ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1626/2004

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: După un prim ciclu procesual, prin sentința civilă nr. 13.806 din 10 septembrie 1997 a Judecătoriei Craiova a fost admisă acțiunea formulată de C.C. și C.Ș. împotriva SC T. SA București, astfel cum a fost modificată de reclamanți, dispunându-se obligarea pârâtei la plata sumei de 379.89.600 lei reprezentând chirii pentru terenul în suprafață de 8000 mp situat în Craiova; Rocadă – Calea Severinului – București, precum și a sumei de 10.162.837 lei, reprezentând daune pentru degradarea solului. Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel numai SC T. SA, ce a fost admis prin decizia nr. 4195 din 17 decembrie 1997 a Tribunalului Dolj, secția civilă.

Astfel, a fost desființată sentința, cu reținerea cauzei pentru soluționare în primă instanță de tribunal, avându-se în vedere că obiectul litigiului depășește valoarea de 150 milioane lei și ca atare sunt incidente prevederile art. 2 C. proc. civ. De observat că apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței menționate a vizat atât aspectul de nelegalitate sub aspectul judecării pricinii de o instanță necompetentă material în raport de valoarea pretențiilor formulate, cât și motive de netemeinicie în legătură cu aprecierea probelor și stabilirea unei corecte stări de fapt. Procedând la rejudecarea în fond a cauzei, Tribunalul Dolj a reținut în esență că reclamanții au făcut dovada că sunt proprietarii terenului în litigiu, acțiunea în revendicare formând obiectul altui litigiu finalizat prin hotărâre irevocabilă și că pârâta a continuat să ocupe acest teren, pentru care datorează lipsa de folosință pe perioada 1993-1998.

S-a constatat că pârâta a și închiriat o parte din terenul în litigiu altei societăți comerciale pentru parking și restaurant, încasând necuvenit chirie. Cum chiriile pentru folosința terenului închiriat de pârâtă se cuveneau proprietarilor terenului și nu pârâtei, s-a dispus obligarea acesteia la plata chiriei primite, cât și la echivalentul lipsei de folosință pentru diferența de teren ocupată abuziv de pârâtă. Instanța de rejudecare a preluat concluziile expertizei efectuată în această fază a procesului de expertul tehnic C.S. și a hotărât prin sentința nr. 116 din 25 iunie 1998 a Tribunalului Dolj, secția civilă, obligarea pârâtei la plata sumei de 855.672.282 lei reprezentând chirie și daune pentru lipsa de folosință a terenului pe perioada iunie 1993-ianuarie 1998. A fost anulată ca netimbrată cererea de chemare în garanție formulată de SC T. SA împotriva SC ETN Craiova.

Totodată pârâta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în valoare de 58.603.421 lei. Recursul declarat de pârâtă împotriva acestei hotărâri a fost admis prin decizia nr. 114 din 15 decembrie 2000 a Curții de Apel Pitești, secția civilă, investită prin strămutare, dispunându-se schimbarea în parte a sentinței, în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 379.589.600 lei reprezentând chirie și 10.162.837 lei cu titlu de daune pentru degradarea solului, cu menținerea celorlalte dispoziții ale sentinței. S-a dispus și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în apel în valoare de 53.555.223 lei, reprezentând taxă de timbru și onorariu de avocat. Prin aceeași decizie a fost respinsă ca inadmisibilă cererea formulată de intimații-reclamanți C.C.

și C.Ș. pentru actualizarea sumei de 855.672.280 lei. Curtea a avut în vedere în prealabil că reclamanții nu au declarat apel împotriva sentinței civile nr. 13806/1997 a Judecătoriei Craiova, ce a fost apelată numai de pârâtă, astfel că în mod greșit i s-a creat acesteia o situație mai grea în propria cale de atac, majorându-se substanțial cuantumul sumei datorate. Tot astfel, a fost respinsă și cererea de reactualizare a sumei acordate de reclamanți, întrucât aceștia nu au apelat sentința civilă nr. 116/1998 a Tribunalului Dolj și nu se poate agrava situația pârâtei în propria cale de atac. Împotriva acestei decizii ambele părți au declarat recursurile, ce formează obiectul pricinii de față.

