ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2131/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2131/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr. 2131/2015

Asupra cauzei de față constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Sectorului 4 sub nr. 3128/4/2009, așa cum a fost precizată,

reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin

Ministerul Economiei, Statul Român prin Ministerul Dezvoltării Lucrărilor

Publice și Locuințelor și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

Primăria Municipiului București, prin Primar General, Consiliul General al

Municipiului București, Consiliul Local al sectorului 4 București, SC C. SA,

D., E. și F., au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:

în principal, obligarea Statului Român, prin Ministerul Economiei sau prin

Ministerul Finanțelor Publice, să le plătească suma stabilită ca preț de piață

al apartamentului situat în București, iar în subsidiar, obligarea Primăriei

Municipiului București, prin Primar General, a Consiliului General al

Municipiului București, a Consiliul Local al sectorului 4 București sau a

Ministerul Dezvoltării Lucrărilor Publice și Locuințelor să le atribuie o

locuință corespunzătoare, asemănătoare locuinței al cărei contract de

vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 a fost desființat prin

Decizia civilă nr. 825 din 5 aprilie 2006, să se stabilească prețul de piața al

apartamentului conform contractului de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996

(pe care îl estimează provizoriu la suma de 250.000 Euro), să se dispună

obligarea Statului Român, prin Ministerul Economiei sau prin Ministerul

Finanțelor Publice, la plata sumei stabilite, ca preț de piață al

apartamentului, către unitatea care va fi obligată la acordarea unei alte

locuințe.

Totodată, s-a

solicitat să se dispună obligarea pârâților D., E. și F. la restituirea

contravalorii îmbunătățirilor aduse apartamentului constând în: branșarea la

rețeaua de gaze, construirea a 8 sobe de teracotă, înlocuirea cazanului de baie

cu boiler pe gaz (pentru instalarea căruia a fost necesar proiect), schimbarea

instalațiilor sanitare și electrice, glet tavan, tencuiala nouă, faianță,

gresie, îmbunătățiri a căror valoare provizorie o indică la nivelul sumei de

20.000 euro; în temeiul art. 1444 C. civ. să se instituie în favoarea lor un

drept de retenție asupra apartamentului până la plata tuturor despăgubirilor

care le sunt datorate de către pârâții D., E. și F. și să se înscrie în cartea

funciară interdicția de înstrăinare a apartamentului din București, până la

plata despăgubirilor; cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii,

reclamanții au susținut că prin Dispoziția Primarului General al Municipiului

București din 13 februarie 2008, imobilul din București, a fost restituit în

natură pârâților D., E. și F.; anterior emiterii acestei dispoziții le-a fost

anulat contractul de vânzare-cumpărare din 30 iunie 1996 încheiat în baza Legii

nr. 112/1995, potrivit Deciziei civile nr. 825 din 5 aprilie 2006 a Curții de

Apel București, secția a IV-a civilă.

Ca atare, reclamanții

solicită să li se acorde despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001,

modificată prin Legea nr. 1/2009, și, în special, o nouă locuință, astfel încât

să nu se afle în situația de a fi evacuați fără a avea o locuința în care să se

mute; reclamanții apreciază că cea mai bună despăgubire pe care vânzătorul,

respectiv Statul, reprezentat la încheierea contractului de SC C., o poate

acorda este atribuirea unui alt imobil (apartament), care să corespundă atât

nevoilor lor, cât și valorii prețului de piață al apartamentului pe care l-au

cumpărat anterior, preț care urmează a fi stabilit printr-o expertiză.

Cu privire la capătul

de cerere privind îmbunătățirile aduse apartamentului, au arătat că pârâții D.,

E. și F. trebuie obligați la plata sumei care reprezintă aceste despăgubiri

întrucât, în caz contrar, ar rezulta pentru aceștia o îmbogățire fără just

temei. Fără aceste îmbunătățiri, făcute la vremea respectivă, apartamentul ar

fi fost complet degradat (fiind plasat într-un imobil construit în 1922) și

imposibil de locuit și chiar de restituit în natură.

În drept, reclamanții

au invocat prevederile art. 1336 și urm., art. 1344 C. civ., ale Legii nr.

10/2001, ale Legii nr. 1/2009 și ale Legii nr. 112/1995.

La termenul din 3

noiembrie 2010 reclamanții au completat acțiunea solicitând chemarea în

judecată a Ministerului Finanțelor Publice, în nume propriu; prin același act

de procedură au restrâns cadrul procesual pasiv, renunțând la judecată

împotriva Ministerului Economiei.

Prin întâmpinarea

formulată, Ministerul Dezvoltării Regionale și Locuinței a invocat

inadmisibilitatea cererii de obligare a sa la atribuirea unei locuințe și lipsa

calității procesuale pasive cu privire la celelalte cereri. Excepția

inadmisibilității a fost respinsă la termenul din 3 noiembrie 2010, iar

excepția lipsei calității procesuale pasive a fost unită cu fondul.

Pârâții D., E. și F.

au arătat prin întâmpinare că sunt de acord să plătească doar contravaloarea

acelor lucrări necesare și utile și nu sunt de acord cu plata lucrărilor de

întreținere; au solicitat respingerea cererii de instituire a dreptului de

retenție.

Pe calea unei cereri

reconvenționale au solicitat evacuarea reclamanților din locuința -

proprietatea pârâților reclamanți. În motivare, au arătat că reclamanții nu mai

au niciun drept locativ, că nu pot invoca beneficiul O.U.G. nr. 40/1999,

deoarece nu au avut calitatea de chiriași; chiar în cazul aplicării acestui act

normativ, prelungirea locațiunii ar fi putut opera cel mult până la data 8

aprilie 2009. În drept, au invocat dispozițiile art. 480 C. civ., O.U.G. nr.

40/1999, Legea nr. 10/2001.

Pârâtul Consiliului

Local al Sectorului 4, prin întâmpinarea înregistrată la dosar la data de 21

aprilie 2009, a solicitat respingerea primului capăt de cerere, ca neîntemeiat,

arătând ca instituția nu dispune de spatii de locuit în acest scop. Totodată, a

invocat de excepția lipsei calității sale procesuale pasive în privința

celorlalte cereri, excepție unită cu fondul la termenul din 3 noiembrie 2010.

