ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7883/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7883/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 16

octombrie 2009 pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București sub nr. X,

reclamanții M.O. și M.C.M. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții

Municipiul București, prin primar general, și Ministerul Finanțelor Publice,

plata prețului de piață al imobilului situat în București, dobândit de

reclamanți prin contractul de vânzare-cumpărare din 25 septembrie 1996,

încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

În motivarea cererii,

s-a arătat că prin Sentința civilă nr. 2017 din 8 aprilie 2003 pronunțată de

Judecătoria sectorului 4 București, definitivă și irevocabilă prin respingerea

căilor de atac, contractul arătat mai sus a fost declarat nul absolut.

Reclamanții au mai

arătat că, potrivit autorizației de construire din 15 octombrie 1996 eliberată

de Primăria sectorului 4 București, anterior desființării contractului, au

executat la imobil lucrări de branșament - gaze naturale pentru care au plătit

suma de 210 RON.

Față de cele arătate,

reclamanții au apreciat că sunt îndreptățiți la restituirea prețului

actualizat, în temeiul dispozițiilor art. 1344 C. civ. și Legii nr. 10/2001.

În raport de

dispozițiile din Legea nr. 10/2001, reclamanții au învederat, de asemenea, că

se consideră îndreptățiți și la restituirea cheltuielilor necesare și utile

aduse imobilului, întrucât s-a constatat prin hotărâre judecătorească faptul că

titlul statului nu a fost legal, invocând în sprijinul susținerilor lor

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie.

Ulterior, reclamanții

au depus la dosar o cerere precizatoare, prin care au solicitat doar valoarea

de circulație (prețul de piață, actual) a imobilului în litigiu, însoțită de un

set de înscrisuri, respectiv adresa din 27 noiembrie 2008 a C.G.M.B., Sentința

civilă nr. 2017 din 8 aprilie 2003 a Judecătoriei sectorului 4 București.

Pârâtul Municipiul

București, prin primar general, a depus la dosar întâmpinare și cerere de

chemare în garanție, invocând excepția lipsei calității procesuale pasive, în

raport de dispozițiile art. 1 din O.U.G. nr. 184/2002, susținând că Ministerul

Finanțelor Publice trebuie să fie obligat la plata sumei provenite din

contractul de vânzare-cumpărare, deoarece aceste sume s-au vărsat în conturile

create special.

Pârâtul a mai arătat

că și Legea nr. 10/2001, modificată și completată prin Legea nr. 1/2009,

prevede prin art. 50 alin. (3) că restituirea prețului la valoarea de piață se

face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit

în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Chiar și dacă s-ar

aprecia că în cauză ar fi vorba despre o răspundere pentru evicțiune, urmează a

se avea în vedere că prețul plătit de reclamanți a fost încasat și folosit în

mod efectiv de Ministerul Finanțelor Publice, astfel că cererea de restituire a

prețului poate fi soluționată doar în contradictoriu cu acesta.

În cazul în care se

va trece peste această excepție, acest pârât a solicitat chemarea în garanție a

Ministerului Finanțelor Publice, pentru aceleași motive formulate în susținerea

excepției.

Pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice a depus la dosar întâmpinare și cerere de chemare în

garanție, invocând excepția lipsei calității procesuale pasive, față de

principiul relativității efectelor contractului, potrivit căruia acesta produce

efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna

unui terț.

Pârâtul a arătat că

nu a fost parte la încheierea contractului dintre reclamanți și Primăria

Municipiului București, astfel că, pârâtul Municipiul București are calitate

procesuală pasivă în cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 1337 C. civ.,

care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune.

S-a apreciat că

această dispoziție de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție

specială contrară și nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanțelor

Publice, întrucât nu există culpa acestuia.

Nici pentru capătul

de cerere referitor la valoarea de circulație a imobilului, pârâtul nu are

calitate procesuală pasivă, în raport de dispozițiile art. 50 din Legea nr.

10/2001, întrucât reclamanții nu au făcut dovada unei hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile prin care să se constate buna lor credință, astfel

că, cererea nu se circumscrie dispozițiilor imperative invocate, din care

rezultă că actele de vânzare-cumpărare trebuie să fi fost încheiate cu respectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

În cazul în care se

va trece peste această excepție, pârâtul a arătat că cererea reclamanților este

neîntemeiată conform art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, pentru

argumentele arătate anterior.

Totodată, pârâtul a

solicitat chemarea în garanție a Municipiului București prin primarul general

și a SC A.V.L. Berceni, pentru restituirea comisionului de 1% încasat de

această societate la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. X,

conform art. 9 alin. (5) din Legea nr. 112/1995.

S-a arătat că

Ministerul Finanțelor Publice a încasat, teoretic, sumele virate de Primărie

sau de mandatarii acesteia, din care s-a scăzut comisionul de 1% și, drept

urmare, nu poate fi obligat la o plată nedatorată, câtă vreme a avut doar

calitatea de simplu depozitar al sumelor plătite.

În ceea ce privește

cheltuielile de judecată, s-a arătat că Ministerul Finanțelor Publice nu a dat

dovadă de rea-credință, neglijență și nu se face vinovat de declanșarea

litigiului, astfel că nu poate fi obligat la plata acestora.

În ședința publică de

la 13 mai 2009, Judecătoria sectorului 4 București a respins excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, în

raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001 modificată și de temeiul juridic al

cererii de chemare în judecată, a admis excepția lipsei calității procesuale

pasive a Municipiului București, prin primar general, și a constatat că acest

pârât nu are calitate procesuală pasivă pe cererea principală, a unit cu fondul

excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București invocată

cu privire la cererea de chemare în garanție și a încuviințat pentru reclamanți

administrarea probei cu înscrisuri și expertiză tehnică imobiliară.

