ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5256/2005

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Reclamanta SC A.R.O.A. SA București

a chemat în judecată pe pârâții SC A. SA București, SC M. SA și C.P. și a

solicitat ca prin sentința care se va pronunța să fie obligați în solidar la

plata sumei de 187.594.036 lei despăgubiri și la 180.053.798 lei dobândă legală

cu motivarea că, în calitate de asigurător i-a plătit despăgubiri asiguratului

F.E. în baza contractului de asigurare facultativă.

Reclamanta a mai susținut că în urma

accidentului din 18 mai 1999, autoturismul proprietatea lui F.E. a fost

accidentat și că vinovat de producerea accidentului, potrivit procesului verbal

de constatare, s-a stabilit că este șoferul C.P., care conducea autoturismul

aparținând pârâtei SC M. SA.

Tribunalul București, secția

comercială, prin sentința nr. 2676 din 24 februarie 2004, a admis excepția

prescripției dreptului la acțiune și a respins acțiunea cu motivarea că

reclamanta a formulat acțiune în regres și că dreptul său la acțiune s-a născut

la data de 17 aprilie 2000, iar cererea a fost înregistrată la instanță la data

de 12 mai 2003, după ce s-a împlinit termenul de prescripție de 3 ani, prevăzut

de decretul nr. 167/1958.

Sentința a fost apelată, iar Curtea

de Apel București, secția comercială, prin decizia nr. 403 din 7 septembrie

2004 a respins ca nefondat apelul declarat de SC A.R.O.A. SA.

Curtea a analizat motivele de apel

prin care se invoca suspendarea cursului prescripției ca urmare a efectuării

concilierii și a reținut că procedura prealabilă obligatorie prevăzută de art. 720

1

C. proc. civ., trebuia efectuată înăuntrul termenului de prescripție. S-a mai

reținut, că termenele de suspendare sunt prevăzute de lege, că doctrina și

practica nu sunt constante în a aprecia că această procedură suspendă cursul

prescripției. În fine, instanța de apel a apreciat că în cauză nu sunt

aplicabile nici prevederile art. 24 alin. (2) din H.G. nr. 1194/2000, întrucât

asiguratul a recunoscut despăgubirea ca fiind în cuantum de 187.594.035 lei,

așa încât dreptul material la acțiune aparținând recurentei s-a născut la data

de 17 aprilie 2000 și nu la data de 17 mai 2000 cum a susținut apelanta pentru

a justifica depășirea termenului de prescripție.

Împotriva deciziei pronunțată în

apel, a declarat recurs în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ.,

reclamanta SC A.R.O.A. SA, prin care a solicitat casarea hotărârilor pronunțate

în cauză și trimiterea cauzei pentru soluționarea fondului.

În argumentarea motivului prevăzut

de art. 304 alin. (9) C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța nu a

ținut seama de implicațiile art. 720

1

C. proc. civ., asupra cursului

prescripției în contextul dispozițiilor art. 109 alin. (2) C. proc. civ., prin

care se stipulează obligația de sesizare a instanței numai după îndeplinirea

unei proceduri prealabile, dispoziții care impuneau ca în interpretarea

textelor să se aibă în vedere că pentru a opera stingerea dreptului material la

acțiune mai întâi este necesar ca acest drept să poată fi exercitat. În opinia

autoarei recursului, procedura prevăzută de art. 720

1

C. proc. civ.,

poate fi reținută drept cauză de suspendare a cursului prescripției extinctive

prin aplicarea unor argumente de interpretare logică și istorico-tehnologică.

Referindu-se la dispozițiile art. 109 alin. (2) C. proc. civ., care prevăd că

acțiunea nu poate fi introdusă decât numai după îndeplinirea acestei proceduri

prealabile recurenta a considerat că dreptul său la acțiune nu se poate naște

decât după îndeplinirea acestei proceduri.

- S-au aplicat greșit dispozițiile art.

54 din Legea nr. 136/1995, întrucât nu s-a avut în vedere faptul că despăgubirile

se nasc pe baza convenției dintre asigurat, persoana păgubită și asigurător și

numai în cazul în care nu s-a realizat înțelegerea, despăgubirile se acordă

prin hotărâre judecătorească. În speță, recurenta a considerat că s-a

îndeplinit condiția prevăzută de art. 54 din Legea nr. 136/1995, la data de 14

aprilie 2002, când prin adresă i s-a comunicat refuzul asiguratului de a-și da

acordul cu privire la realizarea convenției tripartite.

