ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5256/2005

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta SC A.R.O.A. SA București a chemat în judecată pe pârâții SC A. SA București, SC M. SA și C.P. și a solicitat ca prin sentința care se va pronunța să fie obligați în solidar la plata sumei de 187.594.036 lei despăgubiri și la 180.053.798 lei dobândă legală cu motivarea că, în calitate de asigurător i-a plătit despăgubiri asiguratului F.E. în baza contractului de asigurare facultativă. Reclamanta a mai susținut că în urma accidentului din 18 mai 1999, autoturismul proprietatea lui F.E. a fost accidentat și că vinovat de producerea accidentului, potrivit procesului verbal de constatare, s-a stabilit că este șoferul C.P., care conducea autoturismul aparținând pârâtei SC M. SA.

Tribunalul București, secția comercială, prin sentința nr. 2676 din 24 februarie 2004, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins acțiunea cu motivarea că reclamanta a formulat acțiune în regres și că dreptul său la acțiune s-a născut la data de 17 aprilie 2000, iar cererea a fost înregistrată la instanță la data de 12 mai 2003, după ce s-a împlinit termenul de prescripție de 3 ani, prevăzut de decretul nr. 167/1958. Sentința a fost apelată, iar Curtea de Apel București, secția comercială, prin decizia nr. 403 din 7 septembrie 2004 a respins ca nefondat apelul declarat de SC A.R.O.A. SA. Curtea a analizat motivele de apel prin care se invoca suspendarea cursului prescripției ca urmare a efectuării concilierii și a reținut că procedura prealabilă obligatorie prevăzută de art. 720 1 C. proc.

civ., trebuia efectuată înăuntrul termenului de prescripție. S-a mai reținut, că termenele de suspendare sunt prevăzute de lege, că doctrina și practica nu sunt constante în a aprecia că această procedură suspendă cursul prescripției. În fine, instanța de apel a apreciat că în cauză nu sunt aplicabile nici prevederile art. 24 alin. (2) din H.G. nr. 1194/2000, întrucât asiguratul a recunoscut despăgubirea ca fiind în cuantum de 187.594.035 lei, așa încât dreptul material la acțiune aparținând recurentei s-a născut la data de 17 aprilie 2000 și nu la data de 17 mai 2000 cum a susținut apelanta pentru a justifica depășirea termenului de prescripție. Împotriva deciziei pronunțată în apel, a declarat recurs în termenul prevăzut de art. 301 C. proc.

civ., reclamanta SC A.R.O.A. SA, prin care a solicitat casarea hotărârilor pronunțate în cauză și trimiterea cauzei pentru soluționarea fondului. În argumentarea motivului prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța nu a ținut seama de implicațiile art. 720 1 C. proc. civ., asupra cursului prescripției în contextul dispozițiilor art. 109 alin. (2) C. proc. civ., prin care se stipulează obligația de sesizare a instanței numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, dispoziții care impuneau ca în interpretarea textelor să se aibă în vedere că pentru a opera stingerea dreptului material la acțiune mai întâi este necesar ca acest drept să poată fi exercitat.

În opinia autoarei recursului, procedura prevăzută de art. 720 1 C. proc. civ., poate fi reținută drept cauză de suspendare a cursului prescripției extinctive prin aplicarea unor argumente de interpretare logică și istorico-tehnologică. Referindu-se la dispozițiile art. 109 alin. (2) C. proc. civ., care prevăd că acțiunea nu poate fi introdusă decât numai după îndeplinirea acestei proceduri prealabile recurenta a considerat că dreptul său la acțiune nu se poate naște decât după îndeplinirea acestei proceduri. - S-au aplicat greșit dispozițiile art. 54 din Legea nr. 136/1995, întrucât nu s-a avut în vedere faptul că despăgubirile se nasc pe baza convenției dintre asigurat, persoana păgubită și asigurător și numai în cazul în care nu s-a realizat înțelegerea, despăgubirile se acordă prin hotărâre judecătorească.