Prin întâmpinarea înregistrată

depusă la dosar la 13 mai 2013, pârâtul Ministerul Economiei a invocat excepția

lipsei calității sale procesuale pasive, arătând ca potrivit art. 8 din O.U.G.

nr. 221/2008, Ministerul Economiei și Finanțelor s-a desființat, iar potrivit

art. 7 al aceleiași ordonanțe, s-a înființat Ministerul Economiei. Ministerul

Economiei a preluat doar drepturi și obligații aferente activității de

economie; această excepție care a fost unită cu fondul la termenul din 3

noiembrie 2010.

Prin Sentința civilă

nr. 5332 din 6 octombrie 2009, Judecătoria Sectorului 4 a admis excepția

necompetentei materiale, invocată din oficiu, și, în consecință, a declinat

competenta de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a

IX-a contencios administrativ și fiscal.

Prin încheierea

pronunțată la 29 ianuarie 2010 în Dosarul nr. x/3/CA/2009, Tribunalul

București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția

necompetenței funcționale invocată de reclamanți, a scos cauza de pe rol și a

trimis dosarul spre competentă soluționare uneia dintre secțiile civile ale

Tribunalului București.

Astfel, cererea a

fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data

de 2 martie 2010 sub nr. x/3/2010.

Prin Sentința civilă

nr. 1164 din 12 iunie 2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a

respins excepția lipsei calități procesuale a pârâtului Ministerul Finanțelor

Publice, ca neîntemeiată; a respins excepția lipsei calității procesuale a

pârâtului Consiliul Local Sector 4; a admis excepția lipsei calității

procesuale a Statului Român și a Ministerului Dezvoltării Regionale și

Locuinței; a respins acțiunea formulată de reclamanți A. și B., împotriva

acestor pârâți, pe calea acestei excepții; a admis în parte acțiunea împotriva

Ministerul Finanțelor Publice; a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice

la plata prețului a actualizat - achitat conform contractului din 30 septembrie

1996 încheiat cu SC C.; a admis acțiunea împotriva pârâților reclamanți E., F.

și D.; a dispus obligarea acestor pârâți la plata contravalorii îmbunătățirilor

aduse apartamentului în sumă de 10.071 euro (echivalent lei), plus 9.829 lei și

la plata cheltuielilor de judecată de 1.800 lei; s-a dispus instituirea unui

drept de retenție până la plata acestor sume; a respins acțiunea în rest ca

neîntemeiată și a respins cererea reconvențională ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că excepția lipsei calității procesuale pasive

invocată de Consiliul Local Sector 4 nu este întemeiată, întrucât chemarea în

judecată a acestui pârât privește numai cererea de obligare la atribuirea unei

locuințe, nu și celelalte cereri.

În legătură cu

cererea de atribuire a locuinței, Consiliul Local al Sectorului 4, are

atribuția de a dispune asupra cererilor de distribuire a locuințelor sociale,

potrivit dispozițiilor art. 36 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 215/2001 și art.

43 din Legea nr. 114/1996 și calitatea de "gestionar al fondurilor de

locuințe", în condițiile art. 20 alin. (2

1

) din Legea nr. 10/2001,

astfel că, s-a apreciat a fi dovedită calitatea procesuală pasivă a acestui

pârât, în soluționarea acestei cereri. De asemenea, același pârât a recunoscut

existența unei cereri cu acest obiect formulată de către reclamanți, astfel că,

în persoana Consiliului Local se regăsește obligația soluționării acesteia.

În legătură cu

această cerere a fost reținută și calitatea procesuală a pârâților PMB, prin

Primar și CGMB; totodată, calitatea procesuală pasivă a acestor pârâți a fost

confirmată și pe temeiul obligației de garanție pentru evicțiune, instituție de

drept material, de asemenea, invocată de către reclamanți, având în vedere că

actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat de către reclamanți cu SC C., în

calitate de mandatar al PMB.

Pe de altă parte, s-a

constatat de către instanță că nu s-a dovedit în cauză existența unei cereri

adresate Ministerului Dezvoltării Regionale și Locuinței și nici existența unei

locuințe sociale în gestiunea acestui pârât; în consecință, s-a apreciat că

acest pârât nu are calitate procesuală pasivă.

În ceea ce privește

fondul cererii de atribuire a locuinței sociale, tribunalul a constatat că

aceasta este neîntemeiată, având în vedere că în cauză nu sunt dovedite dreptul

reclamanților și existența unei locuințe sociale care să fie atribuită

acestora. Pe de altă parte, s-a reținut că în cauză sunt incidente dispozițiile

legii speciale - Legea nr. 10/2001.

Referitor la cererea

de obligare la plata prețului de piață al apartamentului, tribunalul a apreciat

că este neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de

pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

În acest sens, s-a

avut în vedere că reclamanții au invocat aplicarea dispozițiilor Legii nr.

10/2001, lege specială ce înlătură aplicarea dispozițiilor C. civ. care

reglementează răspunderea vânzătorului pentru evicțiune. S-a avut în vedere

totodată, practica judiciară relevantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

de exemplu, Decizia civilă nr. 3072 din 1 aprilie 2011.

Cu privire la aceeași

cerere, s-a constatat că Statul Român nu are calitate procesuală pasivă, având

în vedere că legiuitorul a prevăzut expres că plata se face de Ministerul

Finanțelor Publice, în nume propriu.

În ceea ce privește

fondul acestei cereri formulate împotriva Ministerului Finanțelor Publice,

prima instanță a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare din 30

septembrie 1996, reclamanții-pârâți B. și A. au dobândit apartamentul din

București. Prin Decizia nr. 825/2006 a Curții de Apel s-a dispus anularea

contractului menționat, reținându-se că la încheierea acestuia nu au fost

respectate dispozițiile art. 1, art. 9 din Legea nr. 112/1995, precum și cele

ale art. 19 din Normele metodologice de aplicare a legii. Apartamentul a fost

restituit către G., F. și E. prin dispoziția din 13 februarie 2008, emisă de

Primăria Municipiului București în baza Legii nr. 10/2001.

