ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7883/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 16 octombrie 2009 pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București sub nr. X, reclamanții M.O. și M.C.M. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin primar general, și Ministerul Finanțelor Publice, plata prețului de piață al imobilului situat în București, dobândit de reclamanți prin contractul de vânzare-cumpărare din 25 septembrie 1996, încheiat în baza Legii nr. 112/1995. În motivarea cererii, s-a arătat că prin Sentința civilă nr. 2017 din 8 aprilie 2003 pronunțată de Judecătoria sectorului 4 București, definitivă și irevocabilă prin respingerea căilor de atac, contractul arătat mai sus a fost declarat nul absolut.

Reclamanții au mai arătat că, potrivit autorizației de construire din 15 octombrie 1996 eliberată de Primăria sectorului 4 București, anterior desființării contractului, au executat la imobil lucrări de branșament - gaze naturale pentru care au plătit suma de 210 RON. Față de cele arătate, reclamanții au apreciat că sunt îndreptățiți la restituirea prețului actualizat, în temeiul dispozițiilor art. 1344 C. civ. și Legii nr. 10/2001. În raport de dispozițiile din Legea nr. 10/2001, reclamanții au învederat, de asemenea, că se consideră îndreptățiți și la restituirea cheltuielilor necesare și utile aduse imobilului, întrucât s-a constatat prin hotărâre judecătorească faptul că titlul statului nu a fost legal, invocând în sprijinul susținerilor lor jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie.

Ulterior, reclamanții au depus la dosar o cerere precizatoare, prin care au solicitat doar valoarea de circulație (prețul de piață, actual) a imobilului în litigiu, însoțită de un set de înscrisuri, respectiv adresa din 27 noiembrie 2008 a C.G.M.B., Sentința civilă nr. 2017 din 8 aprilie 2003 a Judecătoriei sectorului 4 București. Pârâtul Municipiul București, prin primar general, a depus la dosar întâmpinare și cerere de chemare în garanție, invocând excepția lipsei calității procesuale pasive, în raport de dispozițiile art. 1 din O.U.G. nr. 184/2002, susținând că Ministerul Finanțelor Publice trebuie să fie obligat la plata sumei provenite din contractul de vânzare-cumpărare, deoarece aceste sume s-au vărsat în conturile create special.

Pârâtul a mai arătat că și Legea nr. 10/2001, modificată și completată prin Legea nr. 1/2009, prevede prin art. 50 alin. (3) că restituirea prețului la valoarea de piață se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995. Chiar și dacă s-ar aprecia că în cauză ar fi vorba despre o răspundere pentru evicțiune, urmează a se avea în vedere că prețul plătit de reclamanți a fost încasat și folosit în mod efectiv de Ministerul Finanțelor Publice, astfel că cererea de restituire a prețului poate fi soluționată doar în contradictoriu cu acesta. În cazul în care se va trece peste această excepție, acest pârât a solicitat chemarea în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, pentru aceleași motive formulate în susținerea excepției.

Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a depus la dosar întâmpinare și cerere de chemare în garanție, invocând excepția lipsei calității procesuale pasive, față de principiul relativității efectelor contractului, potrivit căruia acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț. Pârâtul a arătat că nu a fost parte la încheierea contractului dintre reclamanți și Primăria Municipiului București, astfel că, pârâtul Municipiul București are calitate procesuală pasivă în cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 1337 C. civ., care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune. S-a apreciat că această dispoziție de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară și nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanțelor Publice, întrucât nu există culpa acestuia.

Nici pentru capătul de cerere referitor la valoarea de circulație a imobilului, pârâtul nu are calitate procesuală pasivă, în raport de dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, întrucât reclamanții nu au făcut dovada unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile prin care să se constate buna lor credință, astfel că, cererea nu se circumscrie dispozițiilor imperative invocate, din care rezultă că actele de vânzare-cumpărare trebuie să fi fost încheiate cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. În cazul în care se va trece peste această excepție, pârâtul a arătat că cererea reclamanților este neîntemeiată conform art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, pentru argumentele arătate anterior.

Totodată, pârâtul a solicitat chemarea în garanție a Municipiului București prin primarul general și a SC A.V.L. Berceni, pentru restituirea comisionului de 1% încasat de această societate la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. X, conform art. 9 alin. (5) din Legea nr. 112/1995. S-a arătat că Ministerul Finanțelor Publice a încasat, teoretic, sumele virate de Primărie sau de mandatarii acesteia, din care s-a scăzut comisionul de 1% și, drept urmare, nu poate fi obligat la o plată nedatorată, câtă vreme a avut doar calitatea de simplu depozitar al sumelor plătite. În ceea ce privește cheltuielile de judecată, s-a arătat că Ministerul Finanțelor Publice nu a dat dovadă de rea-credință, neglijență și nu se face vinovat de declanșarea litigiului, astfel că nu poate fi obligat la plata acestora.

În ședința publică de la 13 mai 2009, Judecătoria sectorului 4 București a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001 modificată și de temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București, prin primar general, și a constatat că acest pârât nu are calitate procesuală pasivă pe cererea principală, a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București invocată cu privire la cererea de chemare în garanție și a încuviințat pentru reclamanți administrarea probei cu înscrisuri și expertiză tehnică imobiliară.

