ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1996/2017

Asupra cauzei de față în condițiile prevăzute de art. 499 C. proc. civ., reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la 23 decembrie 2014 pe rolul Judecătoriei Mediaș, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâții B., C., D.. E. și F., solicitând obligarea lor la plata integrală și imediată a creanțelor certe, lichide și exigibile după cum urmează: pârâtul B. la plata sumei de 332.

000 RON; pârâtul C. în solidar cu pârâtul D. la plata sumei de 1.070.328 RON; pârâtul E. la plata sumei de 330.400 RON; pârâtul F. la plata sumei de 60.000 RON, sume ce urmează a se actualiza până la data plații efective, în funcție de rata inflației.

În susținerea acțiunii reclamanta a arătat că în primăvara anului 2013 pârâții au lucrat în mod abuziv suprafețele de teren pe care le avea în posesie în baza unui contract de concesiune, suprafețe care fuseseră gunoite, cu excepția terenului lucrat de pârâtul F.; că terenurile ocupate în mod abuziv au fost însămânțate cu lucerna, iar prin lucrarea terenului și distrugerea culturii, pârâții i-au produs o pagubă, lipsind-o de veniturile ce urmau a fi realizate ca urmare a gunoirii și a însămânțării terenurilor cu lucernă.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 194 și urm. C. proc. civ. și art. 1381 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 793 din 22 aprilie 2015, pronunțată de Judecătoria Mediaș a fost admisă excepția necompetenței materiale a acestei instanțe fiind declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Sibiu.

Prin sentința civilă nr. 340 din 9 martie 2016, Tribunalul Sibiu, secția I civilă, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantei.

Împotriva acestei hotărâri reclamanta a declarat apel, ce a fost respins, ca nefondat prin decizia nr. 1252 din 4 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Alba lulia, secția I civilă.

Împotriva acestei deciziei, recurenta-reclamantă SC A. SRL a declarat recurs la data de 23 decembrie 2016, și invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 și pct. 6 C. proc. civ., în principal a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudeeare, iar în subsidiar a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și rejudecarea cauzei în sensul admiterii acțiunii, cu cheltuieli de judecată.

Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea în sensul că instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești în condițiile în care a respins ca nerelevantă cererea în probațiune de la termenul din 9 martie 2016, deși proba solicitată era legală, utilă și pertinentă pentru dezlegarea cauzei.

Se arată că deși considerentele hotărârii instanței de fond sunt lacunare și contradictorii, Curtea de Apel Alba lulia în mod greșit a apreciat că această critică nu este justificată, motiv pentru care se susține că ambele instanțe au încălcat principiul administrării cu celeritate a probelor în vederea stabilirii situației de fapt și aflării adevărului în cauză, că ambele hotărâri cuprind motive contradictorii.

Față de argumentele expuse, recurenta reclamantă a mai arătat că prin probele administrate nu s-a dovedit transferul posesiei terenurilor, că din actele dosarului rezultă că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale. Întrucât pârâții au folosit abuziv terenurile asupra cărora avea un drept de concesiune, ce au fost gunoite și însămânțate cu lucerna cu excepția terenului lucrat de pârâtul F., că ea a folosit terenurile de la încheierea contractelor de concesiune până în anul 2012, când au fost lăsate să se regenereze.

Recurenta-reclamantă a mai susținut că pretențiile solicitate sunt pe deplin justificate, dovedind cu înscrisuri că prețurile sunt realiste și în acord cu prețurile de piață, că au fost depuse dovezi care confirmă faptul că ani la rând a gunoit terenurile cu îngrășământ natural, provenind de la fermele sale, și că fertilizarea terenurilor are influență pentru anii următori.

Prin rezoluția de la data de 11 ianuarie 2017, Înalta Curte a dispus comunicarea motivelor de recurs intimaților-pârâți.

Prin întâmpinarea depusă la 23 februarie 2017, pârâtul F. a solicitat respingerea recursului, arătând că motivele de casare invocate nu se încadrează în dispozițiile art. 488 pct. 3 și 6 C. proc. civ.

La 13 martie 20 î 7, prin întâmpinarea depusă, pârâtul E. a solicitat respingerea recursului.

Întâmpinările au fost comunicate, conform rezoluției de la data de 24 martie 2017.

Intimatul-pârât B. prin întâmpinarea depusă la 11 aprilie 2017 a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil față de valoarea pretențiilor solicitate prin acțiune, care nu depășește limita stabilită prin dispozițiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ. De asemenea a arătat că motivele de nelegalitate invocate de recurentă nu se încadrează în dispozițiile art. 488 pct. 3 și 6 C. proc. civ. situație în care recursul este nefondat.