Ulterior, față de

concluziile raportului de expertiză întocmit de expertul G.C., reclamanți și-au

precizat valoarea obiectului cererii, solicitând obligarea pârâtului la plata

sumei de 1.055.000 RON, echivalentul a 245.825 euro.

În urma încuviințării

obiecțiunilor formulate de părți la raportul de expertiză, Judecătoria

sectorului 4 București a dispus refacerea acestuia, expertul indicând valoarea

de circulație a imobilului în cauză, la suma de 1.110.270 RON.

Prin Sentința civilă

nr. 6484 din 18 noiembrie 2009 pronunțată de Judecătoria sectorului 4, a fost

admisă excepția necompetenței materiale și declinată cauza în favoarea

Tribunalului București, secție civilă, în raport de valoarea imobilului la data

introducerii acțiunii și de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. b), potrivit

dispozițiilor art. 158 C. proc. civ.

Pe rolul Tribunalului

București, secția a III-a civilă, cauza a fost înregistrată sub nr. X, instanță

în fața căreia reclamanții, prin avocat, au precizat în mod expres cererea, în

sensul că solicită valoarea de piață a imobilului în temeiul Legii nr. 1/2009.

Prin Sentința civilă

nr. 343 din 5 martie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă a

respins acțiunea ca neîntemeiată, astfel cum a fost precizată și a respins

cererile de chemare în garanție, ca rămase fără obiect.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că prin încheierea de ședință pronunțată de

Judecătoria sectorului 4 București, la data de 13 mai 2009, a fost respinsă

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor

Publice și a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a

pârâtului Municipiul București, prin primar general, cu privire la cererea

principală, constatându-se că acest pârât nu are calitate procesuală pasivă în

cererea principală, așa încât, cererea reclamanților a fost soluționată doar în

contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

Instanța de apel a

reținut că acest pârât este singurul care are calitate procesuală pasivă, în

condițiile în care, în fața acestei instanțe, reclamanții au precizat în mod

expres faptul că solicită valoarea de piață a imobilului în temeiul Legii nr.

1/2009, fiind astfel incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001 modificate și

completate, indicată ca temei de drept de reclamanți, atât pentru fondul

cererii, cât și pentru scutirea de la plata taxei judiciare de timbru.

Astfel, s-au avut în

vedere aceste dispoziții speciale și derogatorii de la dreptul comun

reprezentat de art. 1340 și urm. C. civ., care stabilesc obligația de plată a

sumelor datorate cu titlu de preț actualizat ori valoarea de circulație actuală

în sarcina Ministerului Finanțelor Publice.

În ceea ce privește

temeinicia pretențiilor reclamanților, tribunalul a reținut că potrivit art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, modificată și completată prin Legea nr. 1/2009,

proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul

la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor

internaționale de evaluare.

Analizând

dispozițiile Legii nr. 1/2009, tribunalul a constatat că legiuitorul a avut în

vedere posibilitatea desființării contractelor de vânzare-cumpărare, fie ca

urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare,

prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Însă, câtă vreme

dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu au fost înlăturate prin

dispozițiile Legii nr. 1/2009, tribunalul a apreciat că proprietarii ale căror

contracte de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, au dreptul

fie la restituirea prețului actualizat, în cazul în care contractul a fost

încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, fie la restituirea

prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale

de evaluare, cu condiția ca actul să fi fost încheiat cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995.

Tribunalul a apreciat

că, chiar dacă, așa cum au susținut reclamanții în acțiune, actul lor nu a

primit nicio recunoaștere juridică și nu mai produce niciun efect, fiind

lipsiți de bunul lor, în cauză se impune a se analiza dacă reclamanții au

încheiat contractul desființat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Or, așa cum rezultă

din Sentința civilă nr. 2017 din 8 aprilie 2003, pronunțată de Judecătoria

sectorului 4 București, rămasă definitivă și irevocabilă prin respingerea

căilor de atac, instanța a avut în vedere dispozițiile art. 9 alin. (6) din

Legea nr. 112/1995, potrivit cărora, chiriașii titulari de contract nu

beneficiază de posibilitatea de a cumpăra apartamentul în care locuiesc, dacă

au dobândit sau au înstrăinat o locuință proprietate personală după 1 ianuarie

dobândit prin cumpărare de la SC R. SA imobilul apartament din București, str.

S., imobil pe care l-au revândut în anul 1993, ceea ce înseamnă că nu puteau

cumpăra apartamentul din A.Ș., în care locuiau în calitate de chiriași. S-a

reținut că art. 9 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 se referă la dobândirea sau

înstrăinarea unei locuințe, fără a se distinge după cum aceasta este sau nu

corespunzătoare conform criteriilor din legislația locativă.

Prin urmare, față de

situația de fapt constatată și în temeiul dispozițiilor art. 11 din Legea nr.

112/1995, instanța a declarat nul absolut contractul de vânzare-cumpărare din

25 septembrie 1996, având ca obiect imobilul dobândit de reclamanții din

prezenta cauză.

Față de cele arătate,

instanța de fond a reținut că reclamanții au încheiat contractul de

vânzare-cumpărare cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, și, prin urmare,

aceștia nu au dreptul decât la restituirea prețului actualizat, în conformitate

cu art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, modificată și completată, ei

neputând să beneficieze de măsura de favoare instituită prin dispozițiile Legii

nr. 1/2009, conform art. 50

1

.