Ulterior, față de concluziile raportului de expertiză întocmit de expertul G.C., reclamanți și-au precizat valoarea obiectului cererii, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 1.055.000 RON, echivalentul a 245.825 euro. În urma încuviințării obiecțiunilor formulate de părți la raportul de expertiză, Judecătoria sectorului 4 București a dispus refacerea acestuia, expertul indicând valoarea de circulație a imobilului în cauză, la suma de 1.110.270 RON. Prin Sentința civilă nr. 6484 din 18 noiembrie 2009 pronunțată de Judecătoria sectorului 4, a fost admisă excepția necompetenței materiale și declinată cauza în favoarea Tribunalului București, secție civilă, în raport de valoarea imobilului la data introducerii acțiunii și de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. b), potrivit dispozițiilor art. 158 C. proc.

civ. Pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, cauza a fost înregistrată sub nr. X, instanță în fața căreia reclamanții, prin avocat, au precizat în mod expres cererea, în sensul că solicită valoarea de piață a imobilului în temeiul Legii nr. 1/2009. Prin Sentința civilă nr. 343 din 5 martie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins acțiunea ca neîntemeiată, astfel cum a fost precizată și a respins cererile de chemare în garanție, ca rămase fără obiect.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin încheierea de ședință pronunțată de Judecătoria sectorului 4 București, la data de 13 mai 2009, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice și a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, prin primar general, cu privire la cererea principală, constatându-se că acest pârât nu are calitate procesuală pasivă în cererea principală, așa încât, cererea reclamanților a fost soluționată doar în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

Instanța de apel a reținut că acest pârât este singurul care are calitate procesuală pasivă, în condițiile în care, în fața acestei instanțe, reclamanții au precizat în mod expres faptul că solicită valoarea de piață a imobilului în temeiul Legii nr. 1/2009, fiind astfel incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001 modificate și completate, indicată ca temei de drept de reclamanți, atât pentru fondul cererii, cât și pentru scutirea de la plata taxei judiciare de timbru. Astfel, s-au avut în vedere aceste dispoziții speciale și derogatorii de la dreptul comun reprezentat de art. 1340 și urm. C. civ., care stabilesc obligația de plată a sumelor datorate cu titlu de preț actualizat ori valoarea de circulație actuală în sarcina Ministerului Finanțelor Publice.

În ceea ce privește temeinicia pretențiilor reclamanților, tribunalul a reținut că potrivit art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, modificată și completată prin Legea nr. 1/2009, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. Analizând dispozițiile Legii nr. 1/2009, tribunalul a constatat că legiuitorul a avut în vedere posibilitatea desființării contractelor de vânzare-cumpărare, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Însă, câtă vreme dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu au fost înlăturate prin dispozițiile Legii nr. 1/2009, tribunalul a apreciat că proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, au dreptul fie la restituirea prețului actualizat, în cazul în care contractul a fost încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, fie la restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, cu condiția ca actul să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. Tribunalul a apreciat că, chiar dacă, așa cum au susținut reclamanții în acțiune, actul lor nu a primit nicio recunoaștere juridică și nu mai produce niciun efect, fiind lipsiți de bunul lor, în cauză se impune a se analiza dacă reclamanții au încheiat contractul desființat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Or, așa cum rezultă din Sentința civilă nr. 2017 din 8 aprilie 2003, pronunțată de Judecătoria sectorului 4 București, rămasă definitivă și irevocabilă prin respingerea căilor de atac, instanța a avut în vedere dispozițiile art. 9 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, potrivit cărora, chiriașii titulari de contract nu beneficiază de posibilitatea de a cumpăra apartamentul în care locuiesc, dacă au dobândit sau au înstrăinat o locuință proprietate personală după 1 ianuarie 1990. S-a reținut că pârâții-reclamanți (reclamanții din prezenta cauză) au dobândit prin cumpărare de la SC R. SA imobilul apartament din București, str. S., imobil pe care l-au revândut în anul 1993, ceea ce înseamnă că nu puteau cumpăra apartamentul din A.Ș., în care locuiau în calitate de chiriași.

S-a reținut că art. 9 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 se referă la dobândirea sau înstrăinarea unei locuințe, fără a se distinge după cum aceasta este sau nu corespunzătoare conform criteriilor din legislația locativă. Prin urmare, față de situația de fapt constatată și în temeiul dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 112/1995, instanța a declarat nul absolut contractul de vânzare-cumpărare din 25 septembrie 1996, având ca obiect imobilul dobândit de reclamanții din prezenta cauză.

Față de cele arătate, instanța de fond a reținut că reclamanții au încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, și, prin urmare, aceștia nu au dreptul decât la restituirea prețului actualizat, în conformitate cu art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, modificată și completată, ei neputând să beneficieze de măsura de favoare instituită prin dispozițiile Legii nr. 1/2009, conform art. 50 1 . Prin acțiunea formulată, reclamanții au invocat și dispozițiile art. 1344 C. civ., și s-a solicitat a se avea în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Cauza Raicu împotriva României), precum și Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, de soluționare a unui recurs în interesul legii.