Prin răspunsul la întâmpinările formulate de pârâții F. și E., recurenta-reclamantă a solicitat respingerea apărărilor formulate de pârâți și admiterea recursului.

Prin rezoluția de la data de 24 februarie 2017, Înalta Curte a dispus întocmirea, de către magistratul asistent, pe baza recursului, a întâmpinărilor și a răspunsului la întâmpinări, a raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului exercitat de recurenta-reclamantă SC A. SRL împotriva deciziei nr. 1252 din data de 4 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția l civilă.

Prin rezoluția din 14 iunie 2017, în temeiul art. 493 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți, cu mențiunea că pot formula, în scris, puncte de vedere asupra acestuia, în termen de 10 zile de la comunicare.

Raportul asupra admisibilității în principiu a recursului declarat de SC A. SRL a fost comunicat părților la 29 iunie 2017, 30 iunie 2017 și 3 iulie 2017, conform dovezilor de comunicare aflate la dosar.

Părțile nu și-au exprimat poziția procesuală prin formularea, în scris, a unui punct de vedere, iar termenul procedural acordat în acest sens, conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 181 alin. (1) pct. 2 și alin. (2) C. proc. civ., s-a împlinit la 10 iulie 2017.

Prin încheierea din ședința camerei de consiliu din 27 octombrie 2017, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului, invocată de intimații F. și B., și a admis în principiu, recursul declarat de recurenta reclamantă SC A. SRL, împotriva deciziei nr. 1252 din 4 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, fixând termen de judecată în vederea soluționării recursului la 8 decembrie 2017, cu citarea părților.

În ceea ce privește excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 3 și 6 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că verificând conținutul cererii de recurs în raport de dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) și art. 487 C. proc. civ., recurenta reclamantă a criticat hotărârea instanței de apel din perspectiva faptului că aceasta conține motive contradictorii, critici care pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Prin încheierea sus evocată, Înalta Curte a mai reținut ca în cauză este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în condițiile în care recurenta reclamantă nu critică probele, ci modalitatea de încuviințare a acestora.

Examinând hotărârea instanței de apel din perspectiva motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din perspectiva susținerilor recurentei-reclamante, că hotărârea cuprinde motive contradictorii, Înalta Curte constată că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii instanța trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi. Scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță. Motivarea hotărârii trebuie să fie clară, precisă și inteligibilă, să nu se rezume la o însușire de fapte și argumente, să se refere la probele administrate în cauză, să fie în concordanță cu acestea, să răspundă în fapt și în drept la toate pretențiile și apărările formulate de părți, și să conducă în mod logic și convingător la soluția cuprinsă în dispozitiv.

Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta atât argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze așa cum s-a arătat deja atât Ia susținerile, apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunța soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constiuție și respectiv art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de instanța ce are obligația legală de a proceda la o analiză a susținerilor, argumentelor și mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinența.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, precum și la criticile formulate de recurenta reclamantă în sensul că hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii, Înalta Curte constată că în raport de obiectul litigiului și de starea de fapt conturată în cauză, considerentele hotărârii recurate sunt clare și concise fiind arătate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția adoptată, neexistând elemente condradictorii, cum greșit susține recurenta reclamantă.

Astfel, Înalta Curte reține că, instanța de apel în argumentarea soluției pronunțate a arătat că din înscrisurile existente la dosar rezultă că reclamanta a fost beneficiara unui contract de concesiune încheiat cu Agenția Domeniilor Statului pentru o suprafață de teren, că urmare a nerespeclării obligațiilor contractuale, concedentul a notificat-o pe reclamantă pentru rezilierea contractului în cursul anului 2012, aspect necontestat de aceasta din urmă. Ca o consecință a rezilierii contractului, reclamantei îi revenea obligația de a preda terenul iar după punerea în întârziere în legătură cu neîndeplinirea acestei obligații, numai putea pretinde o protecție juridică aferentă dreptului său de a poseda terenul.

Concedentul Agenția Domeniilor Statului a notificat-o pe reclamantă să se prezinte la fața locului pentru a preda terenurile în datele de 18 octombrie 2012 și 1 noiembrie 2012, însă reprezentantul acesteia nu a dat curs acestei solicitări, astfel încât, nu mai poate pretinde obligarea pârâților la plata de despăgubiri pentru exploatarea terenului în cursul anului 2013.

De asemenea, în ce privește pretenția vizând contravaloarea gunoiului de grajd pretins însușit de către pârâtul B., instanța de apel a reținut că aceasta nu a fost dovedită de către reclamantă.

Instanța de apel a mai reținut că este neîntemeiată critica vizând omisiunea instanței de fond de a încuviința toate probele solicitate în cauză, față de dispozițiile art. 258 C. proc. civ., care prevăd că instanța va încuviința probele admisibile și necesare soluționării cauzei.

