ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1109/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 249 din 11

iunie 2002, Tribunalul Galați l-a condamnat pe inculpatul L.D., la 5 ani și 2

luni închisoare în baza art. 211 alin. (2) lit. d) și e) C. pen. S-a făcut

aplicarea art. 64 și art. 71 C. pen.

S-a dispus menținerea măsurii

arestării preventive și a fost dedusă prevenția de la 30 decembrie 2001 la 11

iunie 2002.

S-a constatat că partea vătămată

P.G. nu s-a constituit parte civilă în cauză.

Inculpatul a fost obligat la

1.000.000 lei cheltuieli judiciare către stat.

Instanța a reținut, în fapt, că în

seara de 29 decembrie 2001, în jurul orelor 22.00, partea vătămată P.G.,

motivat de o ceartă cu soțul său, P.M., și-a anunțat părinții că intenționează

să vină la domiciliul lor, în care scop i-a rugat să o aștepte în stația

maxi-taxi din apropierea locuinței din municipiul Galați.

Întrucât părinții nu au ajuns la

timp la locul de întâlnire, partea vătămată a pornit pe jos spre locuința

acestora.

Văzând-o singură pe drum în

cartierul Micro 21, inculpatul L.D., fiind sub influența alcoolului a acostat-o

pe partea vătămată, cerându-i banii și bijuteriile.

La refuzul acesteia, inculpatul a

lovit-o cu pumnul în zona ochiului drept. În cădere, partea vătămată a fost

prinsă de inculpat de mâneca hainei din blană, rupându-i-o. În aceste

împrejurări partea vătămată și-a scos de pe degete verigheta și inelul și,

împreună cu suma de 46.000 lei, pe care o avea, le-a remis inculpatului.

În timp ce era căzută, partea

vătămată a fost controlată de inculpat pentru a constata dacă mai deține bani

sau bijuterii.

Întrucât partea vătămată a strigat

după ajutor, părinții săi, fiind în apropiere, l-au surprins pe inculpat

aplecat asupra acesteia, imobilizându-l.

Aflând de la fiică ce i s-a

întâmplat, mama P.A., l-a controlat în buzunare pe inculpat, fiindu-i remise,

însă, de făptuitor, verigheta și suma de 46.000 lei, inelul nefiind găsit.

Inculpatul a fost condus în scara

blocului părinților părții vătămate, care l-au sunat pe fiul lor, P.C. După

venirea acestuia, a fost anunțat organul de poliție, care a preluat cercetarea

cazului.

Susținerile inculpatului, în sensul

că, întâlnind-o pe partea vătămată, a ajutat-o să se ridice întrucât alunecase

pe gheață, după care, la rugămintea ei, a condus-o spre casă, destăinuindu-i că

s-a certat cu soțul, fiind lovită la ochi și, în acest context, spunându-i „să

o ia dracu de căsnicie”, și-a scos verigheta și i-a remis-o, negând să-i fi

luat și inelul și suma de bani, au fost înlăturate de instanță ca nesincere,

necoroborându-se cu împrejurările reținute în descrierea situației de fapt și

care rezultă concordant din declarațiile martorilor părinți P.P. și P.A., a

fratelui P.C., precum și din plângerea și declarațiile părții vătămate.

Împotriva acestei hotărâri,

inculpatul L.D. a declarat apel, solicitând, în principal achitarea, întrucât

nu a săvârșit infracțiunea de tâlhărie, iar în subsidiar, reținerea de

circumstanțe atenuante și reducerea pedepsei sub limita minimă specială

prevăzută de lege.

Prin decizia penală nr. 452 din 10

septembrie 2002, Curtea de Apel Galați a respins apelul inculpatului ca

nefondat.

În motivare s-a arătat că mijloacele

de probă susțin vinovăția inculpatului, iar declarația martorului P.M., soțul

părții vătămate, invocată în apărare și din care rezultă că, acesta a lovit-o

pe partea vătămată și că inelul pretins sustras a rămas, în realitate, în

locuința comună la momentul plecării victimei, care însă nu poate fi prezentat

întrucât ulterior a fost transformat de martor în alte bijuterii, a fost

justificat înlăturată de instanța de fond, reținând că soții sunt în divorț,

fiind în relații de dușmănie și această declarație nu se coroborează cu

celelalte mijloace de probă.

Nu a fost primită nici cererea de

reducere a pedepsei, gradul ridicat de pericol social al infracțiunii și

conduita nesinceră a inculpatului, fiind realități care nu justifică acordarea

circumstanțelor atenuante.