Însă, tribunalul a reținut că în ședința publică de la termenul de judecată la care pricina a rămas în pronunțare, reclamanții au solicitat valoarea de piață a imobilului în temeiul Legii nr. 1/2009. Instanța de apel a precizat că și în lipsa acestei precizări, sunt incidente doar dispozițiile speciale și derogatorii de la dreptul comun, reprezentat de art. 1340 și urm. C. civ., având în vedere că este vorba despre un imobil preluat în mod abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, al cărui regim juridic a fost reglementat prin dispozițiile Legii nr. 112/1995 și ulterior, prin Legea nr. 10/2001, modificată și completată prin Legea nr. 247/2005 și prin Legea nr. 1/2009, iar câtă vreme contractul reclamanților a fost încheiat în baza Legii nr. 112/1995, pretențiile lor nu mai pot fi soluționate pe calea dreptului comun, ci doar pe calea legii speciale.

Aceasta întrucât, prin dispozițiile legii speciale s-au avut în vedere ambele ipoteze, respectiv și aceea a eludării Legii nr. 112/1995, dar și aceea a respectării Legii nr. 112/1995, așa încât, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate pot beneficia și de o reparație echitabilă prin despăgubirea lor la valoarea actuală de circulație a imobilului. S-a mai arătat de către instanța de apel că, dacă s-ar avea în vedere dispozițiile art. 1340 și urm. C. civ., ar însemna ca foștii chiriași care au încheiat contractele cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și care nu ar avea dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului, conform art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, să treacă peste aplicarea acestor dispoziții imperative și să se folosească de calea dreptului comun pentru a obține totuși daunele interese reprezentate de valoarea de circulație a imobilului.

În ceea ce privește jurisprudența Curții Europene, tribunalul a constatat că instanța internațională, în cauzele soluționate împotriva României, a avut în vedere situația cumpărătorului de bună-credință și doar acestuia a dat câștig de cauză, iar câtă vreme reclamanții au încălcat în mod flagrant dispozițiile Legii nr. 112/1995, în niciun caz nu pot susține că atenuarea vechilor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist le creează acestora neajunsuri disproporționate. Referitor la Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a unui recurs în interesul legii, deși conform art. 329 C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe, tribunalul a apreciat că în prezenta cauză, în raport de obiectul cererii, soluția instanței supreme nu are niciun efect asupra prezentei cauze.

Față de considerentele expuse și în raport de dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 modificată și completată, reținând că reclamanții nu au solicitat și restituirea prețului actualizat, ci doar restituirea prețului de piață al imobilului, tribunalul a respins acțiunea, astfel cum a fost precizată, ca neîntemeiată. În raport de soluția dată cererii principale, tribunalul a constatat că pârâtul nu a căzut în pretenții, astfel că, văzând prevederile art. 60 și urm. C. proc. civ., a respins cererile de chemare în garanție ca rămase fără obiect, apreciind că nu se mai impune a se analiza excepțiile lipsei calității procesuale pasive invocate de chemații în garanție cu privire la aceste cereri.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții M.O. și M.C.M., arătând că în speță este vorba despre răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală, aspect recunoscut de ambele pârâte în apărările formulate prin întâmpinările depuse la dosarul de fond. În raport de dispozițiile art. 1344 C. civ., reclamanții au apreciat că sunt îndreptățiți la plata valorii de circulație a imobilului, astfel cum a fost stabilită prin raportul de expertiză. Astfel, potrivit C. civ., indiferent de cauză sau motivul evicțiunii, cumpărătorul este în drept a primi valoarea bunului, indiferent de cauza măririi valorii lucrului vândut. Art. 1337 C. civ. instituie în sarcina vânzătorului (în speță, Municipiul București), obligația de evicțiune, reținând că odată cu lucrul vândut se transmit și toate drepturile legate de acest lucru.

Obligația negativă a vânzătorului de a nu-l tulbura pe cumpărător în liniștita folosință a lucrului, este de esența vânzării. Obligația de a se abține de la orice faptă sau act care ar avea consecință tulburarea cumpărătorului, dacă este pe cale să se producă, dă naștere unei noi obligații, respectiv aceea de a face, așa încât, vânzătorul este dator să-l apere pe cumpărător. Dacă s-a produs evicțiunea, se angajează răspunderea pentru pagubele suferite de cumpărător. Reclamanții au arătat că la momentul cumpărării imobilului, au avut garanția faptului că statul era adevăratul proprietar al acestuia și că avea capacitatea de a-l înstrăina în mod valabil.

Era imposibil, ca la acel moment, reclamanții să cunoască schimbările viitoare ale legislației care au dus la anularea contractului lor și nici să prevadă posibilitatea unui eventual litigiu în care ar putea pierde proprietatea, de vreme ce la momentul cumpărării era în vigoare o lege cu dispoziții clare și care nu a fost declarată neconstituțională. Reclamanții au considerat acțiunea întemeiată și din perspectiva dispozițiilor art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil, fiind invocată Cauza Tudor Tudor. c. României.