Prin acțiunea

formulată, reclamanții au invocat și dispozițiile art. 1344 C. civ., și s-a

solicitat a se avea în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului (Cauza Raicu împotriva României), precum și Decizia nr. 33/2008 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, de soluționare a unui recurs în interesul

legii.

Însă, tribunalul a

reținut că în ședința publică de la termenul de judecată la care pricina a

rămas în pronunțare, reclamanții au solicitat valoarea de piață a imobilului în

temeiul Legii nr. 1/2009. Instanța de apel a precizat că și în lipsa acestei

precizări, sunt incidente doar dispozițiile speciale și derogatorii de la

dreptul comun, reprezentat de art. 1340 și urm. C. civ., având în vedere că

este vorba despre un imobil preluat în mod abuziv de către stat în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, al cărui regim juridic a fost reglementat prin

dispozițiile Legii nr. 112/1995 și ulterior, prin Legea nr. 10/2001, modificată

și completată prin Legea nr. 247/2005 și prin Legea nr. 1/2009, iar câtă vreme

contractul reclamanților a fost încheiat în baza Legii nr. 112/1995, pretențiile

lor nu mai pot fi soluționate pe calea dreptului comun, ci doar pe calea legii

speciale. Aceasta întrucât, prin dispozițiile legii speciale s-au avut în

vedere ambele ipoteze, respectiv și aceea a eludării Legii nr. 112/1995, dar și

aceea a respectării Legii nr. 112/1995, așa încât, proprietarii ale căror

contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate pot beneficia și de o

reparație echitabilă prin despăgubirea lor la valoarea actuală de circulație a

imobilului.

S-a mai arătat de

către instanța de apel că, dacă s-ar avea în vedere dispozițiile art. 1340 și

urm. C. civ., ar însemna ca foștii chiriași care au încheiat contractele cu

eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și care nu ar avea dreptul la

restituirea prețului de piață al imobilului, conform art. 50

1

din

Legea nr. 10/2001, să treacă peste aplicarea acestor dispoziții imperative și

să se folosească de calea dreptului comun pentru a obține totuși daunele

interese reprezentate de valoarea de circulație a imobilului.

În ceea ce privește

jurisprudența Curții Europene, tribunalul a constatat că instanța

internațională, în cauzele soluționate împotriva României, a avut în vedere

situația cumpărătorului de bună-credință și doar acestuia a dat câștig de

cauză, iar câtă vreme reclamanții au încălcat în mod flagrant dispozițiile

Legii nr. 112/1995, în niciun caz nu pot susține că atenuarea vechilor

încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist le creează

acestora neajunsuri disproporționate.

Referitor la Decizia

nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a unui recurs

în interesul legii, deși conform art. 329 C. proc. civ., dezlegarea dată

problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe, tribunalul a

apreciat că în prezenta cauză, în raport de obiectul cererii, soluția instanței

supreme nu are niciun efect asupra prezentei cauze.

Față de

considerentele expuse și în raport de dispozițiile art. 50

1

din

Legea nr. 10/2001 modificată și completată, reținând că reclamanții nu au

solicitat și restituirea prețului actualizat, ci doar restituirea prețului de

piață al imobilului, tribunalul a respins acțiunea, astfel cum a fost

precizată, ca neîntemeiată.

În raport de soluția

dată cererii principale, tribunalul a constatat că pârâtul nu a căzut în

pretenții, astfel că, văzând prevederile art. 60 și urm. C. proc. civ., a

respins cererile de chemare în garanție ca rămase fără obiect, apreciind că nu

se mai impune a se analiza excepțiile lipsei calității procesuale pasive

invocate de chemații în garanție cu privire la aceste cereri.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanții M.O. și M.C.M., arătând că în speță este

vorba despre răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală, aspect

recunoscut de ambele pârâte în apărările formulate prin întâmpinările depuse la

dosarul de fond.

În raport de

dispozițiile art. 1344 C. civ., reclamanții au apreciat că sunt îndreptățiți la

plata valorii de circulație a imobilului, astfel cum a fost stabilită prin

raportul de expertiză.

Astfel, potrivit C.

civ., indiferent de cauză sau motivul evicțiunii, cumpărătorul este în drept a

primi valoarea bunului, indiferent de cauza măririi valorii lucrului vândut.

Art. 1337 C. civ. instituie în sarcina vânzătorului (în speță, Municipiul

București), obligația de evicțiune, reținând că odată cu lucrul vândut se

transmit și toate drepturile legate de acest lucru. Obligația negativă a

vânzătorului de a nu-l tulbura pe cumpărător în liniștita folosință a lucrului,

este de esența vânzării. Obligația de a se abține de la orice faptă sau act

care ar avea consecință tulburarea cumpărătorului, dacă este pe cale să se

producă, dă naștere unei noi obligații, respectiv aceea de a face, așa încât,

vânzătorul este dator să-l apere pe cumpărător. Dacă s-a produs evicțiunea, se

angajează răspunderea pentru pagubele suferite de cumpărător.

Reclamanții au arătat

că la momentul cumpărării imobilului, au avut garanția faptului că statul era

adevăratul proprietar al acestuia și că avea capacitatea de a-l înstrăina în

mod valabil.

Era imposibil, ca la

acel moment, reclamanții să cunoască schimbările viitoare ale legislației care

au dus la anularea contractului lor și nici să prevadă posibilitatea unui

eventual litigiu în care ar putea pierde proprietatea, de vreme ce la momentul

cumpărării era în vigoare o lege cu dispoziții clare și care nu a fost

declarată neconstituțională.