Întrucât desființarea

contractului a fost dispusă pentru nerespectarea dispozițiilor legale, prima

instanță a constatat că sunt incidente prevederile art. 50 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001, astfel că, s-a apreciat că reclamanții au dreptul la obținerea

prețului actualizat de la data plății până la restituirea efectivă a acestuia,

de la Ministerul Finanțelor.

De asemenea, s-a

reținut că potrivit dispozițiilor art. 48 din Legea nr. 10/2001, reclamanții au

dreptul la plata contravalorii cheltuielilor pentru îmbunătățirile necesare și

utile efectuat la imobil, astfel că s-a dispus obligarea pârâților-reclamanți,

beneficiari ai acestor lucrări, la plata sumei de 10.071 euro - valoarea

îmbunătățirilor constând în gresie, faianță, 5 sobe de teracotă și a lucrărilor

aferente și a sumei de 9.829 lei - valoarea lucrărilor de branșare a gazelor,

înlocuire a cazanului de baie, schimbarea instalațiilor sanitare și electrice.

Potrivit dispozițiilor

art. 1444 C. civ., aplicat pe cale jurisprudențială, și obligației de

restituire a imobilului în caz de revendicare, având în vedere că aceste sume

de bani sunt în strânsă legătură cu bunul, a fost instituit în favoarea

reclamanților-pârâți un drept de retenție.

Având în vedere că în

temeiul dreptului de retenție reclamanții-pârâți sunt îndrituiți să păstreze

bunul până la plata datoriilor, cererea reconvențională formulată de către

pârâții-reclamanți privind evacuarea reclamanților-pârâți din apartament a fost

respinsă.

În aplicarea

dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., pârâții (persoane fizice) au fost

obligați la plata cheltuielilor de judecată efectuate în cauză de către

reclamanți, constând în suma de 1.800 de lei (onorarii de expertiză, reținându-se

că aceste cheltuieli privesc cererile formulate împotriva acestora).

Împotriva acestei

sentințe au formulat apel pârâții reclamanți E., F. și D. și pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice, fiecare dezvoltând critici proprii de nelegalitate și netemeinicie.

Intimații-reclamanți

au formulat întâmpinări la apelurile declarate în cauză, solicitând respingerea

acestora ca nefondate; la întâmpinare au fost anexate înscrisuri.

La termenul de

judecată din data de 15 mai 2014, instanța de apel a dispus motivat respingerea

cererii de efectuare a unei noi expertize evaluatorii în cauză, cerere

formulată de apelanții pârâți reclamanți.

Prin Decizia civilă

nr. 218A din 22 mai 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a

respins ca nefondate apelurile declarate de apelanții reclamanți F., E., D. și

de apelantul pârât Ministerul Finanțelor Publice; apelanții pârâți au fost

obligați la plata cheltuielilor de judecată către intimatul reclamant A.,

astfel: 250 lei apelantul pârât Ministerul Finanțelor Publice și 250 lei

apelanții pârâți-reclamanți F., E. și D.

Pentru a decide în

acest sens, în analiza criticilor dezvoltate prin motivele apelurilor declarate

în cauză, instanța de apel a reținut și apreciat următoarele:

În ceea ce privește

apelul declarat de apelantul pârât Ministerul Finanțelor Publice, cu referire

la critica vizând greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale

pasive a acestui pârât, curtea de apel a reținut, în acord cu prima instanță că

una dintre condițiile cerute pentru ca o persoană să fie parte în proces, este

calitatea procesuală (legitimatio ad causam) care contribuie la desemnarea

titularului de a acționa și, în același timp, a persoanei împotriva căreia se

poate exercita acțiunea. Calitatea procesuală presupune existența unei

identități între persoana reclamantului și persoana care este titular al

dreptului în raportul juridic dedus judecății (calitatea procesuală activă) și,

pe de altă parte, existența unei identități între persoana pârâtului și cel

obligat în același raport juridic (calitatea procesuală pasivă).

Raportat la criticile

concrete formulate, instanța de apel a apreciat că, într-adevăr, potrivit

regulilor generale din materia contractului de vânzare-cumpărare, obligația de

răspundere pentru evicțiune revine vânzătorului (art. 1336 - 1337 C. civ.). Cu

toate acestea, în speță, trebuie avută în vedere situația specială pe care o au

contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, cum

este și cazul contractului încheiat de reclamanți, ele neconstituind pentru

unitatea deținătoare, o expresie a libertății contractuale, ci executarea unei

obligații legale exprese - cea corelativă dreptului chiriașului de a cumpăra,

drept prevăzut de art. 9 alin. (1) din acest act normativ. Faptul că unitățile

deținătoare acționau ca mandatari ai vânzătorului rezultă și din împrejurarea

că sumele încasate din aceste vânzări nu intrau în patrimoniul acestora, ci

într-un fond extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor, constituit

prin dispozițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Aceasta a fost

rațiunea pentru care, prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, s-a

stabilit că restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror

contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr.

112/1995, cu modificările și completările ulterioare, și care au fost

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face de

către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în

temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Prin urmare, contrar

susținerilor apelantului-pârât, s-a instituit ex lege obligația Ministerului

Finanțelor Publice de dezdăunare a cumpărătorului.

Drept urmare, curtea

de apel a reținut că, pentru acest motiv, în mod corect prima instanță a

apreciat că Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă în

cauză, ca debitor al obligației de restituire.

În același sens,

instanța de apel a reținut că prin dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 a

fost reglementat, cu caracter de normă specială, dreptul chiriașilor ale căror

contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea sau eludarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au

fost desființate, la restituirea despăgubirilor de către Ministerul Finanțelor

Publice; ca atare, potrivit principiului specialia generalibus derogant, fiind

incidentă norma specială, este exclusă de la aplicare norma generală, respectiv

dreptul comun reprezentat de C. civ., cu referire la instituția răspunderii

vânzătorului pentru evicțiune sau normele de drept comun ce reglementează

repunerea părților în situația anterioară.

Prin urmare, potrivit

dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, curtea de apel a reținut

că cel chemat să răspundă în calitate de pârât, pentru despăgubirile

reprezentând prețul de cumpărare actualizat, este pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice, astfel cum corect a stabilit și prima instanță.