În speță, recurenta a considerat că s-a îndeplinit condiția prevăzută de art. 54 din Legea nr. 136/1995, la data de 14 aprilie 2002, când prin adresă i s-a comunicat refuzul asiguratului de a-și da acordul cu privire la realizarea convenției tripartite. - Instanța de fond a aplicat greșit prevederile art. 24 din H.G. nr. 1194/2000, întrucât a extins ipoteza prevăzută de text care se referă la despăgubirea directă integrală a persoanei păgubite prin plată și la situația plății în cont bancar. În continuare, recurenta a precizat că în speță, persoana păgubită s-a considerat integral despăgubită prin soluția de respingere a apelului în litigiul în care s-a pus în discuție cuantumul pagubei, iar ca dată care putea fi luată în considerare pentru nașterea dreptului la acțiune se putea avea în vedere 11 decembrie 2000, data când hotărârea a rămas definitivă.

- Al doilea motiv invocat de recurentă este cel prevăzut de art. 304 alin. (19) C. proc. civ., potrivit căruia instanța nu s-a pronunțat asupra unei dovezi administrate care era hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii. În argumentarea acestui motiv la punctul a) s-a reluat problema aplicării art. 109 alin. (2) C. proc. civ. și a nașterii dreptului material la acțiune după îndeplinirea procedurii concilierii prealabile, iar la punctul b) recurenta s-a referit la adresele din 16 aprilie 2004 și 2002 și a susținut că din conținutul acestora rezultă recunoașterea creanței de către SC A. SA, căreia nu i s-au dat efecte în conformitate cu art. 16 din decretul nr. 167/1958. Recursul este nefondat.

Pentru a răspunde primei critici prin care se invocă aplicarea greșită a legii, mai precis a dispozițiilor referitoare la prescripție prin faptul că nu s-au interpretat tehnologic și logic dispozițiile respective în contextul procedural stabilit de art. 109 alin. (2) și art. 720 1 C. proc. civ., trebuie mai întâi precizat că normele care reglementează prescripția extinctivă au caracter imperativ. Natura interesului asigurat prin prescripția extinctivă fac inadmisibile derogările la aceste norme prin interpretări extensive ale dispozițiilor cuprinse în decretul nr. 167/1958 indiferent de metoda de interpretare care s-ar adopta. Recurenta a pus în discuție în alți termeni, „începutul prescripției dreptului la acțiune” care se găsește consacrat legislativ în dispozițiile art. 7 din decretul nr. 167/1958, prin care se instituie regula generală potrivit căreia prescripția începe să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune.

Este adevărat așa cum susține recurenta că varietatea situațiilor juridice practice ar putea pune problema luării în discuție și a altor reguli în legătură cu începutul cursului prescripției în măsura în care își găsesc corespondent legal. Ideea de corelație între regula generală consacrată legislativ, care nu poate fi separată de caracterul imperativ al normelor ce reglementează în prezent acest domeniu și alte situații sau ipoteze care ar putea fi luate în discuție pentru determinarea nașterii dreptului la acțiune nu poate fi înlăturată. Condiția esențială care trebuie urmărită este ca acestea din urmă să-și aibă izvorul în lege.

În sensul considerațiilor de mai sus trebuie observat că în Cap. XIV „Dispoziții privind soluționarea litigiilor în materie comercială” nu există nici o reglementare expresă care să permită concluzia că există o regulă specială de determinare a începutului prescripției extinctive care din punct de vedere obiectiv se plasează după momentul îndeplinirii procedurii concilierii prealabile. Prin urmare instanța de apel, sintetic, a reținut corect că procedura prevăzută de art. 720 1 C. proc. civ., privind concilierea prealabilă trebuie îndeplinită înăuntrul termenului de prescripție. Inconsecvența soluțiilor pe această problemă nu constituie un argument suficient pentru ca o prevedere legală imperativă să dobândească alt sens decât cel consacrat de legiuitor.

