ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 144/2004

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamanții

Ș.E. și Ș.T. au acționat în judecată pe S.A. A.R. S.A.,  S.C. C. S.A., N.C.,

N.G. și BIROUL GERMAN AL ASIGURĂRILOR DE AUTOVEHICULE pentru recuperarea

prejudiciului suferit ca urmare a accidentului rutier produs la data de 25/26

mai 1990.

Procedând

la judecarea cauzei, într-un al doilea ciclu procesual, Tribunalul București,

secția comercială prin sentința nr. 2442 din 27 martie 2001 a respins această

acțiune cu motivarea că la data promovării ei dreptul la acțiune al

reclamanților era prescris.

Pentru

a hotărî astfel, tribunalul a reținut că dreptul la acțiune în repararea

pagubei pricinuite reclamanților este de 3 ani și începe să curgă de la data

când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel

care răspunde de ea, iar în cazul concret, acest termen a fost depășit.

Împotriva

hotărârii pronunțată de instanța de apel reclamanții au declarat apel,

susținând că acțiunea lor a fost înregistrată la instanța de fond, cu

respectarea prevederilor art. 104 C. proc. civ.

Prin

decizia nr. 1476 din 16 noiembrie 2001 a Curtea de Apel București, secția

comercială a respins ca nefondat acest apel, reținând că instanța de fond a

pronunțat o hotărâre corectă.

Reclamanții

au declarat recurs împotriva deciziei nr. 1476/2001 a Curții de Apel București

și a sentinței nr.2442/2001 a Tribunalului București, susținând că sunt

netemeinice și nelegale, întrucât:

fost pronunțate cu încălcarea prevederilor art. 29 lit. a) din Legea nr.

47/1991, art. 315 alin. (1) C. proc. civ. și ale Deciziei nr.596 din 3 februarie

2000 a Curții Supreme de Justiție, secția comercială, pronunțată în aceeași

cauză și prin care s-a stabilit, irevocabil, că reclamanții nu au datorat

niciodată taxă de timbru pentru acțiunea în speță;

instanțele anterioare au considerat greșit că acțiunea adresată instanței de

fond, prin poștă la data de 24 mai 1993 dar greșit restituită de judecătorul de

serviciu nu întrerupe termenul de prescripție;

hotărârile pronunțate în cauză sunt date cu aplicarea greșită a prevederilor

art.167/1958 republicat în sensul că s-a reținut în mod greșit că reclamanții

nu au formulat cerere de repunere în termen;

nelegale întrucât interpretând greșit actul juridic dedus judecății au stabilit

cursul prescripției după o lege inaplicabilă speței, iar nu potrivit legii

germane în funcție de care termenul de prescripție nu s-ar fi împlinit.

Recursul

reclamanților este nefondat.

Motivele

acestui recurs examinate în raport de cele reținute în considerentele

hotărârilor anterioare nu sunt de natură a modifica/casa decizia recurată.

S-a

reținut prin hotărârile anterioare că la data de 25/26 mai 1990 pe teritoriul

Germaniei a avut loc un accident de circulație între două autoturisme

românești, cu conducători auto români.

Reclamanții,

care au suferit un prejudiciu, s-au adresat instanțelor românești pentru

recuperarea acestuia în contradictoriu cu societăți de asigurări cât și cu

persoanele fizice proprietari ai autoturismului cu care au intrat în coliziune.

Acțiunea

reclamanților s-a înregistrat așa cum rezultă din dosarul instanței de fond și

cum a reținut și hotărârea recurată, la data de 2 iunie 1993.

În

primul motiv de recurs, reclamanții au criticat hotărârile anterioare susținând

că nu au ținut seama de prevederile legale ce reglementează taxa de timbru

acest motiv este neîntemeiat. Prin aceste hotărâri s-a reținut că este

irelevant faptul că nu s-a luat corect măsura restituirii acțiunii pentru

completarea taxei de timbru atâta vreme cât data înregistrării la instanță a acestei

acțiuni este 2 iunie 1993, peste termenul de prescripție împlinit la 26 mai

1993.

Critica

din cel de al doilea motiv de recurs, potrivit cu care greșit nu s-a ținut

seama de faptul că s-a întrerupt termenul de prescripție prin greșita

restituire a acțiunii de către instanța de fond pentru completarea timbrajului

este de asemenea nefondată. Din coroborarea prevederilor prevederilor art. 16

și 19 din Decretul nr.167/1958, repunerea în termenul de prescripție este

atributul beneficiarului acestei instituții de repunere  în termen și se poate

solicita în termen de o lună de la data încetării cauzelor care au condus la

depășirea termenului de prescripție, ceea ce nu au solicitat reclamanții. În

aceste împrejurări, corect instanța de apel a menținut hotărârea instanței de

fond prin care s-a respins ca prescrisă acțiunea reclamanților.

Pentru

aceste considerente este nefondat și motivul trei de recurs vizând susținerea

recurenților că greșit au reținut instanțele anterioare că aceștia nu au

formulat cerere de repunere în termen.

Nici

ultimul motiv de recurs, anume că în mod greșit s-a considerat că legea română

este aplicabilă în speță, iar nu legea germană nu este întemeiat. Potrivit

reglementărilor cuprinse în Legea nr. 105/1992 – art. 107 lit. b), h), legea

română este aceea care guvernează aspectele răspunderii civile delictuale,

astfel că în mod corect prin hotărârea recurată s-a ținut seama de aceste

prevederi.

În

aceste împrejurări, recursul reclamanților este nefondat și se va respinge cu

această mențiune.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

IN NUMELE

LEGII

D E C I D

E:

Respinge,

ca nefondat recursul declarat de reclamanții Ș.E. și Ș.T., împotriva deciziei

nr.1476 din 16 noiembrie 2001 a Curții de Apel București, secția a V-a

comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată,

în ședința publică, astăzi  20 ianuarie 2004.