ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1626/2004

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

După un prim ciclu procesual, prin sentința

civilă nr. 13.806 din 10 septembrie 1997 a Judecătoriei Craiova a fost admisă

acțiunea formulată de C.C. și C.Ș. împotriva SC T. SA București, astfel cum a

fost modificată de reclamanți, dispunându-se obligarea pârâtei la plata sumei de

379.89.600 lei reprezentând chirii pentru terenul în suprafață de 8000 mp

situat în Craiova; Rocadă – Calea Severinului – București, precum și a sumei de

10.162.837 lei, reprezentând daune pentru degradarea solului.

Împotriva acestei hotărâri, a

declarat apel numai SC T. SA, ce a fost admis prin decizia nr. 4195 din 17

decembrie 1997 a Tribunalului Dolj, secția civilă. Astfel, a fost desființată

sentința, cu reținerea cauzei pentru soluționare în primă instanță de tribunal,

avându-se în vedere că obiectul litigiului depășește valoarea de 150 milioane

lei și ca atare sunt incidente prevederile art. 2 C. proc. civ.

De observat că apelul declarat de pârâtă

împotriva sentinței menționate a vizat atât aspectul de nelegalitate sub

aspectul judecării pricinii de o instanță necompetentă material în raport de

valoarea pretențiilor formulate, cât și motive de netemeinicie în legătură cu

aprecierea probelor și stabilirea unei corecte stări de fapt.

Procedând la rejudecarea în fond a cauzei,

Tribunalul Dolj a reținut în esență că reclamanții au făcut dovada că sunt

proprietarii terenului în litigiu, acțiunea în revendicare formând obiectul

altui litigiu finalizat prin hotărâre irevocabilă și că pârâta a continuat să

ocupe acest teren, pentru care datorează lipsa de folosință pe perioada

1993-1998. S-a constatat că pârâta a și închiriat o parte din terenul în

litigiu altei societăți comerciale pentru parking și restaurant, încasând

necuvenit chirie.

Cum chiriile pentru folosința terenului

închiriat de pârâtă se cuveneau proprietarilor terenului și nu pârâtei, s-a

dispus obligarea acesteia la plata chiriei primite, cât și la echivalentul

lipsei de folosință pentru diferența de teren ocupată abuziv de pârâtă.

Instanța de rejudecare a preluat concluziile expertizei efectuată în această

fază a procesului de expertul tehnic C.S. și a hotărât prin sentința nr. 116

din 25 iunie 1998 a Tribunalului Dolj, secția civilă, obligarea pârâtei la

plata sumei de 855.672.282 lei reprezentând chirie și daune pentru lipsa de

folosință a terenului pe perioada iunie 1993-ianuarie 1998. A fost anulată ca

netimbrată cererea de chemare în garanție formulată de SC T. SA împotriva SC

ETN Craiova. Totodată pârâta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată

în valoare de 58.603.421 lei.

Recursul declarat de pârâtă împotriva acestei

hotărâri a fost admis prin decizia nr. 114 din 15 decembrie 2000 a Curții de

Apel Pitești, secția civilă, investită prin strămutare, dispunându-se

schimbarea în parte a sentinței, în sensul obligării pârâtei la plata sumei de

379.589.600 lei reprezentând chirie și 10.162.837 lei cu titlu de daune pentru

degradarea solului, cu menținerea celorlalte dispoziții ale sentinței. S-a

dispus și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în apel în

valoare de 53.555.223 lei, reprezentând taxă de timbru și onorariu de avocat.

Prin aceeași decizie a fost respinsă ca

inadmisibilă cererea formulată de intimații-reclamanți C.C. și C.Ș. pentru

actualizarea sumei de 855.672.280 lei.

Curtea a avut în vedere în prealabil că

reclamanții nu au declarat apel împotriva sentinței civile nr. 13806/1997 a

Judecătoriei Craiova, ce a fost apelată numai de pârâtă, astfel că în mod

greșit i s-a creat acesteia o situație mai grea în propria cale de atac,

majorându-se substanțial cuantumul sumei datorate. Tot astfel, a fost respinsă

și cererea de reactualizare a sumei acordate de reclamanți, întrucât aceștia nu

au apelat sentința civilă nr. 116/1998 a Tribunalului Dolj și nu se poate

agrava situația pârâtei în propria cale de atac.