Reclamanții au

considerat acțiunea întemeiată și din perspectiva dispozițiilor art. 1 din

Primul protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ale

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un

proces echitabil, fiind invocată Cauza Tudor Tudor. c. României.

Prin Decizia civilă

nr. 603/A din 28 octombrie 2010 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul, reținând

că reclamanții au învestit instanța de fond cu o cerere prin care au solicitat

obligarea pârâților Municipiul București și Ministerul Finanțelor Publice la

plata prețului de piață a imobilului situat în București, str. A.Ș., dobândit

prin contractul de vânzare-cumpărare din 25 septembrie 1996, încheiat în baza

Legii nr. 112/1995, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, fiind invocate

ca temei juridic, atât dispozițiile de drept comun, cât și dispozițiile Legii

nr. 10/2001.

La termenul din data

de 05 martie 2010, în fața instanței de fond, reclamanții, având o apărare

calificată, și-au precizat temeiul juridic al cererii, ca fiind Legea nr.

1/2009.

În pricina de față,

instanța de fond - tribunalul - a apreciat că singurul pârât, dintre cei

indicați de către reclamanți, care are calitate procesuală pasivă este

Ministerul Finanțelor Publice față de temeiul de drept invocat de către

reclamanți prin precizarea făcută, respectiv Legea nr. 1/1009, fiind astfel incidente

dispozițiile Legii nr. 10/2001 modificată și completată, singurele dispoziții

aplicabile în speță, față de calificarea acestora de dispoziții speciale și

derogatorii de la dreptul comun.

Odată stabilită

calitatea procesuală pasivă, instanța de fond a pășit la analiza pe fond a

pretențiilor deduse judecății prin raportare la temeiul juridic al cererii,

astfel cum acesta a fost precizat de către reclamanți, respectiv Legea nr.

1/2009, care a modificat și completat dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001.

Principiul

disponibilității cuprinde, printre altele, atât dreptul persoanei de a porni

sau nu acțiunea civilă, cât și dreptul de a determina limitele cererii de

chemare în judecată sau ale apărării. Astfel, limitele acțiunii, ale cadrului

procesual în care se va desfășura judecata cu privire la obiect (pretenția

concretă dedusă judecății), temei juridic și la părți (persoanele între care

există raportul juridic litigios) sunt fixate de către reclamant, iar instanța

de judecată, conform art. 129 alin. (6) C. proc. civ., nu poate depăși limitele

obiectului fixat de reclamant.

În speța de față,

instanța de apel a constatat că prima instanță s-a pronunțat cu respectarea

principiului disponibilității, iar în calea de atac a apelului, instanța de

judecată nu poate analiza cauza decât în limita criticilor formulate de

apelant.

În acest sens,

instanța de apel a reținut că apelanții reclamanți au formulat critici

împotriva hotărârii instanței de fond făcând trimitere la dispozițiile art.

1344 C. civ., care instituie în sarcina vânzătorului, în speță, a Municipiul

București, obligația de garanție contra evicțiunii.

Aceste critici

vizează temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, or, din această

perspectivă, instanța de fond a făcut o analiză a cererii reclamanților chiar

în baza temeiului juridic indicat de către aceștia.

De asemenea, din

analiza motivelor de apel formulate, instanța de apel a constatat că nu rezultă

nicio critică concretă relativă la greșita soluționare a excepției lipsei

calității procesuale pasive a Municipiului București, această calitate

procesuală fiind, de altfel, în strânsă legătură cu temeiul juridic în raport

de care a fost analizată cererea de învestire a instanței de fond.

Totodată, instanța de

apel a constatat că în mod corect tribunalul a soluționat cauza prin trimitere

la dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001.

Într-adevăr, potrivit

regulilor generale din materia contractului de vânzare-cumpărare, obligația de

evicțiune revine vânzătorului (art. 1336 C. civ.), care în speță este

Municipiul București.

Pe de altă parte,

contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, au o

situație specială, ele neconstituind pentru unitatea deținătoare, o expresie a

libertății contractuale, ci executarea unei obligații legale exprese, cea

corelativă dreptului chiriașului de a cumpăra, drept prevăzut de art. 9 alin.

(1) din acest act normativ. Faptul că unitățile deținătoare acționau ca

mandatari fără reprezentare ai vânzătorului, rezultă și din împrejurarea că sumele

încasate din aceste vânzări nu intrau în patrimoniul lor, ci într-un fond

extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor, constituit prin

dispozițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Prin dispozițiile

art. 50 din Legea nr. 10/2001, a fost reglementat cu caracter de normă

specială, dreptul chiriașilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare,

încheiate cu respectarea sau eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările și completările ulterioare, au fost desființate, la restituirea despăgubirilor

de la Ministerul Finanțelor Publice, motiv pentru care în astfel de situații,

este atrasă incidența normei speciale, fiind exclusă astfel de la aplicare -

potrivit regulii general acceptate specialia generalibus derogant - norma

generală, în speță, dreptul comun privind răspunderea exclusivă a vânzătorului

pentru evicțiune.

Prin urmare, din

interpretarea sistematică a dispozițiilor C. civ. în materie de garanție pentru

evicțiune și a art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a

reținut că cel chemat să răspundă în calitate de pârât, pentru despăgubirile

reprezentând prețul de cumpărare actualizat sau, după caz, prețul de piață al

imobilului (neincluzând valoarea îmbunătățirilor determinate de cheltuielilor

necesare și utile), este pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

Apelanții reclamanți

au susținut prin criticile de apel că, la momentul cumpărării imobilului, au

avut garanția faptului că statul era adevăratul proprietar al acestuia și că

avea capacitatea de a-l înstrăina în mod valabil, însă, anularea contractului

lor de vânzare-cumpărare încheiat cu vânzătorul, în temeiul Legii nr. 112/1995,

s-a produs nu ca urmare a culpei vânzătorului, ci ca urmare a propriei lor

culpe. În acest sens, sunt edificatoare considerentele Sentinței civile nr.

