ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6190/2005

Asupra recursului civil de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 12 noiembrie 2002 pe rolul Tribunalului București și precizată în mai multe rânduri, reclamanta F.C.R. a chemat în judecată pârâții Municipiului București prin Primar general și Ministerul Finanțelor Publice solicitând să se dispună obligarea acestora de a plăti, în echivalent, contravaloarea imobilului compus din teren de 300mp și o casă cu 2 etaje, situat în sector 3. Acest bun a fost naționalizat abuziv, în condițiile în care ambii proprietari( părinții reclamantei, pentru care ea este unica moștenitoare) erau farmaciști, deci exceptați de la o asemenea măsură în condițiile art. II din Decretul nr. 92/1950.

Clădirea a fost demolată iar terenul este în prezent ocupat de un obiectiv finalizat și de altul în curs de execuție. În fine, reclamanta a mai invocat că a formulat notificarea în condițiile Legii nr. 10/2001 însă nu a primit nici un răspuns. Mai multe evaluări făcute pe parcursul procesului, inclusiv prin expertiză tehnică, au concluzionat că valoarea întregului imobil(construcție demolată și teren) este de 4.444.424.880. lei (sau 134.131 dolari SUA la acel moment). Prin „precizările” din 29 noiembrie 2002 și 18 aprilie 2003, reclamanta a arătat că dorește să-i fie acordate titluri de valoare reprezentând echivalentul imobilului în litigiu. Prin încheierea de ședință din 17 ianuarie 2003, tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București prin primar „față de dispozițiile art. 30 din Legea nr. 10/2001” și a dispus scoaterea sa din cauză.

Examinând probatoriile administrate, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 845 din 24 octombrie 2003, a admis acțiunea în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, dispunând obligarea lui să plătească reclamantei despăgubiri, conform art. 10 din Legea nr. 10/2001, în cuantum de 134.131 dolari SUA, plătibili în lei la cursul BNR din ziua plății. Cu o motivare extrem de succintă, tribunalul a reținut că: - imobilul a fost preluat de stat în mod nelegal, fiind încălcate atât dispozițiile Decretului nr. 92/1950 cât și ale altor acte normative care ocroteau dreptul de proprietate; - reclamanta este îndreptățită să primească despăgubiri conform raportului de expertiză tehnică omologat.

Apelul declarat de pârât împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 146 din 29 ianuarie 2004 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă, care a reiterat motivarea instanței de fond, adăugând că neadaptarea până în prezent a unei legi privind despăgubirile cuvenite foștilor proprietari nu este de natură să împiedice stabilirea acestora și obligarea pârâților la plată. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul, invocând nelegalitatea ei în condițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând în esență că: - acțiunea este inadmisibilă întrucât reclamanta, după efectuarea notificării, s-a adresat direct instanței, fără a urma procedura administrativă obligația prevăzută la Legea nr. 10/2001; - cererea de chemare în judecată, întemeiată pe prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, este tardiv formulată, fiind cu mult depășit termenul de 90 de zile prevăzut de lege.

- art. 10 din Legea nr. 10/2001 prevede pentru ipoteza în speță alte forme de dezdăunare, și anume: acordarea de titluri de valoare nominală, acțiuni la societăți comerciale tranzacționate pe piața de capital ori compensarea în alte bunuri și servicii, iar nu plata de despăgubiri bănești. Intimata reclamantă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și a precizat din nou temeiul acțiunii ca fiind art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Examinând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte reține că recursul este întemeiat în sensul considerentelor ce succed. Prima critică nu este fondată, reclamantei neputându-i fi negat, de principiu, accesul la justiție în condițiile în care notificării nu i s-a dat răspuns o lungă perioadă de timp.

Dimpotrivă, așa cum se va arăta în continuare, cererea reclamantei, întemeiată pe prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, este tardiv formulată, cu depășirea termenelor imperative prevăzute de lege. Astfel, potrivit dispozițiilor legale menționate, „în cazul în care unitatea deținătoare nu a fost identificată, persoana îndreptățită poate chema în judecată statul, prin Ministerul Finanțelor Publice, în termen de 90 de zile de la data la care a expirat termenul prevăzut la alin.1, dacă nu a primit comunicarea din partea primăriei sau de la data comunicării... Așadar, termenul legal de promovare a acțiunii este de 90 de zile de la expirarea perioadei până la care se putea face notificarea sau de 90 de zile de la expirarea limitei de timp până la care unitatea deținătoare trebuia să comunice răspunsul.

Este de asemenea evident că, indiferent cum ar fi calificate (de prescripție sau de decădere ) aceste termene sunt imperative (obligatorii iar nu facultative (de recomandare)iar reclamanta le-a depășit cu mult. Astfel, ea a formulat notificarea la 23 martie 2001 și a introdus acțiunea în justiție la 12 noiembrie 2002, deci după aproape 20 de luni. În această situație, instanțele trebuiau să admită excepția de tardivitate formulată de către pârât și pe acest temei să respingă acțiunea. Soluția este de asemenea greșită și în ceea ce privește modul de rezolvare a acțiunii, acordarea de despăgubiri bănești, ceea ce contravine procedurilor legale și chiar precizărilor făcute de reclamantă. Astfel, este cert că, așa cum au reținut și instanțele, sunt incidente în cauză prevederile art. 10 din Legea nr. 10/2001, situația de fapt fiind necontestată clădire demolată și teren ocupat în întregime de construcții de interes public.

Or, în această ipoteză, potrivit prevederilor art. 9 din același act normativ, instanța ar fi putut să acorde numai alte măsuri reparatorii (titluri de valoare nominală, acțiuni la societăți comerciale ori compensarea cu alte bunuri sau servicii), nu și despăgubiri bănești. Așa fiind, se constată că instanțele au soluționat greșit cauza, omițând să observe tardivitatea formulării cererii și acordând reclamantei o altă reparație decât cea prevăzută de lege. În consecință, potrivit prevederilor art. 312- 313 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va modifica decizia pronunțată în apel în sensul că va admite apelul aceluiași pârât împotriva sentinței de la fond, care va fi schimbată în totalitate în sensul respingerii acțiunii reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice ca reprezentant al Statului Român împotriva deciziei nr. 146/A din 29 ianuarie 2004 a Curții de Apel București, secția a III a civilă, pe care o modifică în sensul că: Admite apelul formulat de Ministerul Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 845 din 24 octombrie 2003 a Tribunalului București, secția a IV a civilă, pe care o schimbă în tot și respinge acțiunea formulată de reclamanta F.C.R. împotriva pârâtului Ministerul Finanțelor. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 8 iulie 2005.