ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5889/2005

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin încheierea din camera de consiliu de la 31

octombrie 2003 dată în dosarul nr. 2042/2003 al Judecătoriei Brașov, s-a

încuviințat executarea silită imobiliară privind titlul executoriu constând în

decizia civilă nr. 429/RC/2003 a Tribunalului Brașov la cererea creditoarei V.G.

împotriva debitoarei Primăria Municipiului Brașov, având ca obiect recuperare

creanță.

Împotriva încheierii a formulat apel

debitorul Municipiul Brașov.

Curtea de Apel Brașov, prin decizia

civilă nr. 99/Ap din 10 februarie 2004, a respins apelul.

Împotriva acestei decizii,

debitoarea a declarat recurs, invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Recursul va fi admis pentru

argumentele următoare:

Încheierea primei instanțe s-a dat

în camera de consiliu, fără citarea părților, după dispoziția din art. 373

1

alin. (2) C. proc. civ., procedura în materia încuviințării executării silite

fiind, fără echivoc, necontencioasă.

Conform art. 721 C. proc. civ.

„Dispozițiile codului de față alcătuiesc procedura de drept comun în materie civilă

...”, iar în Cartea a III-a (art. 331–339 C. proc. civ.) sunt „Dispozițiile

generale privitoare la procedurile necontencioase”, astfel că norma din art.

373

1

C. proc. civ. se interpretează conform celei din art. 331–339 C.

proc. civ..

Potrivit art. 339 alin. (3) C. proc.

civ., „Apelul împotriva încheierii date de președintele judecătoriei se judecă

la tribunal ...”, iar dispoziția art. 373 alin. (2) C. proc. civ. prevede că

„instanța de executare este judecătoria ...”, care „încuviințează executarea silită

prin încheiere dată în camera de consiliu, fără citarea părților” [art. 373

1

alin. (2)].

Norma imperativă relativă la

compunerea instanței de executare, de judecător unic, este prevăzută în art. 56

din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, în vigoare la data

judecării în primă instanță și în apel.

Textul art. 56 alin. (1) pct. 1 lit.

a) din aceeași lege atribuie și judecătorului stagiar competența soluționării

cererii de încuviințare a executării silite și a celei de investire cu formulă

executorie.

Ambele proceduri intermediare, între

faza judiciară a procesului civil și faza executării silite, sunt

necontencioase și caracterizate printr-o examinare sumară a titlului, nu

printr-o judecată, limitându-se la un control formal de legalitate al acestuia.

Așadar, soluționarea cererii de

către un judecător (chiar și stagiar) nu poate să atribuie competența judecării

apelului curții de apel, iar când cererea se soluționează de președintele

instanței apelul să rămână de competența tribunalului [art. 339 alin. (3) teza

I C. proc. civ.].

O

asemenea divizare a competenței judecării apelului în aceeași cerere nu poate

fi primită fiind în contradicție cu principiul unicității căilor de atac,

astfel că formularea din art. 339 alin. (3) C. proc. civ. „apelul împotriva

încheierii date de președintele judecătoriei” trebuie interpretată nu

exclusivist literal, ci, în primul rând, sistematic și teleologic.

În consecință, apelul a fost judecat de o instanță

necompetentă, Curtea de Apel Brașov, ceea ce atrage casarea deciziei recurate

și trimiterea cauzei, conform art. 312

5

C. proc. civ., pentru

judecarea apelului la Tribunalul Brașov.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de debitoarea Primăria Municipiului

Brașov, prin Primar împotriva deciziei nr. 99/Ap din 10 februarie 2004 a Curții

de Apel Brașov, secția civilă, pe care o casează și trimite cauza Tribunalului

Brașov, pentru soluționarea apelului.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 iulie 2005.