2017/2003 pronunțată de Judecătoria sectorului 4 București, prin care instanța

a declarat nul absolut contractul de vânzare-cumpărare din 25 septembrie 1996

având ca obiect apartamentul situat în București, A.Ș., întrucât cumpărătorii,

respectiv, apelanții reclamanți din prezenta cauză, au dobândit prin cumpărare

de la SC R. SA un alt imobil pe care l-au revândut în anul 1993, ceea ce

constituia un impediment la cumpărarea apartamentului în litigiu, în temeiul

Legii nr. 112/1995, fiind încălcate de către aceștia dispozițiile art. 9 alin.

(6) din acest act normativ.

Trimiterile făcute de

către apelanții reclamanți la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului în sprijinul susținerilor lor în sensul acordării unei despăgubiri la

nivelul valorii de circulație a imobilului nu pot fi primite, având în vedere

că instanța de contencios european s-a pronunțat în sensul acordării

despăgubirilor la acest nivel în cazul în care cumpărătorii erau beneficiarii

unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului. Or, în speță, reclamanții nu dețin un bun în înțelesul

dispozițiilor convenționale invocate mai sus, întrucât aceștia nu mai au niciun

titlu asupra imobilului în litigiu, contractul de vânzare-cumpărare ai cărui

beneficiari erau în temeiul Legii nr. 112/1995, fiind constatat nul printr-o

hotărâre judecătorească rămasă irevocabilă.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții M.O. și M.C.M., invocând în susținerea

recursului ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, recurenții reclamanți au învederat că instanțele de fond

în mod nelegal au soluționat cauza în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001,

astfel cum a fost modificată prin Legea 1/2009, în condițiile în care acțiunea

cu care au învestit instanța a fost promovată anterior apariției Legii nr.

1/2009.

Pe de altă parte, din

precizările pe care le-au formulat în fața primei instanțe reiese că obiectul

pricinii l-a constituit cererea lor de obligare a pârâților Municipiul

București prin primar general și a Ministerului Finanțelor Publice la plata

sumei reprezentând valoarea de circulație a apartamentului dobândit de aceștia

în baza Legii nr. 112/1995.

Potrivit

dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ. instanța are obligația aplicării

corecte a legii la speța dedusă judecății, iar conform art. 129 alin. (6) C.

proc. civ., este ținută doar de obiectul cererii, iar nu de temeiul juridic

indicat de parte.

Astfel, în raport de

dispozițiile art. 292 C. proc. civ., reclamanții au invocat incidența în speță

a prevederilor art. 1344 și art. 1337 C. civ., ceea ce impunea în sarcina

instanței de apel să analizeze pricina în raport de prevederile acestor texte,

dată fiind și continua modificare a legii speciale care a creat un climat de

insecuritate juridică.

Pe de altă parte,

recurenții mai susțin că în cauză sunt incidente și dispozițiile art. 1 din

primul Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor și libertăților

fundamentale ale omului ca și ale art. 6 din Convenție, speța fiind similară

ipotezei din Cauza Tudor Tudor c. României, astfel cum a fost invocată și

detaliată prin motivele de apel.

Astfel, reclamantul

care nu se mai poate folosi în mod valabil de titlul său de proprietate, anulat

în contextul aplicării legislației restituirii proprietăților preluate de

statul comunist, are la îndemână o acțiune în răspundere pentru evicțiune

contra vânzătorului, întemeiată pe dreptul comun, întrucât trebuie garantat că

atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să conducă la noi prejudicii

disproporționate, situație în care valoarea despăgubirii trebuie să fie

suficientă pentru repararea prejudiciului încercat, ceea ce se poate realiza

numai prin acordarea unei indemnizații la valoarea de piață, caz în care

părțile ar fi plasate pe poziții de egalitate juridică, fără a mai conta

circumstanțele deposedării chiriașului, câtă vreme s-a realizat în scopul

punerii în posesie a proprietarului.

Astfel, recurenții

mai arată că faptul că prin anularea contractului vânzare-cumpărare, se

antrenează răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală, aspect recunoscut

de ambele pârâte în apărările formulate prin întâmpinările depuse la dosarul de

fond, și căreia instanțele de fond nu i-au dat nicio eficiență.

Având în vedere

dispozițiile art. 1344 C. civ., recurenții se consideră îndreptățiți la

obținerea valorii de circulație a imobilului, astfel cum a fost stabilită prin

raportul de expertiză. Potrivit C. civ., indiferent de cauza evicțiunii,

cumpărătorul este în drept a primi valoarea bunului, indiferent de cauza

măririi valorii lucrului vândut.

În consecință, sunt

lipsite de relevanță cele reținute de instanțele anterioare, în sensul că

recurenții reclamanți sunt cumpărători de rea-credință ca efect al încălcării

dispozițiilor Legii nr. 112/1995, împrejurare ce nu poate fi reținută ca temei

pentru analiza acestei cauze, față de textul din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și dispozițiile art. 1341 pct. 4 C. civ.

Recurenții reclamanți

invocă și cele reținute în hotărârile judecătorești prin care contractul de

vânzare-cumpărare a fost anulat, concluzionând că nu poate fi imputat

unilateral, doar în sarcina lor, efectul anulării contractului.