În acest sens, instanța de apel a apreciat că față de înscrisurile depuse la dosar, solicitarea vizând relații de la Agenția Domeniilor Statului este inutilă, iar în ceea ce privește încuviințarea probei testimoniale a constatat că, în condițiile în care au fost propuși mai mulți martori, fără a se indica teza probatorie pentru fiecare dintre aceștia, în mod procedural instanța de fond a limitat numărul martorilor.

De asemenea, s-a constatat că în condițiile în care situația juridică a terenurilor rezultă din cuprinsul înscrisurilor de la dosar, iar cuantumul prejudiciului, astfel cum a fost afirmat de către reclamantă, putea fi determinat printr-o lucrare de specialitate, expertiza tehnică nefiind o probă solicitată în cauză, declarațiile martorilor nu erau apte să stabilească cu certitudine întinderea prejudiciului cauzat prin exploatarea unui teren, fertilizat în prealabil, în modalitatea expusă de reclamantă.

Or. față de considerentele hotărârii recurate, Înalta Curte constată că acestea se circumscriu exigențelor art. 425 alin. (1) C. proc. civ., explicitând soluția din dispozitiv fiind arătate atât motivele de fapt cât și de drept care au format convingerea instanței în adoptarea soluției, nefiind prezente elemente contradictorii, motiv pentru care sunt nefondate criticile recurentei reclamante legate de incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în condițiile în care recurenta reclamantă critică modalitatea de încuviințare a probelor, Înalta Curte reține că și acest motiv este nefondat pentru următoarele considerente:

La termenul de judecată din 4 octombrie 2016, instanța de apel a respins atât cererea în probațiune formulată de reclamantă privind întocmirea unei adrese către Agenția Domeniilor Statului față de înscrisurile existente la dosar, precum și cererea privind audierea martorilor propuși prin cererea de apel, întrucât nu a fost indicată teza probatorie.

Înalta Curte reține că potrivit art. 478 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ. instanța de apel poate încuviința și administra probele a căror necesitate rezultă din dezbateri. De asemenea, în conformitate cu dispozițiile art. 479 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel va putea încuviința refacerea sau completarea probelor administrate de prima instanță, precum și administrarea probelor noi propuse de părți, dacă le consideră ca fiind necesare pentru soluționarea cauzei.

Din perspectiva acestor dispoziții legale, Înalta Curte constată că efectul devolutiv al apelului are consecințe și asupra probelor care pot fi administrate în apel în condițiile în care instanța de apel poate încuviința refacerea, completarea probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea altor probe, dacă le consideră necesare în ceea ce privește soluționarea cauzei.

Din dispozițiile art. 255 alin. (1) C. proc. civ., rezultă că probele trebuie să fie admisibile potrivit legii și să ducă la soluționarea procesului. Prin urmare, probele trebuie să fie concludente și pertinente, ceea ce presupune verificarea relației existente între pretențiile formulate și faptul susceptibil de probare, și dacă probele solicitate poartă asupra unor împrejurări care sunt de natură să ducă la soluționarea cauzei.

Dispozițiile art. 258 C. proc. civ., prevăd de asemenea că probele se vor încuviința numai dacă sunt întrunite cerințele prevăzute la art. 255 C. proc. civ.

Din perspectiva dispozițiilor legale sus enunțate și al efectului devolutiv al apelului, Înalta Curte reține că aprecierea asupra necesității administrării unei probe pentru soluționarea cauzei este atributul exclusiv al instanței de apel.

Prin urmare, raportând cele expuse și dispozițiile legale enunțate la litigiul pendinte, Înalta Curte constată că instanța de apel a apreciat că față de înscrisurile existente la dosar cererea în probațiune formulată de reclamantă privind întocmirea unei adrese către Agenția Domeniilor Statului este inutilă cauzei, iar cererea privind audierea martorilor propuși prin cererea de apel a fost respinsă motivat de faptul că nu a fost indicată teza probatorie.

Față de această situație și raportat la atributul exclusiv al instanței de apel în ce privește aprecierea asupra necesității administrării unei probe din perspectiva dispozițiilor legale sus evocate, Înalta Curte reține că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este incident în cauză.

Cum nici una din criticile formulate de recurenta reclamantă nu se circumcriu motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. urmează a respinge ca nefondat recursul formulat de recurenta reclamantă împotriva deciziei nr. 1252 din data de 4 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Alba lulia, secția l civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge recursul formulat de recurenta-reclamantă SC A. SRL împotriva deciziei nr. 1252 din data de 4 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Alba lulia, secția I civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 8 decembrie 2017.