Tot astfel, în

condițiile în care fondul extrabugetar din care Ministerul Finanțelor

efectuează aceste plăți este constituit din prețul contractual, fără nicio

legătură cu valoarea reală actuală a imobilului ("prețul de piață"),

curtea de apel a apreciat, contrar susținerilor apelantului-pârât, că singura

rațiune a modificărilor legislative aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr.

1/2009, a fost aceea de a facilita accesul la despăgubiri echitabile foștilor

proprietari care au achiziționat imobilele ce făceau obiectul acestei legi,

prin contracte de vânzare-cumpărare care ulterior au fost desființate ca urmare

a recunoașterii în justiție a dreptului de proprietate al foștilor proprietari

deposedați abuziv în perioada regimului comunist.

S-a mai reținut de

către instanța de apel că obligația instituită de art. 50 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001 în sarcina Ministerului Finanțelor este independentă de vreo culpă

a acestuia, în calitate de debitor al obligației.

Ca atare, criticile

apelantului-pârât referitoare la lipsa calității sale procesuale pasive în cauză,

sunt nefondate.

Referitor la cea de-a

doua critică formulată de același pârât prin motivele de apel, curtea de apel a

reținut că în mod judicios, prima instanță a a făcut aplicarea în cauză a

dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Astfel, în speță,

prin acțiunea dedusă judecății în contradictoriu cu apelantul pârât,

reclamanții urmăresc acoperirea prejudiciului suferit prin pierderea dreptului

de proprietate asupra apartamentului cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995, ca

efect al constatării nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu

eludarea Legii nr. 112/1995, apartament, care, așa cum s-a statuat în litigiul

soluționat prin Decizia civilă nr. 825/2006 a Curții de Apel București, secția

a IV-a civilă, a trecut abuziv în proprietatea statului; în consecință,

apartamentul în litigiu intră în categoria imobilelor ce fac obiectul

reglementării Legii nr. 10/2001.

Având în vedere că în

cauza este vorba despre un imobil preluat în mod abuziv de către stat în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, al cărui regim juridic a fost

reglementat prin dispozițiile Legii nr. 112/1995 și, ulterior, prin Legea nr.

10/2001, modificată și completată prin Titlul I din Legea nr. 247/2005, ca și

prin Legea nr. 1/2009, câtă vreme contractul reclamanților a fost încheiat în

baza Legii nr. 112/1995, pretențiile acestora nu mai pot fi soluționate pe

calea dreptului comun, ci doar în temeiul normelor legii speciale reprezentate

de prevederile înscrise în art. 50 din Legea nr. 10/2001, dispoziții derogatorii

de la dreptul comun, reprezentat de art. 1340 și urm. C. civ., astfel cum deja

s-a arătat.

Astfel, art. 50 din

Legea nr. 10/2001 reglementează modalitatea de despăgubire a

chiriașilor-cumpărători ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate în

baza Legii nr. 112/1995 au fost desființate în instanță, iar potrivit alin. (3)

al acestui articol, restituirea prețului se face de către Ministerul Economiei

și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6)

din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare; această dispoziție legală

reprezintă o normă specială, derogatorie de la dispozițiile de drept comun în

materia evicțiunii, înscrise în C. civ., normă care se aplică cu prioritate,

potrivit principiului de drept "specialia generalibus derogant."

Instanța de apel a

înlăturat ca nefondată critica apelantului pârât referitoare la antrenarea

răspunderii vânzătorului pentru evicțiune în temeiul art. 1337 și urm. C. civ.,

prin prisma faptului că premisa acestui tip de răspundere (care este una

contractuală), presupune valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare și

pierderea posesiei de către cumpărător, urmare a drepturilor preferabile

invocate de un terț asupra obiectului vânzării.

Or, această condiție

nu este îndeplinită în cauză, în raport de constatările intrate în sub puterea

de lucru judecat din litigiul care a avut ca obiect constatarea nulității

contractului de vânzare-cumpărare încheiat de către reclamanți. Întrucât

contractul de vânzare-cumpărare nu mai este în vigoare, fiind desființat prin

constatarea nulității absolute a acestuia, se pune problema repunerii în

situația anterioară, potrivit principiului restitutio in integrum ce guvernează

efectele nulității, devenind incidentă astfel obligația de restituire a prestațiilor

efectuate în temeiul contractului nul. Repunerea în situația anterioară

presupune în mod firesc restituirea sumelor de bani de către persoana în al

cărei patrimoniu au intrat, consecință a modului în care au fost reglementate

prin legea specială raporturile juridice născute ca urmare a încheierii

contractului de vânzare-cumpărare.

Or, sumele încasate

din vânzarea imobilelor în baza Legii nr. 112/1995, potrivit art. 39 din

Normele Metodologice pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, au fost virate într-un

fond extrabugetar al apelantului-pârât Ministerului Finanțelor Publice.

În acest context,

instanța de apel a apreciat că tribunalul în mod judicios a reținut că

pârâtului îi revine obligația de plată către reclamanții-reclamanți a prețului

actualizat achitat de aceștia pentru apartament, chiar dacă nu a avut calitatea

de vânzător în contractul de vânzare-cumpărare desființat pe cale judiciară.

Și cea de-a treia

critică a apelantului-pârât a fost găsită nefondată.

Astfel, contrar

susținerilor apelantului, instanța de apel a constatat că dispozitivul

sentinței civile atacate este pe deplin lămuritor, din modalitatea în care

acesta a fost redactat, coroborat și cu considerentele sentinței care fac corp

comun cu dispozitivul, explicitându-l, rezultând indubitabil că doar pârâții

persoane fizice au fost obligați la plata contravalorii îmbunătățirilor și a

cheltuielilor de judecată către reclamanții-pârâți.

În ceea ce privește

apelul declarat de apelanții pârâți reclamanți, curtea de apel a constatat și

apreciat cele ce urmează:

În cuprinsul primului

motiv de apel s-a susținut greșita soluționare a cererii reclamanților având ca

obiect obligarea pârâtului la plata prețului de circulație al imobilului,

critica fiind apreciată ca nefondată.

Astfel, din

interpretarea dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001: instanța

de apel a reținut că cerința esențială pentru ca titularul contractului

desființat să beneficieze de valoarea de piață a imobilului este aceea ca

respectivul contract să fi fost încheiat cu respectarea legii.

