ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7032/2004

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7032/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la 7 ianuarie 2003, reclamanții C.M., C.C., C.I. și C.L.,

au chemat în judecată pârâții Primarul comunei Șepreuș, Comuna Șepreuș și SC P.

SRL, solicitând modificarea în parte a dispoziției nr. 397 din 3 decembrie 2002

emisă de primar, în sensul admiterii în întregime a cererii de restituire în

natură a imobilului alcătuit din teren în suprafață de 2734 mp/teren și

construcție și constatarea nulității absolute a contractului de concesiune nr. 1927

din 25 septembrie 2001, încheiat între Consiliul local Șepreuș și pârâta SC P. SRL.

În

motivarea cererii, reclamanții au arătat că prin notificarea nr. 236 comunicată

Primarului comunei Șepreuș la data de 25 mai 2001, au solicitat restituirea în

natură, în calitate de persoane îndreptățite în înțelesul art. 4 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, a mai multor terenuri cu construcții, înscrise în C.F. nr.2704-

Șepreuș cu nr.top 405-406/B.

După

depunerea actelor doveditoare în înțelesul art. 22 din Legea nr. 10/2001,

printre care și expertiza topo de identificare a imobilelor solicitate, prin

dispoziția nr. 313 din 6 septembrie 2002, primarul le-a făcut ofertă de

restituire în natură a unei părți din imobilul solicitat.

Urmare

acestei oferte, reclamanții au răspuns în scris primarului, în sensul că

acceptă oferta, cu precizarea că din terenul înscris în C.F. 2704-Șepreuș, cu

nr.top 405-406/a/1/1/5 pe care se află magazia de cereale construită de

antecesorii lor, solicită numai suprafața de 2734 mp/teren și magazia, deoarece

pe diferența de suprafață de până la 8548 mp existentă la data deposedării

abuzive, s-au edificat construcții noi de către comună.

Prin

dispoziția nr. 397 din 3 decembrie 2002, Primarul comunei Șepreuș a acceptat

parțial solicitarea reclamanților, în sensul că s-a admis restituirea în natură

a suprafeței de 2734 mp/teren concesionat pe o perioadă de 49 de ani, cu

obligația notificatorilor de a se subroga în drepturile Consiliului local

Șepreuș, respingându-se cererea de restituire în natură a magaziei edificate pe

acest teren, cu motivarea că a fost depusă după termenul limită prevăzut de

Legea nr. 10/2001. Prin aceeași dispoziție s-a restituit reclamanților și o

suprafață de teren în echivalent de 10828 mp, revocându-se totodată dispoziția

nr. 313/2002 a Primarului comunei Șepreuș.

Reclamanții

au arătat că refuzul restituirii în natură a construcției este nelegal,

deoarece în cuprinsul notificării au solicitat restituirea în natură a

imobilului în suprafață de 8548 mp, alcătuit din teren intravilan și

construcție, identificând ulterior, în condițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001,

prin expertiza topografică efectuată, că din suprafața de 8548 mp/teren care a

fost dezmembrată în 5 parcele, se poate restitui în natură doar parcela cu

nr.top 405-406/a/1/1/5 alcătuită din magazie și teren în suprafață de 2734 mp.

Reclamanții

au mai arătat că deși prin notificarea din 25 mai 2001 adresată primarului,

solicitaseră restituirea în natură a acelui imobil, iar după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001 nu se mai putea încheia nici un act juridic de

dispoziție cu privire la imobilele ce cad sub incidența acesteia, la data de 25

septembrie 2001, Consiliul local al comunei Șepreuș a concesionat imobilul

pârâtei SC P. SRL, actul fiind încheiat cu rea credință de ambele părți și

lovit de nulitate absolută, întrucât este fondat pe o cauză nelicită, în sensul

art. 966 și art. 968 C. civ.

Prin

sentința nr. 143 din 26 martie 2003, Tribunalul Arad, secția civilă, a respins

acțiunea.

Pentru

a hotărî astfel, instanța a reținut că reclamanții, prin notificarea trimisă

Primarului comunei Șepreuș la 25 mai 2001, nu au solicitat restituirea singurei

construcții care mai rămăsese pe terenurile preluate de stat de la antecesorii

lor, aceștia solicitând doar restituirea terenurilor.

Totodată,

instanța a reținut că reclamanții au solicitat restituirea magaziei numai după

primirea dispoziției nr. 313 din 6 septembrie 2002, când au depus schița de

identificare a terenului în suprafață de 2734 mp cu magazia, context în care a

apreciat că solicitarea s-a făcut cu încălcarea termenului de 6 luni prevăzut

de art. 21 din Legea nr. 10/2001 și ca atare, în mod corect, prin dispoziția

atacată, noua cerere de restituire a fost respinsă.

