituit legal și că, prin hotărârea pronunțată, s-au încălcat dispoziții imperative ale legii, cu referire la faptul că, la data pronunțării soluției, doamna judecător A.A.S., judecător la Curtea Supremă de Justiție, nu mai putea să facă parte din completul de judecată, în calitate de supraarbitru, față de interdicția prevăzută expres de dispozițiile Legii nr. 161/2003, care a intrat în vigoare la 21 aprilie 2003, (adică cu o zi înainte de data pronunțării hotărârii atacate, respectiv, 22 aprilie 2003). Cu privire la aceste critici, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., se constată că bine instanța de prim control judiciar a reținut că, întrucât părțile au fost de acord cu compunerea tribunalului arbitral, SC A.G.R. SA nu mai era în drept să invoce Legea nr. 161/2003, ci era obligată, în aceeași măsură, să cunoască conținutul acesteia și să facă, dacă aprecia că este cazul, opoziție la compunerea tribunalului arbitral, cu referire la doamna judecător A.A.S. Neprocedând așa, înseamnă că nu mai poate invoca motivul de desființare a hotărârii arbitrale, prevăzut la art. 364 lit. c) C. proc. civ. În ce privește motivul de desființare a hotărârii arbitrale invocat în temeiul art. 364 lit. i) C. proc.

civ., se constată, de asemenea, că, în mod justificat, aceeași instanță a reținut că nici acesta nu este întemeiat, chiar dacă, prin art. 102 din Legea nr. 161/2003, privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței, în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, li s-a interzis magistraților să desfășoare activități de arbitraj în litigii civile, comerciale sau de altă natură, întrucât acest text de lege trebuie coroborat cu dispozițiile art. 111 și 112 din aceeași lege, potrivit cărora, persoanele care exercită demnitățile și funcțiile publice prevăzute în prezentul titlu vor depune, la instituția la care funcționează, o declarație de interese în termen de 60 zile de la data intrării în vigoare a legii (21 aprilie 2003) așa încât, numai după expirarea acestui termen, desfășurarea activității arbitrale poate fi sancționată, potrivit art. 108, ca abatere disciplinară.

Ca atare, cum, potrivit celor arătate, activitatea arbitrală desfășurată în același timp cât persoanele vizate dețin și o funcție publică, se sancționează numai după expirarea termenului de 60 zile de la data intrării în vigoare a legii (21 aprilie 2003) astfel că, în mod judicios, Curtea a considerat că hotărârea arbitrală nr. 10 din 22 aprilie 2003 nu încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziții imperative ale legii, chiar dacă din completul de judecată a făcut parte, la data pronunțării, în calitate de supraarbitru, doamna judecător A.A.S. În contextul în care acțiunea în anulare s-a judecat într-un termen rezonabil, iar pârâta nu a produs nici o dovadă care să ateste că reclamanta ar fi pornit împotriva sa executarea silită în baza hotărârii arbitrale, cu referire la art. 269 alin. (1) C. proc.

civ., bine Curtea de Apel Constanța a respins cererea de suspendare a executării, reținând că, în condițiile speței, aceasta este lipsită de interes și, ca atare, criticile formulate de recurentă, cu privire la acest aspect, nu pot fi primite atâta timp, cât probele de la dosar confirmă că, prin promovarea cererii, pârâta nu a urmărit împiedicarea executării silite, ci tergiversarea soluționării pricinii, având în vedere că, pentru fixarea și apoi depunerea cauțiunii, instanța era datoare să acorde mai multe termene în acest scop. În ceea ce privește criticile privind fondul litigiului, se constată că nici acestea nu pot fi primite, în contextul în care pârâta a denunțat unilateral contractul nr. 2620 din 1 iulie 2000, cu termen de derulare până la 31 decembrie 2001 și i s-a atras atenția de către reclamanta, SC A.S.T.

SA, prin adresa nr. 484 din 29 mai 2001, că nu este de acord cu protocolul din 29 mai 2001, în care s-a consemnat rămânerea fără obiect a contractului în discuție, deoarece, la rândul ei, reclamanta a încheiat, în baza acestuia, contracte cu anumiți beneficiari și pentru neexecutarea acestora a plătit, conform expertizei, penalități la suma de 110.919 dolari S.U.A. Or, în contextul în care pârâta și-a menținut poziția, în sensul denunțării unilaterale a contractului, ignorând avertismentul reclamantei cu privire la consecințele neexecutării contractelor încheiate de aceasta cu beneficiarii săi, este evident că bine reclamanta și-a întemeiat în mod corect acțiunea pe dispozițiile art. 969C.

civ., potrivit cărora convențiile legal făcute între părți au putere de lege, precum și pe cele ale art. 1073 C. civ., care prevăd dreptul creditorului de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației, care, în caz contrar, are dreptul la desdăunări și, ca atare, criticile recurentei, în sensul că reclamanta nu ar fi încadrat corespunzător în drept pretențiile sale, deoarece a invocat dispozițiile art. 998 C. civ., care nu ar fi aplicabile în speță, nu pot fi primite, în contextul în care este evident că aceasta și-a întemeiat acțiunea, în principal, pe dispozițiile legale precitate (art. 969 și 1073 C. civ.).