Tot astfel, întrucât

norma în discuție nu distinge, este necesar ca Legea nr. 112/1995 să fi fost

respectată în totalitate, ceea ce înseamnă că încălcarea oricărei prevederi,

fie de drept substanțial, fie de drept procedural din conținutul acesteia,

conduce la inaplicabilitatea art. 50

1

din Legea nr. 10/2001; această

constatare este confirmată și de interpretarea sistematică a Legii nr. 10/2001,

care reglementează distinct, în art. 50 alin. (2), ipoteza încheierii

contractului "cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995", ceea ce

înseamnă că legiuitorul a intenționat un regim juridic diferit al despăgubirii

chiriașilor cumpărători, în raport de respectarea ori nerespectarea legii pe

baza căreia s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare.

Or, prin Decizia nr.

825 din 5 aprilie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, s-a reținut, pe de o parte, că imobilul cumpărat de reclamanți în

temeiul Legii nr. 112/1995 a fost trecut în proprietatea statului fără titlu,

iar pe de altă parte, că Legea nr. 112/1995, impunea atât vânzătorilor cât și

cumpărătorilor verificarea existenței unui titlu valabil în baza căruia

imobilul să fi fost trecut în proprietatea statului; ca atare, s-a concluzionat

că părțile contractului erau ținute să cunoască inexistența unui titlu valabil

de preluare a imobilului de către stat, date fiind condițiile de preluare a

imobilului.

Contrar susținerilor

apelanților pârâți-reclamanți, prima instanță a reținut fără echivoc încălcarea

de către reclamanții-pârâți a dispozițiilor art. 1, art. 9 din Legea nr.

112/1995, precum și cele ale art. 19 din Normele metodologice de aplicare a

Legii nr. 112/1995, constatând că la data încheierii contractului era deja

formulată cerere de restituire a imobilului în natură cerere care nu fusese

încă soluționată.

În aceste condiții,

date fiind împrejurările analizate în cadrul hotărârii judecătorești menționate

(în care autoarea apelanților a avut calitatea de parte), dezlegările date

acestor chestiuni se impun în cauza de față cu putere de lucru judecat, fără a

putea fi reevaluate ori repuse în discuție.

Pe baza acestor

argumente, în condițiile în care printr-o hotărâre irevocabilă s-a statuat în

sensul încălcării dispozițiilor art. 1 și ale art. 9 din Legea nr. 112/1995,

consecința inaplicabilității în cauză a art. 50

1

din Legea nr.

10/2001, este incontestabilă.

Curtea de apel a

apreciat că în mod judicios prima instanță a reținut că în cauză sunt

aplicabile prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ceea ce

presupune îndreptățirea cumpărătorilor, reclamanții-pârâți din prezenta cauză,

doar la restituirea prețului actualizat achitat pentru apartamentul cumpărat în

baza Legii nr. 112/1995.

Nefondată a fost

constatată și critica vizând aplicarea eronată a dispozițiilor art. 48 din

Legea nr. 10/2001.

Prin urmare,

interpretând sistematic dispozițiile art. 48 alin. (1) și (5) din legea

specială, coroborate și cu dispozițiile art. art. 48.1 din H.G. nr. 250/2007

pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001

privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, curtea de apel a constatat că, în accepțiunea

Legii nr. 10/2001, îmbunătățirile reprezintă valoarea actualizată a

cheltuielilor efectuate, iar sporul de valoare reprezintă contravaloarea

îmbunătățirilor diminuate cu gradul de uzură al acestora, în raport cu durata

de viață normală a acestora, uzură care se suportă de către foștii chiriași.

În cauză, potrivit

expertizei întocmite de către expertul H. (dosar tribunal) a rezultat că

apartamentul expertizat este localizat într-un imobil construit în anul 1920,

iar îmbunătățirile realizate de reclamanții-pârâți au constat în construirea a

cinci sobe noi, introducerea de gaze în întregul imobil, montare de gresie și

faianță, schimbarea obiectelor sanitare și montarea unei instalații de

încălzire cu boiler la băi.

Expertul a precizat

că lucrările menționate au fost realizate cu materiale și utilaje întâlnite în

practica executării acestui tip de lucrări, că majoritatea lucrărilor au fost

efectuate în anul 2000, motiv pentru care a aplicat și un coeficient de uzură;

ca atare, a stabilit că valoarea acestor lucrări, diminuată cu uzura aplicată,

este de 46.081,29 lei.

Prin expertiza

efectuată de expertul I. (dosar primă instanță), a fost evaluat sporul de

valoare al apartamentului menționat; în acest scop au fost luate în

considerare: valoarea lucrărilor de instalații sanitare, termice, electrice și

gaze, realizate de către reclamanți și individualizate în anexa nr. 1 la

raportul de expertiză; la această valoare, de asemenea, expertul a aplicat un

coeficient de uzură, conform constatărilor sale de specialitate, concluzionând

că valoarea acestor lucrări, diminuată cu uzura aplicată, este de 9.829 lei.

În consecință,

instanța de apel a constatat că prevederile art. 48 din Legea nr. 10/2001 au

fost pe deplin respectate, tribunalul obligând pe pârâții-reclamanți la plata

sporului de valoare al apartamentului, potrivit expertizelor administrate din

care rezultă neîndoielnic scăderea coeficientului de uzură din valoarea

îmbunătățirilor realizate în imobil de către reclamanții-pârâți.

Aceste îmbunătățiri

avute în vedere de experți pentru a determina sporul de valoare al imobilului

au fost corect calificate de prima instanță ca fiind cheltuieli necesare și

utile, întrucât acestea au natura celor enumerate exemplificativ în actul

normativ de referință.

Sub un alt aspect,

instanța de apel a avut în vedere cheltuielile necesare cele făcute pentru

conservarea bunului (în sensul ca dacă acestea nu ar fi fost efectuate, lucrul

ar fi pierit), în timp ce cu privire la cheltuielile utile s-a reținut că

acestea sunt cele care sporesc valoarea lucrului; totodată, cheltuielile

voluptorii sunt acelea care au ca scop înfrumusețarea lucrului, fiind efectuate

de către posesor pentru plăcerea lui estetică și nu măresc valoarea lucrului.

