ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 144/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanții Ș.E. și Ș.T. au acționat în judecată pe S.A. A.R. S.A., S.C. C. S.A., N.C., N.G. și BIROUL GERMAN AL ASIGURĂRILOR DE AUTOVEHICULE pentru recuperarea prejudiciului suferit ca urmare a accidentului rutier produs la data de 25/26 mai 1990. Procedând la judecarea cauzei, într-un al doilea ciclu procesual, Tribunalul București, secția comercială prin sentința nr. 2442 din 27 martie 2001 a respins această acțiune cu motivarea că la data promovării ei dreptul la acțiune al reclamanților era prescris. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că dreptul la acțiune în repararea pagubei pricinuite reclamanților este de 3 ani și începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea, iar în cazul concret, acest termen a fost depășit.

Împotriva hotărârii pronunțată de instanța de apel reclamanții au declarat apel, susținând că acțiunea lor a fost înregistrată la instanța de fond, cu respectarea prevederilor art. 104 C. proc. civ. Prin decizia nr. 1476 din 16 noiembrie 2001 a Curtea de Apel București, secția comercială a respins ca nefondat acest apel, reținând că instanța de fond a pronunțat o hotărâre corectă. Reclamanții au declarat recurs împotriva deciziei nr. 1476/2001 a Curții de Apel București și a sentinței nr.2442/2001 a Tribunalului București, susținând că sunt netemeinice și nelegale, întrucât: 1. – au fost pronunțate cu încălcarea prevederilor art. 29 lit. a) din Legea nr. 47/1991, art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

și ale Deciziei nr.596 din 3 februarie 2000 a Curții Supreme de Justiție, secția comercială, pronunțată în aceeași cauză și prin care s-a stabilit, irevocabil, că reclamanții nu au datorat niciodată taxă de timbru pentru acțiunea în speță; 2. – instanțele anterioare au considerat greșit că acțiunea adresată instanței de fond, prin poștă la data de 24 mai 1993 dar greșit restituită de judecătorul de serviciu nu întrerupe termenul de prescripție; 3. – hotărârile pronunțate în cauză sunt date cu aplicarea greșită a prevederilor art.167/1958 republicat în sensul că s-a reținut în mod greșit că reclamanții nu au formulat cerere de repunere în termen; 4. – hotărârile recurate sunt nelegale întrucât interpretând greșit actul juridic dedus judecății au stabilit cursul prescripției după o lege inaplicabilă speței, iar nu potrivit legii germane în funcție de care termenul de prescripție nu s-ar fi împlinit.

Recursul reclamanților este nefondat. Motivele acestui recurs examinate în raport de cele reținute în considerentele hotărârilor anterioare nu sunt de natură a modifica/casa decizia recurată. S-a reținut prin hotărârile anterioare că la data de 25/26 mai 1990 pe teritoriul Germaniei a avut loc un accident de circulație între două autoturisme românești, cu conducători auto români. Reclamanții, care au suferit un prejudiciu, s-au adresat instanțelor românești pentru recuperarea acestuia în contradictoriu cu societăți de asigurări cât și cu persoanele fizice proprietari ai autoturismului cu care au intrat în coliziune. Acțiunea reclamanților s-a înregistrat așa cum rezultă din dosarul instanței de fond și cum a reținut și hotărârea recurată, la data de 2 iunie 1993. În primul motiv de recurs, reclamanții au criticat hotărârile anterioare susținând că nu au ținut seama de prevederile legale ce reglementează taxa de timbru acest motiv este neîntemeiat.

Prin aceste hotărâri s-a reținut că este irelevant faptul că nu s-a luat corect măsura restituirii acțiunii pentru completarea taxei de timbru atâta vreme cât data înregistrării la instanță a acestei acțiuni este 2 iunie 1993, peste termenul de prescripție împlinit la 26 mai 1993. Critica din cel de al doilea motiv de recurs, potrivit cu care greșit nu s-a ținut seama de faptul că s-a întrerupt termenul de prescripție prin greșita restituire a acțiunii de către instanța de fond pentru completarea timbrajului este de asemenea nefondată. Din coroborarea prevederilor prevederilor art. 16 și 19 din Decretul nr.167/1958, repunerea în termenul de prescripție este atributul beneficiarului acestei instituții de repunere în termen și se poate solicita în termen de o lună de la data încetării cauzelor care au condus la depășirea termenului de prescripție, ceea ce nu au solicitat reclamanții.

În aceste împrejurări, corect instanța de apel a menținut hotărârea instanței de fond prin care s-a respins ca prescrisă acțiunea reclamanților. Pentru aceste considerente este nefondat și motivul trei de recurs vizând susținerea recurenților că greșit au reținut instanțele anterioare că aceștia nu au formulat cerere de repunere în termen. Nici ultimul motiv de recurs, anume că în mod greșit s-a considerat că legea română este aplicabilă în speță, iar nu legea germană nu este întemeiat. Potrivit reglementărilor cuprinse în Legea nr. 105/1992 – art. 107 lit. b), h), legea română este aceea care guvernează aspectele răspunderii civile delictuale, astfel că în mod corect prin hotărârea recurată s-a ținut seama de aceste prevederi.

În aceste împrejurări, recursul reclamanților este nefondat și se va respinge cu această mențiune. PENTRU

ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII D E C I D E: Respinge, ca nefondat recursul declarat de reclamanții Ș.E. și Ș.T., împotriva deciziei nr.1476 din 16 noiembrie 2001 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 20 ianuarie 2004.