Este de asemenea adevărat că art. 109 alin. (2) C. proc. civ., stipulează obligația ca în situațiile prevăzute de lege, acțiunea să fie introdusă numai după ce s-a realizat procedura prealabilă, însă precizarea că sesizarea instanței poate fi făcută numai după îndeplinirea procedurii respective nu poate să ducă la concluzia recurentei potrivit căreia dreptul nu ar putea fi exercitat. Potrivit dispozițiilor procedurale la care s-a referit recurenta și acestea imperative, pentru a obține protejarea dreptului său printr-o acțiune în justiție trebuie respectate dispozițiile legale respective, iar aceste obligații nu pot fi considerate ca impedimente ale exercițiului dreptului ci ca dispoziții care asigură un acces legal la actul de justiție.

Autoarea, în argumentarea motivului prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ., a învederat că ar putea fi reținută în sensul argumentelor privind faptul că procedura prealabilă prevăzută de art. 720 1 C. proc. civ., suspendă cursul prescripției, ipoteza acțiunii în contencios administrativ. Această susținere nu poate fi primită, întrucât s-ar nesocoti caracterul normelor care reglementează instituția prescripției așa cum s-a arătat mai sus cât și faptul că printr-o astfel de interpretare s-ar adăuga la lege. Ipoteza acțiunii în contencios reglementată prin norme speciale nu poate fi extinsă la procedura prealabilă prevăzută de art. 720 1 C. proc. civ., de vreme ce în capitolul amintit mai sus nu sunt cuprinse dispoziții care să poată fi corelate cu regula generală prevăzută de decretul nr. 167/1958 în legătură cu termenele de prescripție, suspendare și întreruperea acestor termene.

Și critica privind încălcarea dispozițiilor art. 54 din Legea nr. 136/1995, raportate la H.G. nr. 1194/2000 este nefondată întrucât în speță asiguratul a recunoscut creanța sa la data de 16 martie 2000, iar plata despăgubirii a fost făcută la data de 17 aprilie 2000. Prin urmare corespondența purtată între părți și refuzul asiguratului de realizare a convenției tripartite față de recunoașterea despăgubirilor pe care le-a și acceptat, nu au nici o semnificație asupra termenului de prescripției care a început să curgă de la data 17 aprilie 2000, așa cum corect a reținut instanța de apel. În fine critica referitoare la aplicarea prevederilor art. 24 din H.G. nr. 1194/2000 este de asemenea nefondată, câtă vreme la data de 16 martie 2000 păgubitul s-a considerat despăgubit integral și a menționat că nu mai are nici o pretenție.

Faptul că a exercitat ulterior o acțiune pentru actualizarea pagubei nu înlătură efectele recunoașterii, care din punct de vedere juridic deschide calea acțiunii în regres promovată după o astfel de declarație de către păgubit nu putea fi considerat impediment în exercițiul drepturilor asigurătorului. Așa cum s-a mai arătat recunoașterea păgubitului a produs efecte și în același timp a făcut ca art. 24 din H.G. nr. 1194/2000 cu privire la termenul de 30 de zile să nu-și găsească aplicare în speță întrucât creanța era certă și exigibilă la data plății (17 aprilie 2000), data de la care a început să curgă termenul de prescripție. De altfel aspectele legate de aplicarea art. 54 din Legea nr. 136/1995 nu au constituit motiv de apel și ca urmare problema aplicării acestora nu poate fi pusă pentru prima dată în recurs.

Întrucât ultimul motiv de recurs (art. 304 (19) C. proc. civ., vizează interpretarea art. 109 alin. (2) și art. 720 1 C. proc. civ. și a incidenței acestora asupra termenului de prescripție analizate în precedentul motiv și aceste ultime critici vor fi respinse ca nefondate. Cât privește semnificația adreselor, acestea nu au constituit motiv de apel și nu pot fi evocate pentru prima dată în recurs. Totodată, pentru motivele deja arătate nu se pot reține susținerile referitoare la interpretarea cursului prescripției conform argumentelor expuse, referitoare la suspendarea cursului prescripției. În consecință, întrucât nu sunt motive de nelegalitate care să ducă la modificarea sau casarea hotărârilor pronunțate în cauză, potrivit art. 312 C. proc.

civ., recursul va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC A.R.O.A. SA București (fostă SC A.P.R. SA București) împotriva deciziei nr. 403 din 7 septembrie 2004 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat. I revocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 4 noiembrie 2005.