ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6111/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 26 iulie 2005 reclamanta C.E.A. a formulat în contradictoriu cu pârâtul Primarul General al Municipiului București, contestație împotriva dispoziției nr. 4300 din 16 mai 2005 emisă de pârât, solicitând anularea actului administrativ atacat și restituirea în natură a suprafeței de 11.630 mp situată în București, astfel cum a pretins prin notificarea nr. 1734/2001 înaintată pârâtului.

În motivarea cererii, reclamanta a învederat că suprafața menționată se compune din următoarele amplasamente: - str. S. nr. 1, suprafața de 1666 mp teren viran; - str. S. nr. 11 – 35, compus din două loturi, de 455 mp teren viran și 3438 mp pe care se află un topogan; - B-dul B., în suprafață de 2808 mp, pe care se află un parc – spațiu verde; - B-dul N. nr. 2, compus din suprafețele de 1016 mp și 1216 mp, în prezent spațiu verde; - str. N. nr. 1, teren de 2340 mp, folosit ca grădină de locatarii din zonă și 3769 mp folosit parțial ca grădini, restul fiind ocupat de un garaj metalic. A susținut reclamanta că terenurile pretinse sunt proprietatea sa conform certificatului de moștenitor suplimentar nr. 173 din 30 aprilie 1958 emis după succesiunea tatălui său, C.E., care l-a dobândit cu contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 28020 din 19 octombrie 1932 de Tribunalul Ilfov (cunoscut sub denumirea de parcul C.).

A învederat că prin dispoziția atacată pârâtul i-a făcut ofertă de despăgubiri doar pentru terenul de 213 mp situat în București, str. N. nr. 33 bis, sector 3, expropriat prin Decretul nr. 85/1978, pentru care i-au fost oferite titluri de valoare nominală în procesul de privatizare sau acțiuni la societăți comerciale tranzacționate pe piața de capital, pentru diferența de până la 11.630 mp fiindu-i respinsă cererea, pe motiv că nu a figurat în proprietatea antecesorilor săi la momentul exproprierii. Cererea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile Legii nr. 10/2001. Prin sentința nr. 308 din 5 martie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea reclamantei.

Prima instanță a reținut, în esență, că reclamanta nu a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra terenurilor solicitate, identificate în concret prin certificatele de moștenitor invocate și nici dovada preluării acestor terenuri de către stat. S-a subliniat că nu constituie acte de natură a duce la dobândirea dreptului de proprietate și nici a servi ca instrument probator în acest sens doar certificatele de moștenitor exhibate. Actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 7476/1912 invocat drept titlu de proprietate pentru terenurile solicitate indică generic obiectul acestuia ca fiind teren viran, situat la bariera Vergului, aparținând comunei Pantelimon, județul Ilfov, în suprafață de 6 ha și 6145 mp, fără a fi identificat, pentru a se putea verifica existența unei legături cu terenul menționat în certificatele de moștenitor.

De asemenea, în actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 28020/1932 s-a menționat că autorul reclamantei a dobândit toate drepturile succesorale ce i se cuveneau din terenul situat în șoseaua Vergului, ce formează Parcul Cartianu și că devine și singur și exclusiv proprietar asupra loturilor de teren nevândute, ceea ce a determinat instanța să conchidă că la data întocmirii acestui contract se vânduseră deja din terenul pretins de reclamantă anumite suprafețe. S-a mai arătat că actele de expropriere emise în perioada vizată de textul legii de reparație privește doar pe cel restituit în modalitatea măsurilor reparatorii prin echivalent, pentru celelalte terenuri, inclusiv cel din strada D. nr. 4 preluările fiind operate pe numele altor persoane, inclusiv pentru imobilul menționat în care figurează ca persoană expropriată C.E.I.A.

și nu C.E. sau, în alte acte de preluare, „moștenitorii lui C.E.”. Apelul declarat de reclamantă împotriva susmenționatei hotărâri, a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 93 A din 8 februarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, care a reținut că la adresa situată în str. D. nr. 4 figurează în decretul de expropriere alte persoane, C.E. și I.A. și nu autorul reclamantei, C.E., aspect ce a fost dezvoltat de judecătorul fondului. Celelalte terenuri nu figurează în decretele de expropriere ca fiind preluate de la autorul reclamantei, fapt confirmat de adresele primăriei ce au fost înaintate instanței, fiind lipsit de relevanță că din adresele invocate de reclamantă, emise în anul 1965 (pag.

