ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5221/2005

Asupra recursului civil de față constată: Prin cererea înregistrată la 17 iulie 2003 reclamanta G.A. a chemat în judecată pe pârâtul A.G., cerând să fie obligat să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 3 ha teren arabil situat în extravilanul comunei Adâncata la locul numit „În șes” și să-i plătească 10.000.000 lei, daune. În motivarea cererii reclamanta a arătat că, în calitatea sa de unică moștenitoare a defunctului G.C., decedat la 17 august 1998 este proprietara terenului în litigiu care încă din anul 1993 în baza unei convenții de arendare, se găsește în posesia terenului. Susține reclamanta că după decesul soțului său, intervenit la 23 noiembrie 1998, i-a cerut pârâtului să-i restituie terenul însă acesta a refuzat invocând că i-a fost donat de soțul său.

Pârâtul arată că este de acord să restituie terenul reclamantei însă nu este de acord să-i plătească despăgubiri întrucât și-a respectat obligația asumată față de soțul acesteia, anume de aceea de a-i preda 30% din recoltă, reclamanta refuzând să o primească după decesul acestuia. Totodată, pârâtul a formulat o cerere reconvențională solicitând, ca reclamanta să fie obligată să-i plătească c/val. lucrărilor agricole pe care le-a efectuat pe 1,20 ha teren, semănat lucernă, precum și a 200 kg, îngrășământ chimic. Prin sentința civilă nr. 3225 din 23 octombrie 2003 Judecătoria Suceava a admis acțiunea și a obligat pârâtul să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în litigiu și să-i plătească 10 milioane lei, daune.

Prin aceeași sentință a fost admisă și cererea reconvențională, sens în care reclamanta a fost obligată să-i plătească pârâtului 7.700.000 lei despăgubiri. În motivarea sentinței, în esență, s-a reținut că reclamanta este proprietara terenului, aspect necontestat de pârât, sens în care se impune obligarea acestuia să îl lase în deplină proprietate și liniștită posesie. Cum pârâtul a fost un posesor de bună credință, intrând în stăpânirea terenului în baza unei convenții încheiate cu autorul reclamantei, în baza art. 486 C. civ., acesta urmează a fi obligat să restituie reclamantei doar c/val. fructelor percepute după promovarea cererii de chemare în judecată, evaluate de aceasta la 10.000.000 lei, dată după care pârâtul nu mai poate invoca buna credință în perceperea fructelor.

Totodată, se apreciază că pârâtul este îndreptățit la plata cheltuielilor pe care le-a făcut pentru obținerea fructelor evaluate la 7.700.000 lei. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta susținând că se impunea respingerea cererii reconvenționale. În motivarea apelului reclamanta arată că, în raport de probatoriul administrat valoarea recoltei ce s-a obținut de pe terenul în litigiu a fost de 36 de milioane lei, caz în care, cum a cerut doar beneficiul net, anume 10.000. 000 lei, se impunea respingerea cererii reconvenționale. Prin decizia civilă nr. 182 din 5 februarie 2004 Curtea de Apel Suceava a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta. În motivarea deciziei, în esență, s-a reținut că apărarea reclamantei nu poate fi primită, instanțele pronunțându-se cu privire la capetele de cerere referitoare la despăgubiri în raport de limitele investirii.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta invocând incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului reclamanta arată că în ceea ce privește restituirea cheltuielilor efectuate de posesor pentru obținerea fructelor, obligație stabilită în sarcina proprietarului prin dispozițiile art. 484 C. civ., își are justificarea în principiul îmbogățirii fără just temei, caz în care proprietarul nu poate fi obligat să plătească posesorului cheltuieli decât în măsura sporirii patrimoniului său corelativ micșorării patrimoniului posesorului. Cum în cauză s-a probat că valoarea totală a produselor recoltate a fost de 36 milioane lei iar valoarea cheltuielilor de producție de 7.700.000 lei, față de împrejurarea că reclamanta a cerut despăgubiri doar de 10.000.000 lei, se impunea respingerea cererii reconvenționale.

Analizând recursul, Înalta Curte constată că este nefondat pentru următoarele considerente : În drept, obligația instanței de judecată de a se pronunța numai asupra obiectului cererii deduse judecății constituie garanția aplicării principiului disponibilității, prevăzut de art. 129 alin. (6) C. proc. civ. Or, în speță, reclamanta, în calitatea sa de proprietar al terenului a înțeles să solicite prin cererea dedusă judecății ca pârâtul, posesor de rea credință al terenului în litigiu, să-i plătească o despăgubire reprezentând c/val. fructelor culese în sumă doar de 10.000.000 lei. Deși în cursul judecării s-a dovedit că fructele însușite de pârât aveau o valoare mai mare și că acesta a solicitat să i se restituie integral c/val.

lucrărilor ocazionate pentru obținerea fructelor de pe teren, indicând cuantumul acestora, reclamanta nu a înțeles să-și majoreze câtimea pretențiilor. Într-o atare situație, instanțele de fond, în raport de limitele investirii, în mod just s-au pronunțat numai asupra despăgubirii solicitate de reclamantă pe care i-au acordat-o integral. Așa fiind, cum hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea corectă a legii, recursul dedus judecății se dovedește a fi nefondat. Pentru a hotărî astfel Înalta Curte a avut în vedere și faptul că, efectele aplicării principiului îmbogățirii fără justă cauză pot fi limitate, prin voința părților, astfel cum s-a întâmplat și în cauză, instanțele de judecată fiind obligate să respecte limitele investirii și să se pronunțe numai în raport cu obiectul cererii deduse judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta G.A. împotriva deciziei civile nr. 182 din 5 februarie 2004 a Curții de Apel Suceava. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 15 iunie 2005.