Pornind de la

prevederile art. 1337 C. civ. care instituie în sarcina vânzătorului obligația

de garanție pentru evicțiune, este greșită dezlegarea dată de instanțele de

fond cu privire la persoana obligată la plata valorii de circulație a

imobilului; prin urmare, vânzătorului, deci, Municipiului București, îi revine

această obligație, iar nu Ministerului Finanțelor Publice cum eronat s-a

apreciat.

Recurenții mai susțin

că este greșită soluția instanțelor de fond și cu privire la cererile de

chemare în garanție formulate de Municipiul București și Ministerul Finanțelor

Publice, astfel că cererea de chemare în garanție formulată de Municipiul

București trebuia admisă și, în consecință, pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice să fie obligat la restituirea acestor sume actualizate către Municipiul

București.

La termenul de

judecată din 23 septembrie 2011, Înalta Curte a pus în vedere recurenților

reclamanți să facă dovezi asupra datei la care au pierdut posesia imobilului

pentru care s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat

în baza Legii nr. 112/1995, dispoziții la care aceștia s-au conformat, depunând

în acest sens convenția încheiată cu T.G. la data de 30 noiembrie 2009 pentru

încetarea executării silite pornite împotriva lor de proprietarul de drept al

apartamentului; s-au depus și alte înscrisuri de către recurenți, anume, adresa

emisă de A.F.I. din care reiese că recurenții a achitat integral apartamentul,

acte medicale, punct de vedere al expertului cu privire la valoarea de

circulație la zi a imobilului precum și cu privire la suma reprezentând prețul

actualizat al apartamentului, Dispoziția emisă de Primarul General din 13

aprilie 2010 de restituire în proprietatea numitei T.G. a apartamentului ce a

făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare, hotărâri judecătorești, etc.

Recursul formulat

este fondat, potrivit celor ce urmează.

Analizând materialul

probator administrat în cauză, văzând criticile formulate prin motivele de

recurs, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a pronunțat o soluție

nelegală, în condițiile în care deși s-a reținut ca întemeiată în parte

pretenția reclamanților, doar în ce privește restituirea prețului actualizat, a

respins în tot cererea acestora, constatând că în speță nu sunt îndeplinite

cerințele legale prevăzute de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001,

modificată prin Legea nr. 1/2009, pentru acordarea valorii de circulație pentru

imobil; în consecință, decizia recurată este susceptibilă de modificare în

temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Acțiunea formulată de

reclamanți a fost înregistrată pe rolul primei instanțe la data de 15 ianuarie

2009, într-adevăr, anterior adoptării Legii nr. 1/2009 de modificare a Legii

nr. 10/2001, intrată în vigoare la 6 februarie 2009; reclamanții au indicat ca

temei juridic al cererii dispozițiile art. 1344 C. civ.

După declinarea

pricinii la tribunal, reclamanții au precizat în mod expres la termenul de

judecată din 5 martie 2010 că solicită acordarea valorii de circulație a

apartamentului în baza Legii nr. 1/2009, susținerea acestora fiind consemnată

în încheierea de ședință de la acel termen.

Chiar și în ipoteza

în care reclamanții nu ar fi avut această manifestare procesuală neechivocă,

principiul specialia generalibus derogant ar fi impus instanței de fond, în

aplicarea dispozițiilor art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ., analizarea

cererii pe acest temei, dat fiind obiectul cererii de chemare în judecată.

Ca atare, în prezența

unei dispoziții în cuprinsul legii speciale, derogatorii de la dreptul comun,

instanța nu putea proceda la analiza temeiniciei cererii în baza art. 1337 și

urm. C. civ., chiar la solicitarea expresă a reclamanților în acest sens.

În plus, dispozițiile

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, nu reprezintă decât o aplicație

particulară a obligației de garanție pentru evicțiune pe care legea specială o

supune unor cerințe suplimentare decurgând din cauza garanției - contractul de

vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

Potrivit celor

anterior arătate, obligația vânzătorului de garanție pentru evicțiune este o

obligație contractuală, cerința premisă pentru antrenarea sa, fiind în mod

necesar valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare.

Însă, contractul de

vânzare-cumpărare prin care recurenții reclamanți au dobândit dreptul de

proprietate asupra apartamentului a fost constatat nul prin Sentința civilă nr.

2017 din 8 aprilie 2003 pronunțată de Judecătoria sectorului 4 București,

reținându-se în considerentele acestei hotărâri, încălcarea dispozițiilor art.

9 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

În aceste condiții,

instanțele de fond nu puteau analiza cererea pe temeiul obligației de garanție

pentru evicțiune, de vreme ce cauza obligației nu mai exista.

Astfel, art. 50

1

din legea specială prevede: “Proprietarii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al

imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.”

Premisele lui

presupun: încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea

prevederilor Legii nr.  112/1995, dar și desființarea prin hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă a acestui contract.

Norma are o redactare

defectuoasă, întrucât cele două condiții par a nu putea fi întrunite cumulativ,

deoarece, pe de o parte, un contract încheiat cu respectarea condițiilor legii

nu poate fi “desființat” (dacă se are în vedere că accepțiunea noțiunii este

nulitatea), iar pe de altă parte, noțiunea de desființare a unui contract nu

există ca sancțiune de drept material, astfel că, Înalta Curtea apreciază că

“desființarea” nu poate fi înțeleasă decât ca o cauză de ineficacitate a

actului juridic, ceea ce este o noțiune de gen, nulitatea (de ex.) fiind o

cauză de ineficacitate (și altele, ce nu interesează cauza), prin urmare, o

specie a genului.