89 dosar fond), respectiv 2001 (pag. 103 dosar fond) figurează înscrisă în rolul fiscal ca plătitoare de impozite, justificat de documentația înaintată de primărie care arată că ulterior anului 1958 nu există înscrisuri care să ateste juridic continuarea dreptului de proprietate invocat pentru aceste terenuri. S-a conchis astfel că reclamanta nu a făcut dovada continuității proprietății sale, nereușind să răstoarne evidențele administrative din care rezultă că în calitate de titulari ai terenurilor pretinse figurau alte persoane. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, în dezvoltarea motivului de recurs încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., a susținut că hotărârea este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, întrucât în mod greșit a decis că nu face dovada dreptului de proprietate asupra suprafețelor de teren revendicate. Acestea au constituit proprietatea tatălui său, C.E., care le-a dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 28020 din 19 iulie 1932 de Tribunalul Ilfov și au trecut în proprietatea statului fără titlu. Terenurile solicitate constituie loturi din suprafața de 6 ha și 6145 mp teren situat în Bariera Vergului, amplasament cunoscut sub numele de Parcul Cartianu, terenuri identificate în noua configurație a zonei prin rapoartele de expertiză administrate în cauză, de care instanța nu a ținut seama.

În sprijinul susținerilor sale sunt și adresele emise de autoritățile locale, care confirmă existența bunurilor pretinse în patrimoniul său, respectiv al autorilor săi. Nu-i poate fi imputată vreo culpă pentru neevidențierea restului de teren pretins în evidențele instituțiilor statului, cert fiind că acestea au fost preluate fără nici un titlu sau orice bază legală. Adresa nr. 530429/6191 din 10 mai 2005 emisă de Primăria municipiului București potrivit căreia aceste terenuri nu au figurat pe numele autorilor săi, este contrazisă de înscrierile operate în evidențele fiscale, întocmite pe numele său și în care aceasta apare a fi evidențiată cu rol fiscal la adresele menționate în certificatele de moștenitor.

Recursul este fondat. Potrivit art. 314 C. proc. civ., „Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite”. Sfera de aplicare a acestei norme ce se constituie într-o excepție de la regula enunțată de prevederile art. 313 C. proc. civ., este determinată de necesitatea aplicării corecte a legii la o stare de fapt precis determinată de instanța a cărei hotărâre a fost atacată pe calea recursului. Interpretarea impusă de textul normei legale evocate este deosebit de restrictivă, în sensul că ea este aplicabilă numai atunci când starea de fapt a fost atât de precis determinată încât nu implică intervenția instanței supreme asupra împrejurărilor de fapt ori chiar o reapreciere a dovezilor administrate.

Stabilirea precisă, exactă a unei stări de fapt cu consecințe asupra aplicării corecte a legii presupune întotdeauna lămurirea deplină a împrejurărilor de fapt ale cauzei prin raportare la ansamblul materialului probator administrat în cauză și determinarea certă a tuturor elementelor cauzei în scopul justei sale soluționări. Or, în cauză, astfel cum cu temei susține reclamanta, aprecierea elementelor pricinii, cu consecințe asupra stabilirii pe deplin a situației de fapt, a fost rezultatul analizării trunchiate, necoroborate a probelor administrate în cauză, ori cu nesocotirea altor probe, rezultatul activității judiciare întemeindu-se astfel pe o stare de fapt, în realitate, neomogenă, echivocă, ce nu a fost pe deplin lămurită, ceea ce face imposibilă exercitarea controlului judiciar în prezenta etapă procesuală și impune casarea hotărârii cu consecința trimiterii pricinii spre rejudecare aceleiași curți de apel.

S-a demonstrat astfel cert că antecesorul reclamantei, C.E. a dobândit împreună cu soția sa, A.C., întreg terenul viran situat la bariera Vergului, aparținând de comuna Pantelimon, județul Ilfov, în suprafață de 6 ha și 6145 mp, cu vecinătățile indicate în actul de vânzare-cumpărare încheiat cu această ocazie autentificat de Tribunalul Ilfov sub nr. 7476 din 30 aprilie 1912. Drepturile succesorale rămase de pe urma A.C. cuvenite mamei sale, L.C., au fost transmise antecesorului reclamantului, C.E.