Prin Decizia civilă nr. 603/A din 28 octombrie 2010 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul, reținând că reclamanții au învestit instanța de fond cu o cerere prin care au solicitat obligarea pârâților Municipiul București și Ministerul Finanțelor Publice la plata prețului de piață a imobilului situat în București, str. A.Ș., dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare din 25 septembrie 1996, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, fiind invocate ca temei juridic, atât dispozițiile de drept comun, cât și dispozițiile Legii nr. 10/2001. La termenul din data de 05 martie 2010, în fața instanței de fond, reclamanții, având o apărare calificată, și-au precizat temeiul juridic al cererii, ca fiind Legea nr. 1/2009.

În pricina de față, instanța de fond - tribunalul - a apreciat că singurul pârât, dintre cei indicați de către reclamanți, care are calitate procesuală pasivă este Ministerul Finanțelor Publice față de temeiul de drept invocat de către reclamanți prin precizarea făcută, respectiv Legea nr. 1/1009, fiind astfel incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001 modificată și completată, singurele dispoziții aplicabile în speță, față de calificarea acestora de dispoziții speciale și derogatorii de la dreptul comun. Odată stabilită calitatea procesuală pasivă, instanța de fond a pășit la analiza pe fond a pretențiilor deduse judecății prin raportare la temeiul juridic al cererii, astfel cum acesta a fost precizat de către reclamanți, respectiv Legea nr. 1/2009, care a modificat și completat dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001.

Principiul disponibilității cuprinde, printre altele, atât dreptul persoanei de a porni sau nu acțiunea civilă, cât și dreptul de a determina limitele cererii de chemare în judecată sau ale apărării. Astfel, limitele acțiunii, ale cadrului procesual în care se va desfășura judecata cu privire la obiect (pretenția concretă dedusă judecății), temei juridic și la părți (persoanele între care există raportul juridic litigios) sunt fixate de către reclamant, iar instanța de judecată, conform art. 129 alin. (6) C. proc. civ., nu poate depăși limitele obiectului fixat de reclamant. În speța de față, instanța de apel a constatat că prima instanță s-a pronunțat cu respectarea principiului disponibilității, iar în calea de atac a apelului, instanța de judecată nu poate analiza cauza decât în limita criticilor formulate de apelant.

În acest sens, instanța de apel a reținut că apelanții reclamanți au formulat critici împotriva hotărârii instanței de fond făcând trimitere la dispozițiile art. 1344 C. civ., care instituie în sarcina vânzătorului, în speță, a Municipiul București, obligația de garanție contra evicțiunii. Aceste critici vizează temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, or, din această perspectivă, instanța de fond a făcut o analiză a cererii reclamanților chiar în baza temeiului juridic indicat de către aceștia. De asemenea, din analiza motivelor de apel formulate, instanța de apel a constatat că nu rezultă nicio critică concretă relativă la greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București, această calitate procesuală fiind, de altfel, în strânsă legătură cu temeiul juridic în raport de care a fost analizată cererea de învestire a instanței de fond.

Totodată, instanța de apel a constatat că în mod corect tribunalul a soluționat cauza prin trimitere la dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001. Într-adevăr, potrivit regulilor generale din materia contractului de vânzare-cumpărare, obligația de evicțiune revine vânzătorului (art. 1336 C. civ.), care în speță este Municipiul București. Pe de altă parte, contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, au o situație specială, ele neconstituind pentru unitatea deținătoare, o expresie a libertății contractuale, ci executarea unei obligații legale exprese, cea corelativă dreptului chiriașului de a cumpăra, drept prevăzut de art. 9 alin. (1) din acest act normativ.

Faptul că unitățile deținătoare acționau ca mandatari fără reprezentare ai vânzătorului, rezultă și din împrejurarea că sumele încasate din aceste vânzări nu intrau în patrimoniul lor, ci într-un fond extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor, constituit prin dispozițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995. Prin dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, a fost reglementat cu caracter de normă specială, dreptul chiriașilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea sau eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate, la restituirea despăgubirilor de la Ministerul Finanțelor Publice, motiv pentru care în astfel de situații, este atrasă incidența normei speciale, fiind exclusă astfel de la aplicare - potrivit regulii general acceptate specialia generalibus derogant - norma generală, în speță, dreptul comun privind răspunderea exclusivă a vânzătorului pentru evicțiune.

Prin urmare, din interpretarea sistematică a dispozițiilor C. civ. în materie de garanție pentru evicțiune și a art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a reținut că cel chemat să răspundă în calitate de pârât, pentru despăgubirile reprezentând prețul de cumpărare actualizat sau, după caz, prețul de piață al imobilului (neincluzând valoarea îmbunătățirilor determinate de cheltuielilor necesare și utile), este pârâtul Ministerul Finanțelor Publice. Apelanții reclamanți au susținut prin criticile de apel că, la momentul cumpărării imobilului, au avut garanția faptului că statul era adevăratul proprietar al acestuia și că avea capacitatea de a-l înstrăina în mod valabil, însă, anularea contractului lor de vânzare-cumpărare încheiat cu vânzătorul, în temeiul Legii nr. 112/1995, s-a produs nu ca urmare a culpei vânzătorului, ci ca urmare a propriei lor culpe.