Curtea de apel a

apreciat că nu s-ar putea susține că schimbarea în anul 2000 a instalațiilor

electrice, termice și sanitare, a gresiei și a faianței, a obiectelor sanitare,

într-un imobil construit în anul 1920, nu este o îmbunătățire necesară și

utilă, în sensul celor anterior reliefate, întrucât aceste lucrări au

contribuit în egală măsură la conservarea apartamentului, dar și la creșterea

valorii acestuia. Tot astfel, contravaloarea sobelor de teracotă și a

instalației de gaze, a fost corect avută calificată ca fiind de natură a spori

însăși valoarea imobilului, fiind cheltuieli utile acestuia. În același sens,

nu se poate nega un plus de valoare adus imobilului prin înlocuirea acestora,

întrucât este bine cunoscut faptul că prin trecerea timpului astfel de

instalații și dotări suportă o uzură fizică și morală, dar și împrejurarea că,

în lipsa realizării lor, însăși valoarea de piață a imobilului este afectată în

mod negativ. În consecință, contrar susținerilor din motivele de apel ale

pârâților-reclamanți, instanța de apel a reținut că, dată fiind vechimea și

gradul de uzură inerent unei asemenea vechimi a imobilului și evenimentelor

naturale produse de-a lungul timpului (la care face referire expertul H.,

exemplificând prin trimiterea la cele două cutremure majore produse în anii

1940 și 1977), existența, la data preluării imobilului de către stat - 1953, a

unor sobe, precum și faptul că la acel moment, imobilul avea realizate

tencuieli și zugrăveli și era dotat cu faianță, gresie și podele de mozaic,

instalații electrice și sanitare, nu poate conduce la concluzia că înlocuirea,

respectiv refacerea acestora nu ar reprezenta o cheltuială necesară și utilă,

în sensul art. 48 din Legea nr. 10/2001; de altfel, chiar apelanții au

menționat în motivele de apel că, astfel de lucrări de renovare a

apartamentului trebuie realizate în mod normal la un interval de maxim 10 ani.

Pe de altă parte, s-a

constatat că deși este real că în cauză, reclamanții nu au fost în măsură să

probeze cu înscrisuri costul tuturor lucrărilor realizate și constatate de

către experții desemnați în cauză, instanța de apel a reținut că, în această

materie, art. 48.1 din H.G. nr. 250/2007 stabilește că dovada sporului de

valoare se poate face prin expertiză tehnică.

Totodată, s-a reținut

că în condițiile în care experții desemnați în cauză au constatat că în imobil

au fost realizate lucrările evaluate cât și faptul că aceste lucrări au fost

realizate, aproximativ în anul 2000, în timp ce înscrisurile anexate în apel

atestă că instalația de gaze a fost realizată în anul 2004, iar cea de apă în

anul 2000 (conform contractelor încheiate de reclamanți), în contextul în care

la datele menționate apartamentul era ocupat de reclamanți, s-a apreciat a fi

corectă prezumția aplicată de prima instanță în sensul că reclamanții sunt cei

care au suportat costul lucrărilor.

Curtea de apel a

înlăturat și susținerile apelanților în sensul că lucrările ar fi ieșite din

uz, câtă vreme expertiza realizată de experții desemnați în cauză nu

concluzionează în acest sens.

Astfel, prin

expertiza realizată de expert H. s-a aplicat un coeficient de uzură lucrărilor

constatate ca fiind realizate de către reclamanți în perioada 2000,

reținându-se că se impune diminuarea valorii lucrărilor la 0,76 din valoarea

inițială; pe de altă parte, prin expertiza realizată de expert H. s-a reținut

că se impune diminuarea valorii lucrărilor la 0,76 din valoarea inițială; în

plus, ambii experți au folosit același algoritm de calcul; or, în baza acestor

constatări, instanța de apel a apreciat că nu poate fi luată în considerare

consecința înlăturării sporului de valoare constatat în mod neechivoc de către

experți.

În acest sens, s-a avut

în vedere și faptul că experții au reținut diminuarea valorii lucrărilor

exclusiv în raport de perioada de timp scursă de la data realizării lor fără a

constata o vădită stare de degradare a acestora sau alte elemente

circumstanțiale, de natura celor susținute, fără a fi însă probate, de către

apelanții pârâți-reclamanți.

Pe de altă parte,

curtea de apel a mai reținut că normele care reglementează condițiile în care

trebuie să se invoce neregularitatea raportului de expertiză au caracter

dispozitiv; drept urmare, față de prevederile art. 108 alin. (3) C. proc. civ.,

neinvocarea nulității raportului la prima zi de înfățișare după depunerea

acestuia și înainte de a se fi pus concluzii în fond atrage sancțiunea

decăderii.

În acest context, s-a

constatat că în primă instanță, apelanții pârâți reclamanți nu au formulat

obiecțiuni la rapoartele de expertiza administrate în cauză, în condițiile

textului menționat. Tot astfel, s-a constatat că la momentul realizării

expertizelor au fost respectate dispozițiile art. 208 alin. (1) C. proc. civ.

referitoare la citarea apelanților prin carte poștală recomandată, astfel încât

aceștia aveau posibilitatea să ceară sau să dea orice lămuriri în legătură cu

obiectul expertizei, inclusiv în ceea ce privește starea imobilului; ca atare,

s-a apreciat că nu se poate reține nulitatea expertizei pentru acest motiv, cu

consecința refacerii lucrării în apel.

În plus, instanța de

apel a avut în vedere și faptul că de la momentul realizării expertizelor în

fața tribunalului nu a trecut un interval de timp considerabil, astfel că, nici

pentru acest motiv nu au putut fi primite susținerile apelanților în sensul că,

între timp, valoarea sporului adus imobilului s-ar fi diminuat în mod vădit;

față de aspectele menționate, s-a apreciat de instanța de apel că nu este

necesară completarea probelor în apel.

Lucrările constatate

prin expertizele realizate în cauză, date fiind natura lor și materialele

folosite la realizarea lor, nu pot fi încadrate în categoria celor de lux, ci,

în categoria unor lucrări uzuale, impuse de normala folosință și întreținere a

imobilului; pe de altă parte, necesitatea acestor lucrări pentru o mai bună

conservare și exploatare a imobilului, este de necontestat, iar acestea profită

în egală măsură și apelanților pârâți reclamanți, nefiind lucrări realizate

exclusiv pentru confortul reclamanților-pârâți.