și au avut ca obiect terenul situat pe soșeaua V. București, aparținând comunei Dudeștii Cioplea, ce formează parcul Cartianu, astfel cum rezultă din actul autentificat sub nr. 28020 din 19 octombrie 1932. Potrivit clauzelor contractuale, vânzătoarea a transmis „toate drepturile acestui teren de orice natură, fie că privește loturile nevândute, fie că se referă la restul din prețul de vânzare eventual rămase neachitate de către cumpărătorii loturilor”, dispoziție ce a determinat instanța de fond, asemenea celei de apel să conchidă, prin raportare și la decretele de expropriere invocate de parte, că aceasta nu a făcut dovada proprietății asupra bunurilor pretinse. În acest sens, atât prima instanță, cât și instanța de apel s-au raportat la decretele de expropriere (f. 317, 321 dosar fond), respectiv la documentația înaintată de autoritățile locale cu referire la parte din aceste terenuri.

Or, potrivit relațiilor comunicate părții, respectiv instanței cu referire la imobilele pretinse rezultă fie că nu dețin evidențe privind trecerea bunului în proprietatea statului (f. 230 – str. S. fost 11 – 35, N. nr. 2, N. nr. 1 ori pentru terenul din str. D. nr. 4 teren în suprafață de 1266 mp figurează înscris proprietate de stat și că a făcut obiectul D.CS nr. 631/1963 fiind înscriși (în anexa la decret poz. 119) C.E., I.A. cu teren în suprafață de 162 mp și construcție cu suprafața de 58,63 mp expropriate. Nu poate fi omisă în această analiză nici împrejurarea că imediat după apariția Legii nr. 18/1991 reclamanta a pretins restituirea acelorași terenuri, identificate în certificatele de moștenitor invocate, cu referire la care nu i-a fost recunoscut dreptul de proprietate justificat de modalitatea de preluare a bunurilor de către stat, prin expropriere.

Din acest motiv, reclamanta a sesizat instanța de judecată, în anul 1993, litigiu finalizat prin decizia nr. 3522 din 6 octombrie 1998 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă, care a conchis în același sens, motivat de împrejurarea că terenurile pretinse, preluate de stat prin expropriere și care au fost preluate de la antecesorul reclamantei, nu mai pot fi restituite în natură, întrucât au fost utilizate conform scopului pentru care au fost expropriate. Ca urmare, în susținerea temeiniciei pretențiilor reclamantei, cât privește preluarea bunurilor de către stat, în una dintre modalitățile reglementate de legea specială – exproprierea – vin și constatările jurisdicționale evocate intrate în puterea lucrului judecat, opozabile erga omnes și care reflectă adevărul celor constatate judecătorește.

Mai mult, reclamanta a susținut constant că pentru parte dintre terenurile pretinse str. G. nr. 11, str. V. nr. 38, ea și antecesoarea sa, C.G. figurau ca plătitoare de impozit la nivelul anului 1965, 1958, ceea ce conduce la concluzia că după momentul transmisiunii unei părți din drepturile succesorale către antecesorul său, C.E., terenurile amintite s-au aflat printre cele transmise, numai astfel explicându-se înregistrarea lor la epoca menționată în evidențele localității. Chiar dacă certificatele de moștenitor nu constituie titluri de proprietate în accepțiunea normelor substanțiale privind dovedirea unui atare drept, este de menționat că acestea prin coroborare cu alte probe se pot constitui în dovezi ale dreptului de proprietate în condițiile legii speciale, care prevede un sistem probator mai larg și flexibil decât cel din dreptul comun (art. 22 din Legea nr. 10/2001 și normele metodologice de aplicare ale acestei dispoziții prevăzute de H.G.

nr. 250/2007). În consecință, constatându-se că instanța de apel a reținut situația de fapt doar prin raportare la o anumită parte a probațiunii și nu la ansamblul materialului probator administrat în cauză, care se impune a fi reevaluat și prin raportare la constatările sus evocate, în scopul lămurii pe deplin a situației de fapt deduse judecății, în temeiul art. 314 C. proc. civ., recursul reclamantei va fi admis cu consecința casării hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași curte de apel, care în rejudecare va suplimenta, probațiunea, eventual prin completarea lucrărilor de specialitate deja administrate prin raportare la evidențele administrative ale localității cu referire la bunurile pretinse în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta C.E.A. împotriva deciziei nr. 93 A din 8 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza la aceeași instanță pentru rejudecarea apelului. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 noiembrie 2010.