În acest sens, sunt edificatoare considerentele Sentinței civile nr. 2017/2003 pronunțată de Judecătoria sectorului 4 București, prin care instanța a declarat nul absolut contractul de vânzare-cumpărare din 25 septembrie 1996 având ca obiect apartamentul situat în București, A.Ș., întrucât cumpărătorii, respectiv, apelanții reclamanți din prezenta cauză, au dobândit prin cumpărare de la SC R. SA un alt imobil pe care l-au revândut în anul 1993, ceea ce constituia un impediment la cumpărarea apartamentului în litigiu, în temeiul Legii nr. 112/1995, fiind încălcate de către aceștia dispozițiile art. 9 alin. (6) din acest act normativ.

Trimiterile făcute de către apelanții reclamanți la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în sprijinul susținerilor lor în sensul acordării unei despăgubiri la nivelul valorii de circulație a imobilului nu pot fi primite, având în vedere că instanța de contencios european s-a pronunțat în sensul acordării despăgubirilor la acest nivel în cazul în care cumpărătorii erau beneficiarii unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, în speță, reclamanții nu dețin un bun în înțelesul dispozițiilor convenționale invocate mai sus, întrucât aceștia nu mai au niciun titlu asupra imobilului în litigiu, contractul de vânzare-cumpărare ai cărui beneficiari erau în temeiul Legii nr. 112/1995, fiind constatat nul printr-o hotărâre judecătorească rămasă irevocabilă.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții M.O. și M.C.M., invocând în susținerea recursului ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenții reclamanți au învederat că instanțele de fond în mod nelegal au soluționat cauza în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea 1/2009, în condițiile în care acțiunea cu care au învestit instanța a fost promovată anterior apariției Legii nr. 1/2009. Pe de altă parte, din precizările pe care le-au formulat în fața primei instanțe reiese că obiectul pricinii l-a constituit cererea lor de obligare a pârâților Municipiul București prin primar general și a Ministerului Finanțelor Publice la plata sumei reprezentând valoarea de circulație a apartamentului dobândit de aceștia în baza Legii nr. 112/1995.

Potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ. instanța are obligația aplicării corecte a legii la speța dedusă judecății, iar conform art. 129 alin. (6) C. proc. civ., este ținută doar de obiectul cererii, iar nu de temeiul juridic indicat de parte. Astfel, în raport de dispozițiile art. 292 C. proc. civ., reclamanții au invocat incidența în speță a prevederilor art. 1344 și art. 1337 C. civ., ceea ce impunea în sarcina instanței de apel să analizeze pricina în raport de prevederile acestor texte, dată fiind și continua modificare a legii speciale care a creat un climat de insecuritate juridică. Pe de altă parte, recurenții mai susțin că în cauză sunt incidente și dispozițiile art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului ca și ale art. 6 din Convenție, speța fiind similară ipotezei din Cauza Tudor Tudor c. României, astfel cum a fost invocată și detaliată prin motivele de apel.

Astfel, reclamantul care nu se mai poate folosi în mod valabil de titlul său de proprietate, anulat în contextul aplicării legislației restituirii proprietăților preluate de statul comunist, are la îndemână o acțiune în răspundere pentru evicțiune contra vânzătorului, întemeiată pe dreptul comun, întrucât trebuie garantat că atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să conducă la noi prejudicii disproporționate, situație în care valoarea despăgubirii trebuie să fie suficientă pentru repararea prejudiciului încercat, ceea ce se poate realiza numai prin acordarea unei indemnizații la valoarea de piață, caz în care părțile ar fi plasate pe poziții de egalitate juridică, fără a mai conta circumstanțele deposedării chiriașului, câtă vreme s-a realizat în scopul punerii în posesie a proprietarului.

Astfel, recurenții mai arată că faptul că prin anularea contractului vânzare-cumpărare, se antrenează răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală, aspect recunoscut de ambele pârâte în apărările formulate prin întâmpinările depuse la dosarul de fond, și căreia instanțele de fond nu i-au dat nicio eficiență. Având în vedere dispozițiile art. 1344 C. civ., recurenții se consideră îndreptățiți la obținerea valorii de circulație a imobilului, astfel cum a fost stabilită prin raportul de expertiză. Potrivit C. civ., indiferent de cauza evicțiunii, cumpărătorul este în drept a primi valoarea bunului, indiferent de cauza măririi valorii lucrului vândut.

