ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 140/2003

S-a luat în examinare recursul declarat de condamnatul revizuient I.A.

împotriva deciziei penale nr.567 din 19 septembrie 2002 a Curții de Apel

București – Secția I Penală.

S-a prezentat recurentul condamnat revizuient, aflat în stare de

deținere, asistat de apărător desemnat din oficiu, avocat  M.B.

Procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Apărătorul condamnatului revizuient a solicitat admiterea

recursului, casarea hotărârilor atacate și pe fond, admiterea cererii de

revizuire.

Procurorul a pus concluzii de respingere a recursului, ca nefondat.

Condamnatul având ultimul cuvânt a solicitat admiterea recursului

întrucât nu se face vinovat pentru comiterea infracțiunii pentru care a fost

condamnat.

C U R T E A

Asupra recursului de față,

In baza lucrărilor din dosar, constată următoarele :

Prin sentința penală nr.738 din 31 aprilie 2002, pronunțată de Tribunalul

București – Secția a II-a Penală a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea

formulată de condamnatul  I.A. pentru revizuirea sentinței penale nr.456 din

29.09.1999, pronunțată de Tribunalul București – Secția a II-a Penală.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin sentința

penală nr.456 din 29.09.1999, Tribunalul București-Secția a II-a Penală a

condamnat pe inculpatul  I.A.  la pedeapsa de 10 ani închisoare, pentru

comiterea infracțiunii de tâlhărie,prevăzută și pedepsită de art.211 alin.2

lit.a din Codul penal, cu aplicarea art.37 lit.b din același cod.

Apelul declarat de inculpatul Ionescu Adrian împotriva acestei

sentințe a fost admis prin decizia penală nr.579 din 03.12.1999 a Curții de

Apel București, s-a desființat în parte hotărârea primei instanțe, în ceea ce

privește pedeapsa aplicată care, a fost redusă de la 10 la 5 ani închisoare.

Prin decizia penală nr.3234 din 06.07.2000 a Secției penale a

Curții Supreme de Justiție a fost admis recursul declarat de Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel București, s-a casat decizia penală a instanței de apel și

a fost menținută soluția pronunțată, în fond, de Tribunalul București-Secția  a

II-a penală, prin sentința penală nr.456/29.09.1999.

Cererea prin care petentul  I.A. a solicitat revizuirea hotărârii

de condamnare, invocând drept temei dispozițiile art.394 alin.1 lit.c din Codul

de procedură penală, arătând că Serviciul de Evidență al Penitenciarului

Jilava, comițând infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, l-a

lipsit de dreptul de a exercita calea de atac a recursului a fost respinsă de

prima instanță,  prin sentința penală nr.738 din 31 aprilie 2002, reținându-se

că motivul de revizuire invocat de condamnat nu se încadrează în cazurile

expres prevăzute de textul legal indicat, în cauză nefiind în discuție un

înscris fals care să fi servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere,

iar falsificarea actului să fi fost dovedită prin hotărâre judecătorească sau

prin ordonanță a procurorului.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel condamnatul revizuient

Ionescu Adrian, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinice, solicitând, în

baza art.394 lit.c din Codul de procedură penală, admiterea apelului și pe

fond, admiterea cererii de revizuire întrucât a fost privat de dreptul de a

exercita calea de atac, prin faptul că serviciul de Evidență din Penitenciarul

Jilava a menționat în mod fals , pe  dovada  de comunicare

„ nu

declar recurs” .

Curtea

de Apel București-Secția I Penală, prin decizia penală nr.567 din 19.09.2002 a

respins, ca nefondat, apelul declarat decondamnatul revizuient, cu motivarea că

: hotărârea Tribunalului București este legală deoarece cazul de revizuire la

care face referire petentul se circumscrie situației în care un înscris care a

servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals.

Pentru

a fi admis acest caz de revizire legea prevede exitența mai multor condiții

cumulative, și anume : existența unui înscris fals și o hotărâre judecătorească

care  să  se  bazeze pe acest înscris, iar  actul falsificat sau fals să fie

dovedit prin hotărâre judecătorească sau ordonanță a procurorului „ .

Instanța de control judiciar a reținut totodată, că în mod corect

prima instanță a apreciat că înscrisul la care face referire condamnatul,

respectiv cel în cuprinsul căruia apare mențiunea „ Nu declar recurs”, aflat la

fila 16 – dosar nr.4187/1999 al Curții de Apel București-Secția I Penală -   nu

se încadrează în nici unul din cazurile vizate de art.394 lit.c din Codul de

procedură penală.

Instanța

de apel a mai reținut că petentul revizuient a susținut în mod constant că este

nevinovat, iar apărările sale au fost avute în vedere de  toate instanțele care

au soluționat cauza , astfel că nu se poate considera că înscrisul fals ar fi

condus la pronunțarea unei hotărâri nelegale sau netemeinice, cum susține

condamnatul ; mai mult , petentul nu a solicitat niciodată anularea înscrisului

ca fiind fals și deci, nu există hotărâre judecătorească prin care să se fi

soluționat această cerere, nefiind astfel îndeplinită nici cea de-a treia

condiție prevăzută de lege pentru cererea de revizuire .

Nemulțumit

de această hotărâre, în termen legal a declarat recurs condamnatul revizuient

reiterând aceleași motive invocate și în apel și anume că nu se face vinovat

pentru comiterea infracțiunii pentru care s-a pronunțat condamnarea sa, fiind însă,

în imposibilitate să-și susțină apărările, deoarece Serviciul de Evidență din

Penitenciarul Jilava, comițând infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură

privată , l-a lipsit de dreptul de a exercita calea de atac a recursului .

Recursul

declarat de condamnatul revizuient este nefondat.

După

cum se poate constata din reglementarea revizuirii în Codul de procedură penală,

aceasta este o cale de atac extraordinară ce nu se poate promova decât în

cazurile expres și limitativ prevăzute de art.394 din Codul de procedură penală

.

In

speță, condamnatul revizuient nu a făcut dovada existenței vreunuia dintre

motivele enumerate de art.394 din Codul de procedură penală și în special, a

situației prevăzute la lit.c a textului legal menționat – invocată de condamnat

– astfel că în mod corect, instanța de fond a respins cererea de revizuire,

soluție ce s-a menținut și de instanța de apel, pentru considerentele ce au

fost redate pe larg și în prezenta decizie și pe care instanța de recurs și le

însușește pe deplin,  reluarea lor nefiind necesară.

În

consecință, în cauză neexistând motive  care să ducă la casarea hotărârilor,

Secția penală a Curții Supreme de Justiție, în baza art.385

15

alin.1

lit.b din Codul de procedură penală, va respinge recursul de față, ca nefondat.

Văzând

și reglementarea plății cheltuielilor judiciare către stat, inclusiv a

suportării onorariului apărătorului desemnat din oficiu, urmează a se dispune

potrivit dispozitivului .

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E :

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de condamnatul revizuient I.A. împotriva

deciziei penale nr.567 din 19 septembrie 2002 a Curții de Apel București –

Secția I penală.

Obligă

pe recurent la plata sumei de 550.000 lei cu titlu de  cheltuieli judiciare

către stat din care, suma de 150.000 lei reprezentând onorarul apărătorului

desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției .

Pronunțată

în ședință publică, azi 14 ianuarie 2003 .