Așa cum rezultă

neechivoc din cuprinsul expertizelor, ambii experți au diminuat valoarea

lucrărilor constatate a fi realizate de reclamanți în perioada 2000, cu gradul de

uzură constatat, aplicând o reducere justificată prin trimiterea la normativele

de specialitate, concluzia finală fiind în sensul că, în urma scăderii uzurii,

cuantumul sporului de valoare adus imobilului este de 46.081,29 lei și,

respectiv de 9.829 lei. În consecință, în raport de modalitatea de calcul și de

cuantumul gradului de uzură menționat în expertize, instanța de apel nu a putut

reține nicio eventuală greșeală de calcul a experților, în sensul celor

susținute de către apelanții pârâți-reclamanți.

Și ultima critică

formulată de aceiași apelanți a fost înlăturată ca nefondată.

Instanța de apel a

constatat că prin intermediul acestui motiv de apel, apelanții nu au înțeles să

formuleze critici care să vizeze soluția adoptată de tribunal în ceea ce privește

instituirea dreptului de retenție asupra apartamentului în favoarea intimaților

reclamanți pârâți.

Curtea de apel a

reținut că dreptul de retenție, ca garanție reală imperfectă, este un mijloc

specific de garantare a obligațiilor constând în dreptul creditorului de a

refuza să restituie un bun al debitorului aflat în detenția sa până ce

debitorul nu-i plătește tot ce îi datorează în legătură cu acel bun.

Acest drept, așa cum

s-a arătat chiar în jurisprudența relevantă a instanței supreme (Decizia civilă

nr. 3088 din 3 iunie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția I civilă) are scopul de a garanta creanța și a-l sancționa pe debitorul

rău platnic, astfel încât de la data rămânerii definitive și irevocabile a

hotărârii judecătorești privind instituirea dreptului de retenție, proprietarul

bunului imobil nu mai are dreptul de a primi despăgubiri pentru lipsa de

folosință a bunului până la achitarea creanței stabilită în sarcina sa. Altfel

spus, în virtutea acestui drept, cel care deține un bun mobil sau imobil al

acestuia, pe care trebuie să îl restituie, are dreptul să rețină bunul

respectiv - să refuze deci restituirea - până ce creditorul titular al bunului

îi va plăti sumele pe care le-a cheltuit cu conservarea, întreținerea sau îmbunătățirea

acelui bun.

Așadar, dreptul de

retenție este un mijloc pasiv de respingere a pretențiilor altor persoane,

printre care se află și proprietarul. Rolul său este de a păstra lucrul

refuzând restituirea căci numai în acest fel debitorul proprietar este

constrâns să își achite mai grabnic datoria pentru a prelua bunul.

Pe de altă parte,

instanța de apel a avut în vedere faptul că dreptul la despăgubire al

reclamanților intimați este un drept recunoscut expres de lege; prin urmare, a

fost înlăturată susținerea apelanților pârâți-reclamanți în sensul că

pretențiile reclamanților ar avea caracter imoral, iar păstrarea bunului imobil

- apartamentul în cauză de către reclamanți are temei legal, ceea ce conferă

acestei rețineri un caracter licit.

Totodată, acțiunea în

evacuare are ca finalitate aplicarea unei sancțiuni civile, respectiv obligarea

detentorului la încetarea actelor de folosință a suprafeței locative pe care o

ocupă, fundamentată pe ideea de culpă a celui ce ocupă imobilul fără a poseda

un titlu locativ.

Prin urmare, contrar

susținerilor din motivele de apel, instanța de control judiciar a apreciat că

tribunalul în mod judicios a reținut că cererea de evacuare nu putea fi admisă,

în condițiile instituirii dreptului de retenție, cele două măsuri fiind

ireconciliabile, astfel că dreptul de retenție ar fi lipsit de conținut în

cazul pierderii detenției asupra imobilului.

A mai apreciat

instanța de apel că deși este real că reclamanții (proprietari ai imobilului în

discuție) ar fi îndreptățiți să obțină evacuarea pârâților (cărora le-a fost

desființat titlul de proprietate asupra apartamentului), însă dreptul de

retenție de care beneficiază reclamanții se opune acestei măsuri și anihilează

acțiunea de evacuare/predare a bunului aflat în detenția creditorului retentor,

întrucât ieșirea bunului din sfera materială a retentorului ar conduce la

spulberarea atributului garanției de care beneficiază.

Evacuarea nu poate fi

dispusă de către instanță decât în măsura în care se constată lipsa oricărei

îndreptățiri a reclamanților de a reține bunul, iar nu condiționat, așa cum

susțin apelanții. De altfel, chiar apelanții au recunoscut că evacuarea nu s-ar

fi putut executa atâta vreme cât aceștia nu plătesc datoria către reclamanți;

în plus, o atare evacuare condiționată ar genera în mod cert noi litigii

referitoare la executare, astfel că, nici din această perspectivă, argumentul

invocat de apelanți, în sensul că măsura se impunea pentru evitarea unui nou

litigiu, nu a fost reținut ca pertinent de către instanța de apel.

Pentru toate aceste

considerente, găsind nefondate criticile apelanților, în temeiul art. 296 C.

proc. civ., ambele apeluri declarate în cauză au fost respinse ca nefondate;

s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., sens în care s-a

dispus obligarea apelanților-pârâți reclamanți la plata sumei de 250 lei

fiecare către toți intimații reclamanți-pârâți.

În termen legal,

împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și

pârâții-reclamanți E., D. și F. (procesul fiind continuat, după decesul

acestuia pe parcursul acestei etape procesuale, de succesoarea sa universală -

J.).

Ministerul Finanțelor Publice, prin motivele sale de recurs întemeiate pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a arătat că înțelege să critice

decizia instanței de apel în ceea ce privește menținerea obligării sale la

plata către reclamanți a prețului actualizat, achitat de aceștia în baza contractului

de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996 având ca obiect apartamentul nr. 4

din București.

În acest sens,

recurentul a învederat că înțelege să reitereze excepția lipsei calității sale

procesuale pasive, bazându-se pe următoarele argumente:

Potrivit principiului

relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile

contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț.