În consecință, sunt lipsite de relevanță cele reținute de instanțele anterioare, în sensul că recurenții reclamanți sunt cumpărători de rea-credință ca efect al încălcării dispozițiilor Legii nr. 112/1995, împrejurare ce nu poate fi reținută ca temei pentru analiza acestei cauze, față de textul din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dispozițiile art. 1341 pct. 4 C. civ. Recurenții reclamanți invocă și cele reținute în hotărârile judecătorești prin care contractul de vânzare-cumpărare a fost anulat, concluzionând că nu poate fi imputat unilateral, doar în sarcina lor, efectul anulării contractului. Pornind de la prevederile art. 1337 C. civ.

care instituie în sarcina vânzătorului obligația de garanție pentru evicțiune, este greșită dezlegarea dată de instanțele de fond cu privire la persoana obligată la plata valorii de circulație a imobilului; prin urmare, vânzătorului, deci, Municipiului București, îi revine această obligație, iar nu Ministerului Finanțelor Publice cum eronat s-a apreciat. Recurenții mai susțin că este greșită soluția instanțelor de fond și cu privire la cererile de chemare în garanție formulate de Municipiul București și Ministerul Finanțelor Publice, astfel că cererea de chemare în garanție formulată de Municipiul București trebuia admisă și, în consecință, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să fie obligat la restituirea acestor sume actualizate către Municipiul București.

La termenul de judecată din 23 septembrie 2011, Înalta Curte a pus în vedere recurenților reclamanți să facă dovezi asupra datei la care au pierdut posesia imobilului pentru care s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, dispoziții la care aceștia s-au conformat, depunând în acest sens convenția încheiată cu T.G. la data de 30 noiembrie 2009 pentru încetarea executării silite pornite împotriva lor de proprietarul de drept al apartamentului; s-au depus și alte înscrisuri de către recurenți, anume, adresa emisă de A.F.I. din care reiese că recurenții a achitat integral apartamentul, acte medicale, punct de vedere al expertului cu privire la valoarea de circulație la zi a imobilului precum și cu privire la suma reprezentând prețul actualizat al apartamentului, Dispoziția emisă de Primarul General din 13 aprilie 2010 de restituire în proprietatea numitei T.G.

a apartamentului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare, hotărâri judecătorești, etc. Recursul formulat este fondat, potrivit celor ce urmează. Analizând materialul probator administrat în cauză, văzând criticile formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a pronunțat o soluție nelegală, în condițiile în care deși s-a reținut ca întemeiată în parte pretenția reclamanților, doar în ce privește restituirea prețului actualizat, a respins în tot cererea acestora, constatând că în speță nu sunt îndeplinite cerințele legale prevăzute de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, pentru acordarea valorii de circulație pentru imobil; în consecință, decizia recurată este susceptibilă de modificare în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Acțiunea formulată de reclamanți a fost înregistrată pe rolul primei instanțe la data de 15 ianuarie 2009, într-adevăr, anterior adoptării Legii nr. 1/2009 de modificare a Legii nr. 10/2001, intrată în vigoare la 6 februarie 2009; reclamanții au indicat ca temei juridic al cererii dispozițiile art. 1344 C. civ. După declinarea pricinii la tribunal, reclamanții au precizat în mod expres la termenul de judecată din 5 martie 2010 că solicită acordarea valorii de circulație a apartamentului în baza Legii nr. 1/2009, susținerea acestora fiind consemnată în încheierea de ședință de la acel termen. Chiar și în ipoteza în care reclamanții nu ar fi avut această manifestare procesuală neechivocă, principiul specialia generalibus derogant ar fi impus instanței de fond, în aplicarea dispozițiilor art. 129 alin. (4) și (5) C. proc.

civ., analizarea cererii pe acest temei, dat fiind obiectul cererii de chemare în judecată. Ca atare, în prezența unei dispoziții în cuprinsul legii speciale, derogatorii de la dreptul comun, instanța nu putea proceda la analiza temeiniciei cererii în baza art. 1337 și urm. C. civ., chiar la solicitarea expresă a reclamanților în acest sens. În plus, dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, nu reprezintă decât o aplicație particulară a obligației de garanție pentru evicțiune pe care legea specială o supune unor cerințe suplimentare decurgând din cauza garanției - contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995. Potrivit celor anterior arătate, obligația vânzătorului de garanție pentru evicțiune este o obligație contractuală, cerința premisă pentru antrenarea sa, fiind în mod necesar valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare.

Însă, contractul de vânzare-cumpărare prin care recurenții reclamanți au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului a fost constatat nul prin Sentința civilă nr. 2017 din 8 aprilie 2003 pronunțată de Judecătoria sectorului 4 București, reținându-se în considerentele acestei hotărâri, încălcarea dispozițiilor art. 9 alin. (6) din Legea nr. 112/1995. În aceste condiții, instanțele de fond nu puteau analiza cererea pe temeiul obligației de garanție pentru evicțiune, de vreme ce cauza obligației nu mai exista.

Astfel, art. 50 1 din legea specială prevede: “Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.” Premisele lui presupun: încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dar și desființarea prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă a acestui contract.

Norma are o redactare defectuoasă, întrucât cele două condiții par a nu putea fi întrunite cumulativ, deoarece, pe de o parte, un contract încheiat cu respectarea condițiilor legii nu poate fi “desființat” (dacă se are în vedere că accepțiunea noțiunii este nulitatea), iar pe de altă parte, noțiunea de desființare a unui contract nu există ca sancțiune de drept material, astfel că, Înalta Curtea apreciază că “desființarea” nu poate fi înțeleasă decât ca o cauză de ineficacitate a actului juridic, ceea ce este o noțiune de gen, nulitatea (de ex.) fiind o cauză de ineficacitate (și altele, ce nu interesează cauza), prin urmare, o specie a genului. Întrucât, dacă potrivit dreptului comun, un contract încheiat cu respectarea dispozițiilor legii care cârmuiește încheierea sa valabilă, nu poate fi anulat, reiese că este exclusă nulitatea ca și cauză de ineficacitate a contractului de vânzare-cumpărare avută în vedere de norma analizată.