Întrucât, dacă

potrivit dreptului comun, un contract încheiat cu respectarea dispozițiilor

legii care cârmuiește încheierea sa valabilă, nu poate fi anulat, reiese că

este exclusă nulitatea ca și cauză de ineficacitate a contractului de

vânzare-cumpărare avută în vedere de norma analizată.

Așa fiind, rezultă

că, singura cauză de ineficacitate care să facă textul aplicabil, este

caducitatea actului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995

(cu respectarea condițiilor ei), situație ce se verifică în ipoteza admiterii

acțiunii în revendicare, formulată de proprietarul deposedat abuziv (sau chiar

fără titlu valabil) de către stat împotriva cumpărătorului în temeiul Legii nr.

112/1995 sau în situația în care acesta nu a fost atacat cu acțiune în

nulitate, ceea ce permite prezumția respectării condițiilor pentru valabila sa

încheiere, prin efectul împlinirii termenului special de prescripție instituit

prin dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

În același timp, se

constată că textul analizat folosește formularea “proprietarii ale căror

contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.

112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate..”, ceea ce înseamnă

că premisa aplicării lui este valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare,

întrucât numai în aceste condiții cumpărătorul pierde posesia în calitatea sa

de proprietar.

În plus, Înalta Curte

observă și existența unui argument de interpretare sistematică și

istorico-teleologică a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 (modificată prin Legea

nr. 1/2009) ce conduce, de asemenea, la infirmarea aplicabilității în cauză a

prevederilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Astfel, art. 50 alin.

(2) din lege dispune: “Cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea

prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt

scutite de taxe de timbru.”

Totodată, art. 50

alin. (2

1

) din același act normativ (introdus prin Legea 1/2009)

prevede: “Cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea

prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare

încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru.”

Deși cele două norme

au ca obiect stabilirea regimului fiscal al formulării unor cereri și acțiuni

în justiție, prevăzând facilitatea scutirii de plata taxelor judiciare de

timbru, se poate stabili concluzia că la momentul anului 2009, când a fost

introdus art. 50 alin. (2

1

) prin Legea nr. 1/2009, legiuitorul

admite coexistența celor două tipuri de acțiuni ai căror titulari sunt

cumpărătorii în baza Legii nr. 112/1995:

- Cererile sau

acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de

chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, și

- Cererile sau

acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al

imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995,

În prima situație,

norma legală are în vedere terminologia corectă a raporturilor juridice de după

constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, prin aplicarea

efectului repunerii părților în situația anterioară, întrucât calitatea

precedentă a cumpărătorilor în baza Legii nr. 112/1995 este aceea de chiriași,

astfel cum norma îi desemnează pe destinatarii ei.

Pe când în cealaltă

ipoteză - art. 50 alin. (2

1

) coroborată cu art. 50

1

(citat și el anterior), legiuitorul însuși îi indică pe beneficiarii normei, ca

fiind proprietarii în baza Legii nr. 112/1995, potrivit circumstanțierilor deja

stabilite prin prezenta decizie.

Înalta Curte

apreciază că nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, nu poate servi ca temei pentru admiterea cererii, astfel

cum pretind recurenții prin motivele de recurs, sens în care invocă hotărârea

Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în Cauza Tudor Tudor c.

României din 24 martie 2009.

Așa cum s-a

menționat, cu privire la contractul de vânzare-cumpărare încheiat între

Municipiul București prin SC A.V.L. Berceni SA și recurenții reclamanți, s-a

constatat nulitatea absolută prin Sentința civilă nr. 2017 din 8 aprilie 2003 a

Judecătoriei sector 4.

Nulitatea, ca

sancțiune de drept substanțial, înseamnă lipsirea actului juridic de efectele

contrarii normelor edictate pentru încheierea sa valabilă.

Unul dintre

principiile ce guvernează efectele nulității actului juridic civil (fie că este

o nulitate absolută, fie că este o nulitate relativă) este cel al

retroactivității, ceea ce înseamnă că nulitatea nu produce efecte numai pentru

viitor (ex nunc), ci și pentru trecut (ex tunc), adică aceste efecte urcă până

în momentul încheierii actului juridic civil.

Prin urmare,

retroactivitatea însemnă înlăturarea efectelor actului produse între momentul

încheierii și acela al anulării lui efective, astfel că, în temeiul

retroactivității efectelor nulității, părțile sunt plasate într-o situație

identică celei în care nu ar fi încheiat actul; retroactivitatea decurge din

principiul legalității, scopul ei fiind tocmai restabilirea legalității

încălcate la momentul încheierii actului, prin înlăturarea efectelor produse în

temeiul unei operațiuni juridice astfel perfectate.

În consecință, cum

principalul efect (ce interesează în speță) al unui contract de

vânzare-cumpărare, este cel translativ de proprietate de la stat la reclamanți,

rezultă că, urmare a nulității, aceștia nu au avut niciodată calitatea de

proprietari asupra apartamentului.

Atare constatare

permite Înaltei Curți stabilirea concluziei că reclamanții nu au un “bun

actual” în sensul Convenției (ceea ce corespunde efectului pentru viitor al

sancțiunii nulității), după cum nu sunt nici titularii unei “valori patrimoniale,

drept de creanță sau speranțe legitime” în sensul jurisprudenței instanței de

contencios european, întrucât constatarea nulității contractului (corespunzător

efectului pentru trecut al sancțiunii) le-ar fi permis, cel mult, să invoce

drepturi legate de calitatea de chiriași, ceea ce nu s-a întâmplat.