Instanța

a mai reținut că, întrucât prin notificarea din 25 mai 2001, reclamanții nu au

solicitat restituirea magaziei, în mod legal, Consiliul local Șepreuș, care o

avea în proprietate, a dispus de aceasta, încheind contractul de concesiune cu

pârâta SC P. SRL.

Apreciind

că în speță contractul de concesiune s-a încheiat cu respectarea dispozițiilor

Legii nr. 21/1998 privind regimul concesiunii, instanța a considerat că nu

există nici un motiv de nulitate absolută care să îi afecteze valabilitatea,

nefiind aplicabile în cauză temeiurile de drept invocate de reclamanți.

Împotriva

acestei hotărâri au declarat apel reclamanții, susținând că prima instanță a

dat o dezlegare greșită problemelor de drept care s-au ridicat în cauză.

Printr-un

prim motiv de apel, reclamanții au susținut că în mod greșit prima instanță a

reținut că prin notificarea din 25 mai 2001, aceștia au solicitat doar

restituirea terenurilor, apreciind totodată că au formulat o nouă cerere

privind restituirea magaziei peste termenul de 6 luni prevăzut de Legea nr. 10/2001.

Astfel,

susțin reclamanții, prin notificarea din 25 mai 2001, au solicitat restituirea

terenului fără construcție, această împrejurare datorându-se faptului că la

acea dată nu era identificat terenul respectiv din celelalte terenuri ocupate

de construcții.

Ulterior

au identificat toate terenurile și construcțiile în condițiile art. 22 din

Legea nr. 10/2001, prin expertiza topografică pe care au anexat-o, constatând

că o parte dintre acestea au fost atribuite pentru construirea unor locuințe. În

această situație, au acceptat oferta de a primi în echivalent o suprafață de

teren liber, proprietatea comunei Șepreuș, constatând cu această ocazie că din

terenul de 8548 mp care a fost dezmembrat în 5 parcele se poate restitui în

natură doar parcela alcătuită din magazie și teren în suprafață de 2734 mp.

Reclamanții

au mai învederat că prin notificare au solicitat retrocedarea întregului imobil

înscris în C.F. 2704 Șepreuș, terenul și construcția formând un singur imobil

în sensul art. 6 din Legea nr. 10/2001 și art. 492 C. proc. civ., astfel că

descrierea incompletă a acestuia la depunerea notificării, nu poate conduce la

concluzia vreunei renunțări la o parte din acest imobil.

Pe

de altă parte, reclamanții au specificat că scrisoarea din 25 septembrie 2002

are o natură dublă de răspuns la oferta făcută de primar conform art. 24 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001 și de anexă la notificare, ca și actele însoțitoare,

în sensul art. 22 din aceeași lege, nefiind sub nici o formă o notificare,

astfel că, față de natura precizată a actului, trebuie observat că a fost depus

în termen.

În

ceea ce privește capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a

contractului de concesiune, reclamanții au susținut că prima instanță a dat o

dezlegare greșită problemelor de drept ridicate în cauză.

Reclamanții

au susținut că întrucât contractul de concesiune a fost încheiat la 25

septembrie 2001, ulterior depunerii notificării care viza restituirea în natură

a imobilului, primarul avea obligația să le restituie imobilul și nicidecum

să-l concesioneze.

De

altfel, au învederat reclamanții, însuși pârâții, Primarul comunei Șepreuș și

comuna Șepreuș, au recunoscut prin întâmpinare că la momentul încheierii

contractului de concesiune, soarta imobilului disputat nu era clarificată,

aceștia motivând că au dedus din discuția purtată cu unul dintre reclamanți, că

se acceptă oferta de restituire prin echivalent, fără ca această deducție să fi

îmbrăcat forma cerută de lege pentru a produce efecte juridice.

Pentru

aceste considerente, reclamanții au solicitat instanței de apel să constate

nulitatea absolută a contractului de concesiune, cu motivarea că pârâtele au încălcat

prevederile art. 5 C. civ., actul juridic încheiat de părți fiind fondat pe o

cauză ilicită, în sensul art. 966 și art. 968 C. civ.

Prin

decizia nr. 125 din 16 septembrie 2003, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă,

a respins apelul declarat de reclamanți.

Pentru

a hotărî astfel, instanța a reținut că reclamanții au solicitat prin

notificarea din 25 mai 2001 doar restituirea unor terenuri, aceștia pretinzând

restituirea magaziei numai după ce le-a fost comunicată dispoziția nr. 313 din

6 septembrie 2002, context în care a considerat că în mod just prima instanță a

apreciat că solicitarea a avut loc după expirarea termenului de 6 luni prevăzut

de art. 21 din Legea nr. 10/2001.

Instanța

a apreciat că este de necontestat că identificarea terenului și a magaziei de

cereale edificată pe aceasta nu a putut avea loc decât printr-o expertiză

topografică, însă acest fapt nu poate fi imputabil decât reclamanților, care nu

au depus diligențele necesare în acest sens, pentru a se putea încadra în

termenul de decădere prevăzut de lege pentru adresarea notificării.