Așa fiind, rezultă că, singura cauză de ineficacitate care să facă textul aplicabil, este caducitatea actului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 (cu respectarea condițiilor ei), situație ce se verifică în ipoteza admiterii acțiunii în revendicare, formulată de proprietarul deposedat abuziv (sau chiar fără titlu valabil) de către stat împotriva cumpărătorului în temeiul Legii nr. 112/1995 sau în situația în care acesta nu a fost atacat cu acțiune în nulitate, ceea ce permite prezumția respectării condițiilor pentru valabila sa încheiere, prin efectul împlinirii termenului special de prescripție instituit prin dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

În același timp, se constată că textul analizat folosește formularea “proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate..”, ceea ce înseamnă că premisa aplicării lui este valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, întrucât numai în aceste condiții cumpărătorul pierde posesia în calitatea sa de proprietar. În plus, Înalta Curte observă și existența unui argument de interpretare sistematică și istorico-teleologică a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 (modificată prin Legea nr. 1/2009) ce conduce, de asemenea, la infirmarea aplicabilității în cauză a prevederilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.

Astfel, art. 50 alin. (2) din lege dispune: “Cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxe de timbru.” Totodată, art. 50 alin. (2 1 ) din același act normativ (introdus prin Legea 1/2009) prevede: “Cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru.” Deși cele două norme au ca obiect stabilirea regimului fiscal al formulării unor cereri și acțiuni în justiție, prevăzând facilitatea scutirii de plata taxelor judiciare de timbru, se poate stabili concluzia că la momentul anului 2009, când a fost introdus art. 50 alin. (2 1 ) prin Legea nr. 1/2009, legiuitorul admite coexistența celor două tipuri de acțiuni ai căror titulari sunt cumpărătorii în baza Legii nr. 112/1995: - Cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

și - Cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, În prima situație, norma legală are în vedere terminologia corectă a raporturilor juridice de după constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, prin aplicarea efectului repunerii părților în situația anterioară, întrucât calitatea precedentă a cumpărătorilor în baza Legii nr. 112/1995 este aceea de chiriași, astfel cum norma îi desemnează pe destinatarii ei. Pe când în cealaltă ipoteză - art. 50 alin. (2 1 ) coroborată cu art. 50 1 (citat și el anterior), legiuitorul însuși îi indică pe beneficiarii normei, ca fiind proprietarii în baza Legii nr. 112/1995, potrivit circumstanțierilor deja stabilite prin prezenta decizie.

Înalta Curte apreciază că nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu poate servi ca temei pentru admiterea cererii, astfel cum pretind recurenții prin motivele de recurs, sens în care invocă hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în Cauza Tudor Tudor c. României din 24 martie 2009. Așa cum s-a menționat, cu privire la contractul de vânzare-cumpărare încheiat între Municipiul București prin SC A.V.L. Berceni SA și recurenții reclamanți, s-a constatat nulitatea absolută prin Sentința civilă nr. 2017 din 8 aprilie 2003 a Judecătoriei sector 4. Nulitatea, ca sancțiune de drept substanțial, înseamnă lipsirea actului juridic de efectele contrarii normelor edictate pentru încheierea sa valabilă.

Unul dintre principiile ce guvernează efectele nulității actului juridic civil (fie că este o nulitate absolută, fie că este o nulitate relativă) este cel al retroactivității, ceea ce înseamnă că nulitatea nu produce efecte numai pentru viitor (ex nunc), ci și pentru trecut (ex tunc), adică aceste efecte urcă până în momentul încheierii actului juridic civil. Prin urmare, retroactivitatea însemnă înlăturarea efectelor actului produse între momentul încheierii și acela al anulării lui efective, astfel că, în temeiul retroactivității efectelor nulității, părțile sunt plasate într-o situație identică celei în care nu ar fi încheiat actul; retroactivitatea decurge din principiul legalității, scopul ei fiind tocmai restabilirea legalității încălcate la momentul încheierii actului, prin înlăturarea efectelor produse în temeiul unei operațiuni juridice astfel perfectate.

În consecință, cum principalul efect (ce interesează în speță) al unui contract de vânzare-cumpărare, este cel translativ de proprietate de la stat la reclamanți, rezultă că, urmare a nulității, aceștia nu au avut niciodată calitatea de proprietari asupra apartamentului. Atare constatare permite Înaltei Curți stabilirea concluziei că reclamanții nu au un “bun actual” în sensul Convenției (ceea ce corespunde efectului pentru viitor al sancțiunii nulității), după cum nu sunt nici titularii unei “valori patrimoniale, drept de creanță sau speranțe legitime” în sensul jurisprudenței instanței de contencios european, întrucât constatarea nulității contractului (corespunzător efectului pentru trecut al sancțiunii) le-ar fi permis, cel mult, să invoce drepturi legate de calitatea de chiriași, ceea ce nu s-a întâmplat.