SC T. SA critică hotărârea recurată în condițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că în mod greșit a fost obligată la plata echivalentului lipsei de folosință a terenului pentru că nu sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale, nu a săvârșit nici o faptă care să creeze un prejudiciu reclamanților. De asemenea se susține că în mod eronat pârâta a fost obligată la plata lipsei de folosință a terenului pe perioada anterioară, când reclamanții au dovedit că sunt proprietarii terenului numai din noiembrie 1993, conform titlurilor de proprietate emise în 1994. Cu privire la daunele derivând din degradarea terenului se arată în motivarea recursului că nu s-a făcut dovada producerii degradării, concluziile expertizei fiind neconvingătoare.

Se solicită admiterea recursului, casarea deciziei dată în apel și schimbarea în tot a sentinței, în sensul respingerii acțiunii, ca nefondată. În recursul declarat de reclamanți împotriva aceleiași decizii se susține că instanța de apel a aplicat greșit principiul non reformatio in peius , fără a avea în vedere că sentința nr. 13806/1997 a Judecătoriei Craiova a fost anulată și deci ea nu mai produce nici un efect. A avut loc o nouă judecată, în cadrul căreia se puteau face cereri noi. Totodată se arată în recurs că tot în aplicarea greșită a aceluiași principiu specific dreptului penal, instanța de apel le-a respins cererea de reactualizare a despăgubirilor cu încălcarea dispozițiilor art. 294 C. proc.

civ. Un ultim motiv de recurs vizează încălcarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. prin acordarea cheltuielilor de judecată în integralitate, deși apelul pârâtei a fost admis numai în parte. Ambele recursuri, ce vizează soluția de fond a cauzei sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse ca atare. Cu privire la recursul declarat de pârâtă împotriva deciziei dată în apel, prin care s-a redus substanțial cuantumul sumei datorate reclamanților este de reținut că prin sentința civilă nr. 2031 din 25 ianuarie 1994 a Judecătoriei Craiova, definitivă și irevocabilă, s-a dispus între altele obligarea pârâtei de a lăsa intervenienților-reclamanți în cauza de față, în deplină proprietate și liniștită folosință terenul în suprafață de 8000 mp situat în Craiova, cu vecinătățile redate în dispozitiv.

Prin această sentință a fost respinsă cererea de anulare a contractului de închiriere cu privire la acest teren încheiat între pârâta din acest litigiu și SC ETN SRL. Din considerentele hotărârii rezultă că din 1982 pârâta ocupă terenul în litigiu în baza unei convenții verbale cu organele administrației de stat din acea perioadă, realizând și unele construcții necesare activității de șantier și că din 1991 pârâta a închiriat o parte din teren altei societăți comerciale. Cu ocazia expertizei efectuată de ing. M.I. în cauza ce a format obiectul primei judecăți la Judecătoria Craiova, s-a constatat că la „momentul expertizei, terenul era folosit de SC T. SA, care printr-un contract de subînchiriere a cedat o parte din teren altei societăți, terenul fiind utilizat ca parking și depozit de materiale de construcții a pârâtei.

S-a constatat că peste stratul arabil al solului s-a așternut piatră și cenușă-zgură, ceea ce împreună cu carburanții deversați pe sol și alte substanțe, au distrus stratul fertil de pe suprafața solului pe cel puțin 0,3 m din adâncimea solului. Și cu ocazia expertizei efectuată la 6 martie 1998 de către expertul tehnic C.S. în dosarul nr. 661/1998 al Tribunalului Dolj se fac aceleași constatări în legătură cu starea de degradare a terenului, ca urmare a poluării cu produse petroliere, grad mare de tasare. Cu ocazia acestei expertize a fost calculat echivalentul lipsei de folosință a terenului pe perioada iunie 1993-ianuarie 1998 la suma totală de 855.672.280 lei, ce pentru considerente de ordin procedural nu a putut fi reținută de instanța de apel.