Or, în condițiile în care pârâta și-a asumat obligațiile prevăzute la art. 1 lit. a) și b) din contract, referitoare la transbordarea directă la vagoane a cerealelor și transbordarea indirectă via siloz de la vagoane la nave maritime/fluviale a mărfii, obligându-se, totodată, prin art. 6 din același contract, să accepte și să onoreze plata prestațiilor de serviciu la un anumit preț pe tonă, este evident că, prin denunțarea unilaterală a contractului, a cauzat reclamantei două categorii de prejudicii, unele constând în imposibilitatea reclamantei de a depozita produsele pe care, ulterior, trebuia să le livreze beneficiarilor săi contractuali și pentru care a fost nevoită să plătească firmei G.L., pentru neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul Gpr 16 din 16 mai 2001, penalități, în sumă de 110.919 dolari S.U.A., iar cea de a doua categorie, reprezentând daune directe, evaluate, de expertiza efectuată în cauză, la 28.362,70 dolari S.U.A.

și care au fost cauzate tot din faptul generator de prejudicii produs prin denunțarea unilaterală a contractului și a constat în diferența de tarif plătită de reclamantă în plus altor operatori, peste prețul prestațiilor de servicii convenit cu pârâta prin contractul, denunțat ulterior unilateral de pârâtă. Ca atare, cum ambele categorii de prejudicii își găsesc izvorul în nerespectarea obligațiilor asumate de pârâtă prin contractul de prestări de servicii nr. 2620/2000 și cum expertiza a confirmat că reclamanta a informat-o pe aceasta, încă de la data de 2 iunie 2001, că va derula, în baza contractului în discuție, în cursul anului 2001, cca.

20.000 tone cereale, pentru care a solicitat rezervarea spațiului de depozitare corespunzător, înseamnă că aceasta a creat reclamantei, prin refuzul de a-și mai îndeplini obligațiile asumate, inclusiv cu privire la cantitatea de 2.605,043 tone rapiță, care trebuia exportată, un prejudiciu total, ca urmare a denunțării unilaterale a contractului, în sumă de 139.281,70 dolari S.U.A. (110.019 + 28.362,70) astfel cum acesta a fost evaluat de expert.

Față de toate cele arătate, se constată că în mod corect tribunalul arbitral a angajat răspunderea contractuală a pârâtei, al cărui temei îl constituie contractul nr. 2620/2000, pentru toate daunele suferite de reclamantă ca urmare a denunțării unilaterale a contractului în discuție și, ca atare, nu se poate susține că instanța arbitrală s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut ori a dat mai mult decât s-a cerut, pentru a atrage incidența în cauză a motivului de desființare a hotărârii arbitrale, prevăzut la art. 364 lit. f) C. proc. civ., ci, dimpotrivă, se apreciază că, în realitate, s-a dat atât cât s-a cerut, raportat la totalitatea prejudiciului suportat de reclamantă și care a fost stabilit de expert la nivelul sumei menționate mai sus.

Referitor la cererea reconvențională prin care pârâta, SC A.G.R. SA Constanța, a cerut constatarea nulității contractului de prestări servicii nr. 2620 din 6 iulie 2000, se reține, de asemenea, că bine tribunalul arbitral a respins această cerere și, la rândul ei, instanța de prim control judiciar a menținut această soluție, în contextul în care pârâta nu a produs nici o dovadă concretă, care să ateste că domnul B.Gh., în calitate de director adjunct al sucursalei A.G.R. SA Constanța, și-a depășit, la data semnării contractului, mandatul primit prin decizia de numire nr. 79 din 7 octombrie 1998, prin care acestuia i s-a prevăzut, ca atribuție de serviciu, dreptul de a încheia și derula contracte de prestări servicii portuare, fără limitarea acestui drept la o anumită valoare a contractelor.

Ca atare, faptul că, ulterior încheierii contractului în discuție, A.G.E.A. a SC A.G.R. SA din 20 decembrie 1999, materializată în actul adițional nr. 1197/2000, potrivit căreia contractele comerciale, cu o valoare de peste 500.000.000 lei, se supun, în prealabil, aprobării directorului general (condiție neîndeplinită în speță) nu poate conduce la constatarea nulității contractului pentru lipsa uneia dintre condițiile prevăzute la art. 948C. civ., și anume, lipsa consimțământului valabil al părții care se obligă, aceasta cu atât mai mult, cu cât, dovezile de la dosar nu probează că împuternicirea inițială, care a făcut obiectul deciziei nr. 79/1998, ar fi fost modificată în baza Hotărârii A.G.E.A.

a SC A.G.R. SA din 20 decembrie 1999, menționată anterior. Pe de altă parte, chiar dacă o astfel de măsură s-ar fi adoptat, este evident că aceasta avea un caracter de administrare internă a SC A.G.R. SA și urma a-și produce efectele în viitor, fără a putea pune sub semnul întrebării, valabilitatea contractelor deja încheiate cu terții, astfel că, față de cele expuse, soluția de respingere a cererii reconvenționale este legală. La rândul ei, Curtea de Apel Constanța, respingând acțiunea în anulare și menținând hotărârea arbitrală, inclusiv în ceea ce privește respingerea cererii reconvenționale, a pronunțat o decizie la adăpost de orice critică. Așa fiind, recursul pârâtei urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge recursul declarat de reclamanta, SC A.G.R. SA Constanța, împotriva deciziei nr. 37 din 25 iulie 2003, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat. Obligă recurenta la plata sumei de 45.000.000 lei, onorariu avocat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi, 3 iunie 2004.