În plus, deși simpla

constatare a inexistenței unui bun (sau a celorlalte alternative ale noțiunii)

este suficientă, pentru a se conchide în sensul inaplicabilității ratione

materiae a art. 1 din Protocolul nr. 1, se cere a fi precizat că mai era

necesar a se stabili și existența ingeriței, ingerință care trebuia să fi fost

prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim și să respecte raportul de

proporționalitate între interesele individuale și cele generale.

Or, admiterea

printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă a unei acțiuni în

constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, la solicitarea

titularului real al dreptului de proprietate asupra obiectului vânzării, și restabilirea

legalității, respectiv, a drepturilor acestuia (numita T.G.), nu poate fi

calificată drept ingerința însăși, după cum în conflict sunt interesele a doi

particulari, iar nu un interes general (gestionat de o autoritate publică) și

unul individual.

Drept urmare, normele

dreptului intern sunt cele aplicabile cauzei, astfel cum s-a demonstrat

anterior, speța de față nefiind similară Cauzei Tudor Tudor, în care, de

altfel, instanța europeană a respins plângerea întemeiată pe art. 1 din

Protocolul nr. 1 pentru neepuizarea căilor interne (reclamanții pierzând

proprietatea asupra imobilului în cadrul unei acțiuni în revendicare formulate

de proprietarul de drept al imobilului, acțiunea în răspundere pentru evicțiune

a fost considerată de Curte drept un remediu intern adecvat, accesibil,

eficient și suficient pentru înlăturarea încălcării).

Înalta Curte constată

că recurenții reclamanți au vocația de a obține doar prețul actualizat al

apartamentului ce a făcut obiectul actului nul, consecință a aplicării principiului

repunerii în situația anterioară, coroborată cu data nașterii dreptului

material la o atare acțiune, data pierderii efective a posesiei, sens în care

s-a dispus completarea probatoriului în recurs sub acest aspect, recurenții

depunând convenția de încetare a executării silite din 30 noiembrie 2009

încheiat cu T.G., proprietară a apartamentului.

Înalta Curte

apreciază că un act juridic trebuie interpretat în sensul în care acesta

produce efecte juridice, iar nu în acela în care nu produce niciunul, principiu

de interpretare a convențiilor civile consacrat prin dispozițiile art. 978 C.

civ. (regulă ce se regăsește și în dispozițiile art. 1268 alin. (3) din Noul C.

civ.), pe deplin aplicabil și în dreptul procesual civil.

Ca atare, așa cum s-a

arătat, textul din legea specială (art. 50

1

din Legea nr. 10/2001)

nu își verifică cerințele de aplicabilitate, iar instanța de recurs constată că

cererea reclamanților putea fi satisfăcută în parte (în limitele restituirii

prețului actualizat), pretenția dedusă judecății nefiind prescrisă, în raport

de dispozițiile art. 3 coroborate cu art. 7 alin. (1) din Decretul nr.

167/1958.

Așa fiind, Înalta

Curte, în baza art. 312 alin. (1) și (3) rap. la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

va admite recursul reclamanților, va modifica în tot decizia recurată, iar în

temeiul art. 296 C. proc. civ., apelul reclamanților va fi admis, sentința

apelată urmând a fi schimbată în parte.

Astfel, se constată

că dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată prevăd că

restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările și completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile, se face de către Ministerul Finanțelor

Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din

Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Este real, astfel cum

susțin recurenții, că restituirea prestațiilor reciproce, expresie a

principiului restitutio in integrum ce cârmuiește efectele nulității actului

juridic civil, potrivit dreptului comun, operează între părțile contactante,

însă, potrivit normei anterior citate, legea specială derogă de la această

regulă, instituind, prin textul anterior citat, o subrogație legală a persoanei

debitorului (vânzătorul obligat la restituirea prețului).

Această prevedere

legală își are rațiunea în respectarea unei simetrii între destinația finală a

sumelor încasate de vânzător (unitatea administrativ-teritorială) cu titlu de

preț de la chiriașii cumpărători și sursa fondurilor pentru restituirea

prețului actualizat către aceștia, pentru cazul desființării contractului, în

ambele situații - fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6)

din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Ca atare, în baza

principiului repunerii părților în situația anterioară coroborat cu prevederile

art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, se

va dispune obligarea Ministerului Finanțelor Publice la restituirea către

reclamanți a prețului prețului de 1.838,89 RON achitat de aceștia în baza

contractului de vânzare-cumpărare nr. X, sumă ce se va actualiza cu indicele de

inflație la data plății efective, începând cu data de 25 septembrie 1996; se

vor menține celelalte dispoziții ale sentinței.

În acest context,

criticile privind nelegala soluționare a cererilor de chemare în garanție

formulate de Municipiul București și Ministerului Finanțelor Publice nu vor fi

analizate, în absența unui recurs al titularului lor, reclamanții fiind lipsiți

de orice vătămare din acest punct de vedere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanții M.O. și M.C.M., împotriva Deciziei nr. 603A din 28

octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Modifică în tot

decizia recurată, astfel:

Admite apelul

formulat de reclamanți.

Schimbă în parte

Sentința nr. 343 din 5 martie 2010 a Tribunalului București, secția a III-a

civilă.

Obligă pe pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamanți a prețului de 1.838,89

RON achitat de aceștia în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. X, sumă ce

se va actualiza cu indicele de inflație la data plății efective, începând cu

data de 25 septembrie 1996.

Menține celelalte

dispoziții ale sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 4 noiembrie 2011.