Împotriva acestei decizii ambele părți au

declarat recursurile, ce formează obiectul pricinii de față.

SC T. SA critică hotărârea recurată în

condițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că în mod greșit a fost

obligată la plata echivalentului lipsei de folosință a terenului pentru că nu

sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale, nu a săvârșit nici o

faptă care să creeze un prejudiciu reclamanților.

De asemenea se susține că în mod eronat pârâta a

fost obligată la plata lipsei de folosință a terenului pe perioada anterioară,

când reclamanții au dovedit că sunt proprietarii terenului numai din noiembrie

1993, conform titlurilor de proprietate emise în 1994. Cu privire la daunele

derivând din degradarea terenului se arată în motivarea recursului că nu s-a

făcut dovada producerii degradării, concluziile expertizei fiind

neconvingătoare.

Se solicită admiterea recursului, casarea

deciziei dată în apel și schimbarea în tot a sentinței, în sensul respingerii

acțiunii, ca nefondată.

În recursul declarat de reclamanți împotriva

aceleiași decizii se susține că instanța de apel a aplicat greșit principiul

non

reformatio in peius

, fără a avea în vedere că sentința nr. 13806/1997 a

Judecătoriei Craiova a fost anulată și deci ea nu mai produce nici un efect. A

avut loc o nouă judecată, în cadrul căreia se puteau face cereri noi.

Totodată se arată în recurs că tot în aplicarea

greșită a aceluiași principiu specific dreptului penal, instanța de apel le-a

respins cererea de reactualizare a despăgubirilor cu încălcarea dispozițiilor

art. 294 C. proc. civ.

Un ultim motiv de recurs vizează încălcarea

dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. prin acordarea cheltuielilor de judecată

în integralitate, deși apelul pârâtei a fost admis numai în parte.

Ambele recursuri, ce vizează soluția de fond a

cauzei sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse ca atare.

Cu privire la recursul declarat de pârâtă

împotriva deciziei dată în apel, prin care s-a redus substanțial cuantumul

sumei datorate reclamanților este de reținut că prin sentința civilă nr. 2031

din 25 ianuarie 1994 a Judecătoriei Craiova, definitivă și irevocabilă, s-a

dispus între altele obligarea pârâtei de a lăsa intervenienților-reclamanți în

cauza de față, în deplină proprietate și liniștită folosință terenul în

suprafață de 8000 mp situat în Craiova, cu vecinătățile redate în dispozitiv.

Prin această sentință a fost respinsă cererea de anulare a contractului de

închiriere cu privire la acest teren încheiat între pârâta din acest litigiu și

SC ETN SRL. Din considerentele hotărârii rezultă că din 1982 pârâta ocupă

terenul în litigiu în baza unei convenții verbale cu organele administrației de

stat din acea perioadă, realizând și unele construcții necesare activității de

șantier și că din 1991 pârâta a închiriat o parte din teren altei societăți

comerciale.

Cu ocazia expertizei efectuată de ing. M.I. în

cauza ce a format obiectul primei judecăți la Judecătoria Craiova, s-a

constatat că la „momentul expertizei, terenul era folosit de SC T. SA, care

printr-un contract de subînchiriere a cedat o parte din teren altei societăți,

terenul fiind utilizat ca parking și depozit de materiale de construcții a

pârâtei. S-a constatat că peste stratul arabil al solului s-a așternut piatră

și cenușă-zgură, ceea ce împreună cu carburanții deversați pe sol și alte

substanțe, au distrus stratul fertil de pe suprafața solului pe cel puțin 0,3 m

din adâncimea solului. Și cu ocazia expertizei efectuată la 6 martie 1998 de

către expertul tehnic C.S. în dosarul nr. 661/1998 al Tribunalului Dolj se fac

aceleași constatări în legătură cu starea de degradare a terenului, ca urmare a

poluării cu produse petroliere, grad mare de tasare.

Cu ocazia acestei expertize a fost calculat

echivalentul lipsei de folosință a terenului pe perioada iunie 1993-ianuarie

1998 la suma totală de 855.672.280 lei, ce pentru considerente de ordin

procedural nu a putut fi reținută de instanța de apel.