- Instanța de fond a aplicat greșit

prevederile art. 24 din H.G. nr. 1194/2000, întrucât a extins ipoteza prevăzută

de text care se referă la despăgubirea directă integrală a persoanei păgubite

prin plată și la situația plății în cont bancar. În continuare, recurenta a

precizat că în speță, persoana păgubită s-a considerat integral despăgubită

prin soluția de respingere a apelului în litigiul în care s-a pus în discuție

cuantumul pagubei, iar ca dată care putea fi luată în considerare pentru

nașterea dreptului la acțiune se putea avea în vedere 11 decembrie 2000, data când

hotărârea a rămas definitivă.

- Al doilea motiv invocat de

recurentă este cel prevăzut de art. 304 alin. (19) C. proc. civ., potrivit

căruia instanța nu s-a pronunțat asupra unei dovezi administrate care era

hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.

În argumentarea acestui motiv la punctul

a) s-a reluat problema aplicării art. 109 alin. (2) C. proc. civ. și a nașterii

dreptului material la acțiune după îndeplinirea procedurii concilierii

prealabile, iar la punctul b) recurenta s-a referit la adresele din 16 aprilie

2004 și 2002 și a susținut că din conținutul acestora rezultă recunoașterea

creanței de către SC A. SA, căreia nu i s-au dat efecte în conformitate cu art.

16 din decretul nr. 167/1958.

Recursul este nefondat.

Pentru a răspunde primei critici prin

care se invocă aplicarea greșită a legii, mai precis a dispozițiilor

referitoare la prescripție prin faptul că nu s-au interpretat tehnologic și

logic dispozițiile respective în contextul procedural stabilit de art. 109 alin.

(2) și art. 720

1

C. proc. civ., trebuie mai întâi precizat că

normele care reglementează prescripția extinctivă au caracter imperativ. Natura

interesului asigurat prin prescripția extinctivă fac inadmisibile derogările la

aceste norme prin interpretări extensive ale dispozițiilor cuprinse în decretul

nr. 167/1958 indiferent de metoda de interpretare care s-ar adopta. Recurenta a

pus în discuție în alți termeni, „începutul prescripției dreptului la acțiune”

care se găsește consacrat legislativ în dispozițiile art. 7 din decretul nr. 167/1958,

prin care se instituie regula generală potrivit căreia prescripția începe să

curgă de la data nașterii dreptului la acțiune. Este adevărat așa cum susține

recurenta că varietatea situațiilor juridice practice ar putea pune problema

luării în discuție și a altor reguli în legătură cu începutul cursului

prescripției în măsura în care își găsesc corespondent legal. Ideea de

corelație între regula generală consacrată legislativ, care nu poate fi

separată de caracterul imperativ al normelor ce reglementează în prezent acest

domeniu și alte situații sau ipoteze care ar putea fi luate în discuție pentru

determinarea nașterii dreptului la acțiune nu poate fi înlăturată. Condiția

esențială care trebuie urmărită este ca acestea din urmă să-și aibă izvorul în lege.

În sensul considerațiilor de mai sus

trebuie observat că în Cap. XIV „Dispoziții privind soluționarea litigiilor în

materie comercială” nu există nici o reglementare expresă care să permită

concluzia că există o regulă specială de determinare a începutului prescripției

extinctive care din punct de vedere obiectiv se plasează după momentul

îndeplinirii procedurii concilierii prealabile. Prin urmare instanța de apel,

sintetic, a reținut corect că procedura prevăzută de art. 720

1

C.

proc. civ., privind concilierea prealabilă trebuie îndeplinită înăuntrul

termenului de prescripție.

Inconsecvența soluțiilor pe această

problemă nu constituie un argument suficient pentru ca o prevedere legală

imperativă să dobândească alt sens decât cel consacrat de legiuitor.

Este de asemenea adevărat că art. 109

alin. (2) C. proc. civ., stipulează obligația ca în situațiile prevăzute de

lege, acțiunea să fie introdusă numai după ce s-a realizat procedura

prealabilă, însă precizarea că sesizarea instanței poate fi făcută numai după

îndeplinirea procedurii respective nu poate să ducă la concluzia recurentei

potrivit căreia dreptul nu ar putea fi exercitat.