Decizia penală sus-arătată a fost

atacată cu recurs de către inculpat, criticând-o pentru nelegalitate, sub

aspectul greșitei mențineri a hotărârii de condamnare, întrucât nu a săvârșit

fapta penală imputată și, în subsidiar, pentru netemeinicie în privința

individualizării pedepsei, solicitând reducerea acesteia prin reținerea

circumstanțelor atenuante.

Verificând hotărârea atacată pe baza

lucrărilor și materialului de la dosar, Curtea constată că motivele invocate de

către inculpat constituie cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

alin. (1) pct. 18 și 14 C. proc. pen., însă nu sunt fondate.

Așa cum rezultă din mijloacele de

probă administrate, instanța a reținut o situație de fapt pe baza declarațiilor

constante și concordante ale părții vătămate, părinților și fratelui acesteia,

care, în pofida clamării de către inculpat a nevinovăției sale, se coroborează

cu unele elemente de fapt rezultate din chiar declarațiile acestuia.

În acest context, este neîndoielnic că

părțile din cauză nu s-au cunoscut anterior, realitate confirmată de către

inculpat, așa încât afirmația sa, în sensul că partea vătămată i-a remis

voluntar verigheta, recunoscând că aceasta a fost găsită asupra lui nu are vreo

susținere, nici rațională, nici în mijloacele de probă.

Strigătele de ajutor ale părții

vătămate, care i-a alertat pe părinții aflați pe drum în zonă, sunt cele care

vin și explică împrejurările în care inculpatul a ajuns în posesia bijuteriilor

și care înlătură afirmațiile referitoare la însoțirea pașnică a victimei pe

drum spre locuință.

Inculpatul L.D., în apărarea sa, a

arătat că, în discuțiile civilizate și prietenești cu partea vătămată în timp

ce o conducea, la cerere, spre casă, a aflat de la aceasta că este certată cu

soțul, care a lovit-o. Acest fapt, pe care l-a descris prin declarația dată

chiar a doua zi, nu ar fi avut cum să îl afle decât de la partea vătămată, așa

încât, versiunea acesteia privind împrejurările comiterii agresiunii și

deposedării de bunuri este nesinceră.

În adevăr, apărarea astfel

construită are logică și dacă ar fi și susținută de realitatea faptică ar crea

dubii în privința existenței faptei și a vinovăției inculpatului.

Numai că, așa cum rezultă din

declarația martorului P.M., soțul părții vătămate, aflați în divorț, dată în

fața instanței pe lângă informații vădit în contradicție cu celelalte mijloace

de probă, acesta în noaptea de 29 decembrie 2001, după comiterea faptei, a fost

dus la secția de poliție, unde se afla și inculpatul, pentru lămuriri. Evident

că discuțiile purtate nu au putut evita și motivele plecării părții vătămate de

la domiciliu, explicându-se astfel cunoștințele inculpatului referitoare la

situația familială a acesteia, pe care, apoi, le-a valorificat, abil, în

favoarea sa.

Constatând că nu există nici o

îndoială în privința existenței faptei și a vinovăției inculpatului în

săvârșirea infracțiunii, critica vizând greșita stabilire a situației de fapt

care a determinat eroarea gravă în legătură cu condamnarea sa, nu este întemeiată.

Nici critica privind greșita

individualizare a pedepsei nu este fondată.

Circumstanțele atenuante judiciare

reclamate de către inculpat nu se justifică în raport cu gradul ridicat de

pericol social al infracțiunii și conduita acestuia în desfășurarea procesului

penal.

Împrejurările favorabile privind

lipsa antecedentelor penale și vârsta inculpatului, de 26 ani, au fost

valorificate în procesul de individualizare prin aplicarea pedepsei în imediata

apropiere a minimului legal special.

Neconstatând nici din examinarea din

oficiu, conform art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., existența vreunui

caz de casare a hotărârii criticate, recursul inculpatului L.D. urmează să fie

respins ca nefondat.

În baza art. 385

17

alin.

(4) C. proc. pen., cu referire la art. 383 alin. (2) C. proc. pen., se va

deduce din pedeapsă timpul arestării preventive a inculpatului de la 30

decembrie 2001 la 5 martie 2003.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de inculpatul L.D. împotriva deciziei penale nr. 452 din 10 septembrie

2002, a Curții de Apel Galați.

Deduce din pedeapsă, timpul

arestării preventive a inculpatului de la 30 decembrie 2001 la 5 martie 2003.

Obligă pe inculpat la plata sumei de

1.300.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 300.000 lei,

reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, se va avansa din

fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată, în ședință publică, azi

5 martie 2003.