În privința contractului de concesiune, instanța a

reținut că acesta a fost încheiat la 25 septembrie 2001, tocmai în considerarea

faptului că prin notificarea din 25 mai 2001, reclamanții nu au pretins

restituirea în natură a magaziei de cereale, fiind astfel respectate

prevederile Legii nr. 21/1998 privind regimul concesiunii.

Împotriva

acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții care, invocând motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au susținut că instanța de

apel a reiterat aproape ad literam concluziile primei instanțe.

Reiterând

în cererea de recurs motivele de apel, reclamanții au mai susținut în cadrul

motivului privind constatarea nulității absolute a contractului de concesiune

că în mod eronat, instanța a reținut validitatea acestuia, întrucât la data

încheierii sale, respectiv 25 septembrie 2001, aceștia se aflau încă în

termenul prevăzut de art. 21 din Legea nr. 10/2001 pentru depunerea

notificărilor, care a expirat abia la 14 februarie 2002.

Recursul

va fi admis, pentru următoarele considerente.

Sub

un prim aspect, se observă că deși reclamanții au invocat în cererea de recurs

motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticile formulate de

aceștia fac posibilă încadrarea în dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Examinând

decizia curții de apel, se constată că aceasta a preluat în totalitate concluziile

primei instanțe, fără a răspunde motivelor de apel formulate.

Singurul

argument al instanței de apel că, deși identificarea terenului și a magaziei nu

a putut avea loc decât printr-o expertiză topografică, apreciind însă că acest

fapt este imputabil reclamanților care nu au depus diligențele necesare pentru

a se putea încadra în termenul de decădere prevăzut de Legea nr. 10/2001 pentru

adresarea notificării, nu răspunde explicit susținerilor apelanților privind

natura dublă a scrisorii adresate primarului la 25 septembrie 2002 și a actelor

alăturate acesteia, anexate notificării conform art. 22 din lege și care, în

opinia acestora, dovedesc depunerea în termen a cererii de restituire a

magaziei.

Cu

referire la primul motiv de apel, se constată că prin notificarea din 25 mai

2001, aflată în dosarul primei instanțe, reclamanții au solicitat restituirea

unui număr de patru terenuri preluate de stat de la antecesorii lor, aceștia

precizând totodată că pentru construcțiile situate pe terenurile fostului CAP

Cermei, preluate abuziv și care au fost demolate, solicită despăgubiri bănești.

Cum

în apel, reclamanții au susținut că în mod greșit prima instanță a reținut că

prin notificarea din 25 mai 2001, aceștia au solicitat exclusiv restituirea

unor terenuri, se impunea ca instanța, în raport cu cererea prin care

reclamanții arătau că imobilele construcții au fost demolate, să verifice, pe

baza extraselor de carte funciară și a altor acte, inclusiv a actelor

administrative în temeiul cărora s-a preluat imobilul și s-a făcut intabularea

în cartea funciară, dacă vreunul dintre imobilele menționate se identifică cu

magazia a cărei retrocedare se cere.

Pe

de altă parte, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra motivului de nulitate

absolută a contractului de concesiune, rezumându-se în a aprecia că acesta a

fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 21/1998 privind regimul

concesiunii, în condițiile în care prin notificarea din 25 mai 2001,

reclamanții nu au pretins restituirea în natură a magaziei de cereale.

Or,

contractul de concesiune aflat în dosarul primei instanțe, privea atât magazia

cât și terenul în suprafață de 2734 mp, care de altfel fusese restituit în

natură reclamanților prin dispoziția nr. 397 din 3 decembrie 2002 emisă de

Primarul comunei Șepreuș, cu obligația acestora de a se subroga în drepturile

Consilului local Șepreuș.

Astfel

fiind, instanța putea și trebuia să se pronunțe asupra motivului de nulitate

referitor la cauza ilicită a contractului de concesiune care privea magazia de

cereale și terenul.

Cum motivarea deciziei atacate nu răspunde motivelor

de apel formulate de reclamanți, iar potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ.,

judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a

preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii

faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri

temeinice și legale, văzând că împrejurările cauzei nu au fost deplin stabilite

pentru a permite Curții să se pronunțe conform art. 312 și art. 314 C. proc.

civ., recursul se va admite, va fi casată hotărârea recurată și se va trimite cauza

la aceeași instanță pentru rejudecarea apelului.

Instanța de trimitere va avea în vedere și celelalte

critici formulate de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de reclamanții C.M.,

C.C., C.I., C.L. împotriva deciziei civile nr. 125 din 16 septembrie 2003 a

Curții de Apel Timișoara, pe care o casează și trimite cauza pentru rejudecarea

apelului aceleiași Curții de Apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 decembrie

2004.