Or, Ministerul

Finanțelor Publice nu a fost parte la încheierea contractului dintre Primăria

Municipiului București și reclamanți, ci este terț față de acest contract.

În situația evingerii

cumpărătorilor, prin deposedarea acestora de imobilul pe care l-au deținut în

baza contractului de vânzare-cumpărare trebuia să fie antrenată obligația

vânzătorului (Primăria Municipiului București) de garanție pentru evicțiune,

potrivit dispozițiilor art. 1337 C. civ.

În opinia

recurentului, această dispoziție de drept comun, nu poate fi înlăturată prin

nicio dispoziție specială contrară, astfel încât aceasta este pe deplin

aplicabilă între părțile din prezentul litigiu.

De asemenea,

recurentul a solicitat instanței de recurs a avea în vedere și dispozițiile

art. 1344 C. civ.

Pe de altă parte,

recurentul a arătat că prevederile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995

referitoare la constituirea fondului extrabugetar la dispoziția Ministerului

Finanțelor Publice (care a devenit astfel un simplu depozitar al acestor sume)

nu justifică în niciun fel obligarea sa la achitarea prețului la valoarea de

piață al imobilului.

Prin urmare, într-o

astfel de acțiune, calitate procesuală pasivă nu poate avea decât unitatea

administrativ-teritorială vânzătoare (în speța, Municipiul București), iar nu

Ministerul Finanțelor Publice, atât pentru faptul că acesta nu a fost parte

contractantă în actul de vânzare-cumpărare (astfel încât nu îi poate reveni

obligația de restituire a prestațiilor efectuate în baza actului atacat), cât

și avându-se în vedere dispozițiile imperative ale art. 50 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001.

Într-o a doua critică,

recurentul susține că instanța de apel în mod greșit a menținut obligația de

plată a prețului actualizat în sarcina sa, ignorându-se dispozițiile art. 1337

C. civ. care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală sau

parțială prin fapta unui terț.

Recurentul reiterează

susținerea potrivit căreia această dispoziție de drept comun, nu poate fi

înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară, ci ea este pe deplin

aplicabilă între părțile litigiului de față, mai ales în situația în care

contractul de vânzare-cumpărare nu a fost anulat printr-o hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă.

Totodată, recurentul

susține că nici dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de

natură să determine introducerea sa în prezenta cauză și să îi confere calitate

procesuală pasivă, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un

conținut mai larg decât simpla restituire a prețului.

Deposedarea

reclamantului de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma

anularii contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitivă și

irevocabilă, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui

terț.

Aceasta tulburare de

drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiunea

totală a vânzătorului, respectiv a Municipiului București, față de pretențiile

privind restituirea prețului pentru imobilul în cauză și nicidecum nu poate fi

antrenată răspunderea Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere că în

cauza de față nu se verifică nici condiția culpei recurentului.

pârâți-reclamanți, prin recursul promovat, s-au prevalat de motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor, recurenții susțin că decizia instanței de apel este pronunțată cu

încălcarea principiului rolului activ al instanței și al aflării adevărului

judiciar în cauză.

Astfel, se susține de

către recurenți că instanța de apel ar fi trebuit să ia toate măsurile necesare

în vederea administrării cât mai corecte și complete a probatoriului, pentru a

obține o imagine cât mai exactă asupra situației de fapt și de drept.

În absența acestor

măsuri, în mod greșit instanța de apel a dispus obligarea recurenților la plata

contravalorii uzurii, în loc de contravaloarea îmbunătățirilor.

Recurenții

învederează (astfel cum au arătat și prin motivele de apel) că în raportul de

expertiză pe care s-au bazat aprecierile instanțelor de fond, s-a strecurat o

greșeală, în sensul că la pagina 6 din raportul de expertiză întocmit de expert

K., se stabilește că pretinsele îmbunătățiri au suferit o uzură în proporție de

76% ca urmare a faptului că au trecut mai bine de 12 ani de la data la care au

fost efectuate, însă s-a omis să se scadă valoarea uzurii din valoarea totală a

lucrărilor.

Astfel, deși expertul

a stabilit contravaloarea uzurii la suma de 46.081,29 lei, la final, în loc să

scadă din 60.633,28 (suma ce reprezenta valoarea totală a lucrărilor) suma de

46.081,29 lei (contravaloarea uzurii), acesta, din eroare, a stabilit că suma

de 46.081,29 lei reprezintă, de fapt, valoarea totală a îmbunătățirilor.

În opinia

recurenților, aceasta nu constituie decât o eroare materială, astfel încât nu

este nevoie decât de un calcul simplu pentru a constata că valoarea

îmbunătățirilor este de fapt 14.551,99 lei.

Astfel, din valoarea

totală a lucrărilor de 60.633,28 lei se scade 76% reprezentând contravaloarea

uzurii: 60.633,28 lei - (60.633,28 x 76%), adică, 60,633,28 lei - 46.081,29 lei

= 14.551,99 lei.

Ca atare, în situația

în care, într-adevăr, s-ar stabili că pretinsele lucrări au adus un spor de

valoare apartamentului și că recurenții au obligația de a achita contravaloarea

sporului de valoare adus de îmbunătățiri, acest spor trebuia a se reține ca

fiind în sumă de 14.551,99 lei (ce rezultă după scăderea uzurii), iar nu suma

de 46.083,29 lei stabilită și acordată de instanțele de fond.

Se mai învederează de

către recurenți că instanța de apel a respins această critică susținută și prin

motivele de apel pentru considerentul că nu ar fi formulat obiecțiuni la

raportul de expertiză.

Recurenții arată că

nu au contestat raportul de expertiză și nici nu aveau motive să formuleze

obiecțiuni, având în vedere că aceasta nu este decât o simplă eroare materială

pe care însă au observat-o mult mai târziu.

Totodată, este absurd

a se pretinde că ar fi trebuit să solicite nulitatea expertizei și refacerea

lucrării pentru îndreptarea unei erori materiale, în condițiile în care

recurenții nu contestat niciun moment veridicitatea și legalitatea expertizei;

de asemenea, recurenții susțin că nu pot fi sancționați atât de drastic pentru

simplu fapt că nu au observat această greșeală mai devreme și, drept urmare, să

fie obligați să achite o sumă pe care, î