Din cele redate, ce se coroborează și cu alte

probe administrate pe parcursul mai multor cicluri procesuale rezultă că s-a

făcut în cauză dovada ocupării de către pârâtă a terenului proprietatea

reclamanților, precum și a degradării terenului arabil, folosit cu altă

destinație. Dar, pârâta nu a contestat nici subînchirierea unei părți din teren

pentru un anumit interval de timp unei alte societăți comerciale. În această

situație nu se poate susține cu temei că nu este îndreptățită cererea de plată

a echivalentului lipsei de folosință a terenului, precum și a pagubei cauzate

prin exploatarea lui în alt mod decât destinația sa. Așa fiind, rezultă că în

mod corect instanțele au reținut legalitatea și temeinicia cererii vizând

obligarea la despăgubiri pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză art. 992 C.

civ. cât și a răspunderii civile delictuale pentru daunele derivând din

degradarea solului, ca urmare a folosirii lui abuzive.

În consecință, toate motivele de recurs

formulate de pârâți nu sunt de primit.

În legătură cu recursul declarat de reclamanți

împotriva aceleiași decizii se constată că nu există temeiuri de admitere.

Instanța de apel a avut în vedere corect că în

aplicarea principiului

non reformatio in peius

specific procesului

penal, ce este aplicabil deopotrivă și în civil, din rațiuni de echitate și

logică juridică, nu se poate crea o situație mai grea părții în propria cale de

atac.

Soluția este în afara criticii, pentru că

altfel, în situația în care pârâta nu ar fi apelat hotărârea de fond dată de

judecătorie, aceasta ar fi avut de plătit o despăgubire mult mai mică decât cea

stabilită în apel.

Este exact că hotărârea casată nu produce nici

un fel de efecte, în acest sens fiind prevederile art. 311 C. proc. civ., dar

în cauză rămâne stabilit că numai una din părți a exercitat calea de atac

împotriva acestei hotărâri, cealaltă fiind de acord cu soluția adoptată.

În această situație, nu este de admis a se da o

altă soluție în rejudecare ce practic nu a fost cerută de cel interesat.

Cât privește cererea de reactualizare a

despăgubirilor în valoare de 855.672.280 lei, s-a reținut corect de instanță că

o atare cerere nu poate fi primită în raport de prevederile art. 294 alin. (2) C.

proc. civ., potrivit căruia se vor putea cere în apel dobânzi, rate, venituri

ajunse la termen și orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei

instanțe, alineatul anterior al aceluiași text prevăzând că nu se pot face în

această fază a procesului alte cereri noi.

Prin urmare, textul redat dă posibilitatea

actualizării sumelor acordate de instanța de fond, dar, așa cum s-a arătat

deja, reclamanții nu au declarat apel în cauză. Prin urmare, critica făcută

hotărârii dată în apel este neîntemeiată.

Este de admis însă motivul de recurs ce vizează

stabilirea cheltuielilor de judecată în apel.

Astfel, instanța a acordat apelantei-pârâte

cheltuielile de judecată în integralitatea lor, deși soluția nu viza admiterea

în întregime a apelului și exonerarea sa de plata despăgubirilor solicitate, ci

numai reducerea cuantumului acestora. De aceea, sunt incidente în speță

prevederile art. 276 C. proc. civ., în temeiul căruia și cererea de cheltuieli

de judecată urmează a fi admisă în parte.

De aceea, recursul reclamanților urmează a fi

admis numai în sensul reducerii cheltuielilor de judecată la care au fost

obligați intimații-reclamanți, la 20.000.000 lei, cu menținerea celorlalte

dispoziții ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de pârâta SC T. SA București

împotriva deciziei nr. 114 A din 15 decembrie 2001 a Curții de Apel Pitești, secția

civilă.

Admite în parte recursul declarat de reclamanții

C.Ș. și C.C. împotriva aceleiași decizii, în sensul că reduce cuantumul

cheltuielilor de judecată la care au fost obligați prin decizia recurată, de la

53.555.223 lei la 20.000.000 lei, cu menținerea celorlalte dispoziții ale

deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 februarie 2004.