În plus, deși simpla constatare a inexistenței unui bun (sau a celorlalte alternative ale noțiunii) este suficientă, pentru a se conchide în sensul inaplicabilității ratione materiae a art. 1 din Protocolul nr. 1, se cere a fi precizat că mai era necesar a se stabili și existența ingeriței, ingerință care trebuia să fi fost prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim și să respecte raportul de proporționalitate între interesele individuale și cele generale. Or, admiterea printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă a unei acțiuni în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, la solicitarea titularului real al dreptului de proprietate asupra obiectului vânzării, și restabilirea legalității, respectiv, a drepturilor acestuia (numita T.G.), nu poate fi calificată drept ingerința însăși, după cum în conflict sunt interesele a doi particulari, iar nu un interes general (gestionat de o autoritate publică) și unul individual.

Drept urmare, normele dreptului intern sunt cele aplicabile cauzei, astfel cum s-a demonstrat anterior, speța de față nefiind similară Cauzei Tudor Tudor, în care, de altfel, instanța europeană a respins plângerea întemeiată pe art. 1 din Protocolul nr. 1 pentru neepuizarea căilor interne (reclamanții pierzând proprietatea asupra imobilului în cadrul unei acțiuni în revendicare formulate de proprietarul de drept al imobilului, acțiunea în răspundere pentru evicțiune a fost considerată de Curte drept un remediu intern adecvat, accesibil, eficient și suficient pentru înlăturarea încălcării).

Înalta Curte constată că recurenții reclamanți au vocația de a obține doar prețul actualizat al apartamentului ce a făcut obiectul actului nul, consecință a aplicării principiului repunerii în situația anterioară, coroborată cu data nașterii dreptului material la o atare acțiune, data pierderii efective a posesiei, sens în care s-a dispus completarea probatoriului în recurs sub acest aspect, recurenții depunând convenția de încetare a executării silite din 30 noiembrie 2009 încheiat cu T.G., proprietară a apartamentului. Înalta Curte apreciază că un act juridic trebuie interpretat în sensul în care acesta produce efecte juridice, iar nu în acela în care nu produce niciunul, principiu de interpretare a convențiilor civile consacrat prin dispozițiile art. 978 C. civ.

(regulă ce se regăsește și în dispozițiile art. 1268 alin. (3) din Noul C. civ.), pe deplin aplicabil și în dreptul procesual civil. Ca atare, așa cum s-a arătat, textul din legea specială (art. 50 1 din Legea nr. 10/2001) nu își verifică cerințele de aplicabilitate, iar instanța de recurs constată că cererea reclamanților putea fi satisfăcută în parte (în limitele restituirii prețului actualizat), pretenția dedusă judecății nefiind prescrisă, în raport de dispozițiile art. 3 coroborate cu art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. Așa fiind, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) și (3) rap. la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. va admite recursul reclamanților, va modifica în tot decizia recurată, iar în temeiul art. 296 C. proc.

civ., apelul reclamanților va fi admis, sentința apelată urmând a fi schimbată în parte. Astfel, se constată că dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată prevăd că restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Este real, astfel cum susțin recurenții, că restituirea prestațiilor reciproce, expresie a principiului restitutio in integrum ce cârmuiește efectele nulității actului juridic civil, potrivit dreptului comun, operează între părțile contactante, însă, potrivit normei anterior citate, legea specială derogă de la această regulă, instituind, prin textul anterior citat, o subrogație legală a persoanei debitorului (vânzătorul obligat la restituirea prețului). Această prevedere legală își are rațiunea în respectarea unei simetrii între destinația finală a sumelor încasate de vânzător (unitatea administrativ-teritorială) cu titlu de preț de la chiriașii cumpărători și sursa fondurilor pentru restituirea prețului actualizat către aceștia, pentru cazul desființării contractului, în ambele situații - fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Ca atare, în baza principiului repunerii părților în situația anterioară coroborat cu prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, se va dispune obligarea Ministerului Finanțelor Publice la restituirea către reclamanți a prețului prețului de 1.838,89 RON achitat de aceștia în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. X, sumă ce se va actualiza cu indicele de inflație la data plății efective, începând cu data de 25 septembrie 1996; se vor menține celelalte dispoziții ale sentinței. În acest context, criticile privind nelegala soluționare a cererilor de chemare în garanție formulate de Municipiul București și Ministerului Finanțelor Publice nu vor fi analizate, în absența unui recurs al titularului lor, reclamanții fiind lipsiți de orice vătămare din acest punct de vedere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții M.O. și M.C.M., împotriva Deciziei nr. 603A din 28 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Modifică în tot decizia recurată, astfel: Admite apelul formulat de reclamanți. Schimbă în parte Sentința nr. 343 din 5 martie 2010 a Tribunalului București, secția a III-a civilă. Obligă pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamanți a prețului de 1.838,89 RON achitat de aceștia în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. X, sumă ce se va actualiza cu indicele de inflație la data plății efective, începând cu data de 25 septembrie 1996. Menține celelalte dispoziții ale sentinței.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 noiembrie 2011.