Din cele redate, ce se coroborează și cu alte probe administrate pe parcursul mai multor cicluri procesuale rezultă că s-a făcut în cauză dovada ocupării de către pârâtă a terenului proprietatea reclamanților, precum și a degradării terenului arabil, folosit cu altă destinație. Dar, pârâta nu a contestat nici subînchirierea unei părți din teren pentru un anumit interval de timp unei alte societăți comerciale. În această situație nu se poate susține cu temei că nu este îndreptățită cererea de plată a echivalentului lipsei de folosință a terenului, precum și a pagubei cauzate prin exploatarea lui în alt mod decât destinația sa. Așa fiind, rezultă că în mod corect instanțele au reținut legalitatea și temeinicia cererii vizând obligarea la despăgubiri pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză art. 992 C. civ.

cât și a răspunderii civile delictuale pentru daunele derivând din degradarea solului, ca urmare a folosirii lui abuzive. În consecință, toate motivele de recurs formulate de pârâți nu sunt de primit. În legătură cu recursul declarat de reclamanți împotriva aceleiași decizii se constată că nu există temeiuri de admitere. Instanța de apel a avut în vedere corect că în aplicarea principiului non reformatio in peius specific procesului penal, ce este aplicabil deopotrivă și în civil, din rațiuni de echitate și logică juridică, nu se poate crea o situație mai grea părții în propria cale de atac. Soluția este în afara criticii, pentru că altfel, în situația în care pârâta nu ar fi apelat hotărârea de fond dată de judecătorie, aceasta ar fi avut de plătit o despăgubire mult mai mică decât cea stabilită în apel.

Este exact că hotărârea casată nu produce nici un fel de efecte, în acest sens fiind prevederile art. 311 C. proc. civ., dar în cauză rămâne stabilit că numai una din părți a exercitat calea de atac împotriva acestei hotărâri, cealaltă fiind de acord cu soluția adoptată. În această situație, nu este de admis a se da o altă soluție în rejudecare ce practic nu a fost cerută de cel interesat. Cât privește cererea de reactualizare a despăgubirilor în valoare de 855.672.280 lei, s-a reținut corect de instanță că o atare cerere nu poate fi primită în raport de prevederile art. 294 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia se vor putea cere în apel dobânzi, rate, venituri ajunse la termen și orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanțe, alineatul anterior al aceluiași text prevăzând că nu se pot face în această fază a procesului alte cereri noi.

Prin urmare, textul redat dă posibilitatea actualizării sumelor acordate de instanța de fond, dar, așa cum s-a arătat deja, reclamanții nu au declarat apel în cauză. Prin urmare, critica făcută hotărârii dată în apel este neîntemeiată. Este de admis însă motivul de recurs ce vizează stabilirea cheltuielilor de judecată în apel. Astfel, instanța a acordat apelantei-pârâte cheltuielile de judecată în integralitatea lor, deși soluția nu viza admiterea în întregime a apelului și exonerarea sa de plata despăgubirilor solicitate, ci numai reducerea cuantumului acestora. De aceea, sunt incidente în speță prevederile art. 276 C. proc. civ., în temeiul căruia și cererea de cheltuieli de judecată urmează a fi admisă în parte.

De aceea, recursul reclamanților urmează a fi admis numai în sensul reducerii cheltuielilor de judecată la care au fost obligați intimații-reclamanți, la 20.000.000 lei, cu menținerea celorlalte dispoziții ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de pârâta SC T. SA București împotriva deciziei nr. 114 A din 15 decembrie 2001 a Curții de Apel Pitești, secția civilă. Admite în parte recursul declarat de reclamanții C.Ș. și C.C. împotriva aceleiași decizii, în sensul că reduce cuantumul cheltuielilor de judecată la care au fost obligați prin decizia recurată, de la 53.555.223 lei la 20.000.000 lei, cu menținerea celorlalte dispoziții ale deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 februarie 2004.