Potrivit dispozițiilor procedurale

la care s-a referit recurenta și acestea imperative, pentru a obține protejarea

dreptului său printr-o acțiune în justiție trebuie respectate dispozițiile

legale respective, iar aceste obligații nu pot fi considerate ca impedimente

ale exercițiului dreptului ci ca dispoziții care asigură un acces legal la

actul de justiție.

Autoarea, în argumentarea motivului

prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ., a învederat că ar putea fi

reținută în sensul argumentelor privind faptul că procedura prealabilă

prevăzută de art. 720

1

C. proc. civ., suspendă cursul prescripției,

ipoteza acțiunii în contencios administrativ. Această susținere nu poate fi

primită, întrucât s-ar nesocoti caracterul normelor care reglementează

instituția prescripției așa cum s-a arătat mai sus cât și faptul că printr-o

astfel de interpretare s-ar adăuga la lege.

Ipoteza acțiunii în contencios

reglementată prin norme speciale nu poate fi extinsă la procedura prealabilă

prevăzută de art. 720

1

C. proc. civ., de vreme ce în capitolul

amintit mai sus nu sunt cuprinse dispoziții care să poată fi corelate cu regula

generală prevăzută de decretul nr. 167/1958 în legătură cu termenele de

prescripție, suspendare și întreruperea acestor termene.

Și critica privind încălcarea

dispozițiilor art. 54 din Legea nr. 136/1995, raportate la H.G. nr. 1194/2000

este nefondată întrucât în speță asiguratul a recunoscut creanța sa la data de

16 martie 2000, iar plata despăgubirii a fost făcută la data de 17 aprilie

realizare a convenției tripartite față de recunoașterea despăgubirilor pe care

le-a și acceptat, nu au nici o semnificație asupra termenului de prescripției

care a început să curgă de la data 17 aprilie 2000, așa cum corect a reținut

instanța de apel.

În fine critica referitoare la

aplicarea prevederilor art. 24 din H.G. nr. 1194/2000 este de asemenea

nefondată, câtă vreme la data de 16 martie 2000 păgubitul s-a considerat

despăgubit integral și a menționat că nu mai are nici o pretenție. Faptul că a

exercitat ulterior o acțiune pentru actualizarea pagubei nu înlătură efectele

recunoașterii, care din punct de vedere juridic deschide calea acțiunii în

regres promovată după o astfel de declarație de către păgubit nu putea fi

considerat impediment în exercițiul drepturilor asigurătorului.

Așa cum s-a mai arătat recunoașterea

păgubitului a produs efecte și în același timp a făcut ca art. 24 din H.G. nr. 1194/2000

cu privire la termenul de 30 de zile să nu-și găsească aplicare în speță

întrucât creanța era certă și exigibilă la data plății (17 aprilie 2000), data

de la care a început să curgă termenul de prescripție.

De altfel aspectele legate de

aplicarea art. 54 din Legea nr. 136/1995 nu au constituit motiv de apel și ca

urmare problema aplicării acestora nu poate fi pusă pentru prima dată în

recurs.

Întrucât ultimul motiv de recurs (art.

304 (19) C. proc. civ., vizează interpretarea art. 109 alin. (2) și art. 720

1

C. proc. civ. și a incidenței acestora asupra termenului de prescripție

analizate în precedentul motiv și aceste ultime critici vor fi respinse ca

nefondate.

Cât privește semnificația adreselor,

acestea nu au constituit motiv de apel și nu pot fi evocate pentru prima dată

în recurs. Totodată, pentru motivele deja arătate nu se pot reține susținerile

referitoare la interpretarea cursului prescripției conform argumentelor expuse,

referitoare la suspendarea cursului prescripției.

În consecință, întrucât nu sunt

motive de nelegalitate care să ducă la modificarea sau casarea hotărârilor

pronunțate în cauză, potrivit art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamanta SC A.R.O.A. SA București (fostă SC A.P.R. SA București) împotriva

deciziei nr. 403 din 7 septembrie 2004 a Curții de Apel București, secția a

VI-a comercială, ca nefondat.

I

revocabilă.

Pronunțata în ședință publică,

astăzi 4 noiembrie 2005.