ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6111/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

26 iulie 2005 reclamanta C.E.A. a formulat în contradictoriu cu pârâtul

Primarul General al Municipiului București, contestație împotriva dispoziției

nr. 4300 din 16 mai 2005 emisă de pârât, solicitând anularea actului

administrativ atacat și restituirea în natură a suprafeței de 11.630 mp situată

în București, astfel cum a pretins prin notificarea nr. 1734/2001 înaintată

pârâtului.

În motivarea cererii, reclamanta a

învederat că suprafața menționată se compune din următoarele amplasamente:

- str. S. nr. 1, suprafața de 1666

mp teren viran;

- str. S. nr. 11 – 35, compus din

două loturi, de 455 mp teren viran și 3438 mp pe care se află un topogan;

- B-dul B., în suprafață de 2808 mp,

pe care se află un parc – spațiu verde;

- B-dul N. nr. 2, compus din

suprafețele de 1016 mp și 1216 mp, în prezent spațiu verde;

- str. N. nr. 1, teren de 2340 mp,

folosit ca grădină de locatarii din zonă și 3769 mp folosit parțial ca grădini,

restul fiind ocupat de un garaj metalic.

A susținut reclamanta că terenurile

pretinse sunt proprietatea sa conform certificatului de moștenitor suplimentar

nr. 173 din 30 aprilie 1958 emis după succesiunea tatălui său, C.E., care l-a

dobândit cu contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 28020 din 19

octombrie 1932 de Tribunalul Ilfov (cunoscut sub denumirea de parcul C.).

A învederat că prin dispoziția

atacată pârâtul i-a făcut ofertă de despăgubiri doar pentru terenul de 213 mp

situat în București, str. N. nr. 33 bis, sector 3, expropriat prin Decretul nr.

85/1978, pentru care i-au fost oferite titluri de valoare nominală în procesul

de privatizare sau acțiuni la societăți comerciale tranzacționate pe piața de

capital, pentru diferența de până la 11.630 mp fiindu-i respinsă cererea, pe

motiv că nu a figurat în proprietatea antecesorilor săi la momentul

exproprierii.

Cererea a fost întemeiată în drept

pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Prin sentința nr. 308 din 5 martie 2009

pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost respinsă ca

neîntemeiată acțiunea reclamantei.

Prima instanță a reținut, în esență,

că reclamanta nu a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra terenurilor

solicitate, identificate în concret prin certificatele de moștenitor invocate

și nici dovada preluării acestor terenuri de către stat.

S-a subliniat că nu constituie acte

de natură a duce la dobândirea dreptului de proprietate și nici a servi ca instrument

probator în acest sens doar certificatele de moștenitor exhibate. Actul de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 7476/1912 invocat drept titlu de

proprietate pentru terenurile solicitate indică generic obiectul acestuia ca

fiind teren viran, situat la bariera Vergului, aparținând comunei Pantelimon,

județul Ilfov, în suprafață de 6 ha și 6145 mp, fără a fi identificat, pentru a

se putea verifica existența unei legături cu terenul menționat în certificatele

de moștenitor.

De asemenea, în actul de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 28020/1932 s-a menționat că autorul

reclamantei a dobândit toate drepturile succesorale ce i se cuveneau din

terenul situat în șoseaua Vergului, ce formează Parcul Cartianu și că devine și

singur și exclusiv proprietar asupra loturilor de teren nevândute, ceea ce a

determinat instanța să conchidă că la data întocmirii acestui contract se vânduseră

deja din terenul pretins de reclamantă anumite suprafețe.

S-a mai arătat că actele de

expropriere emise în perioada vizată de textul legii de reparație privește doar

pe cel restituit în modalitatea măsurilor reparatorii prin echivalent, pentru

celelalte terenuri, inclusiv cel din strada D. nr. 4 preluările fiind operate

pe numele altor persoane, inclusiv pentru imobilul menționat în care figurează

ca persoană expropriată C.E.I.A. și nu C.E. sau, în alte acte de preluare,

„moștenitorii lui C.E.”.

Apelul declarat de reclamantă

împotriva susmenționatei hotărâri, a fost respins ca nefondat prin decizia nr.

93 A din 8 februarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, care a reținut că la adresa situată în str. D. nr. 4 figurează în

decretul de expropriere alte persoane, C.E. și I.A. și nu autorul reclamantei, C.E.,

aspect ce a fost dezvoltat de judecătorul fondului.

Celelalte terenuri nu figurează în

decretele de expropriere ca fiind preluate de la autorul reclamantei, fapt

confirmat de adresele primăriei ce au fost înaintate instanței, fiind lipsit de

relevanță că din adresele invocate de reclamantă, emise în anul 1965 (pag. 89

dosar fond), respectiv 2001 (pag. 103 dosar fond) figurează înscrisă în rolul

fiscal ca plătitoare de impozite, justificat de documentația înaintată de

primărie care arată că ulterior anului 1958 nu există înscrisuri care să ateste

juridic continuarea dreptului de proprietate invocat pentru aceste terenuri.

S-a conchis astfel că reclamanta nu

a făcut dovada continuității proprietății sale, nereușind să răstoarne

evidențele administrative din care rezultă că în calitate de titulari ai

terenurilor pretinse figurau alte persoane.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, în

dezvoltarea motivului de recurs încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., a susținut că hotărârea este lipsită de temei legal și a fost dată

cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, întrucât în mod greșit a decis că

nu face dovada dreptului de proprietate asupra suprafețelor de teren

revendicate.

Acestea au constituit proprietatea

tatălui său, C.E., care le-a dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 28020 din 19 iulie 1932 de Tribunalul Ilfov și au trecut

în proprietatea statului fără titlu.

Terenurile solicitate constituie

loturi din suprafața de 6 ha și 6145 mp teren situat în Bariera Vergului,

amplasament cunoscut sub numele de Parcul Cartianu, terenuri identificate în

noua configurație a zonei prin rapoartele de expertiză administrate în cauză,

de care instanța nu a ținut seama.

În sprijinul susținerilor sale sunt

și adresele emise de autoritățile locale, care confirmă existența bunurilor

pretinse în patrimoniul său, respectiv al autorilor săi.

Nu-i poate fi imputată vreo culpă

pentru neevidențierea restului de teren pretins în evidențele instituțiilor

statului, cert fiind că acestea au fost preluate fără nici un titlu sau orice

bază legală.

Adresa nr. 530429/6191 din 10 mai 2005

emisă de Primăria municipiului București potrivit căreia aceste terenuri nu au

figurat pe numele autorilor săi, este contrazisă de înscrierile operate în

evidențele fiscale, întocmite pe numele său și în care aceasta apare a fi

evidențiată cu rol fiscal la adresele menționate în certificatele de

moștenitor.

Recursul este fondat.

Potrivit art. 314 C. proc. civ.,

„Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în

toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării

corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite”.

Sfera de aplicare a acestei norme ce

se constituie într-o excepție de la regula enunțată de prevederile art. 313 C.

proc. civ., este determinată de necesitatea aplicării corecte a legii la o

stare de fapt precis determinată de instanța a cărei hotărâre a fost atacată pe

calea recursului.

Interpretarea impusă de textul

normei legale evocate este deosebit de restrictivă, în sensul că ea este

aplicabilă numai atunci când starea de fapt a fost atât de precis determinată

încât nu implică intervenția instanței supreme asupra împrejurărilor de fapt

ori chiar o reapreciere a dovezilor administrate.

Stabilirea precisă, exactă a unei

stări de fapt cu consecințe asupra aplicării corecte a legii presupune

întotdeauna lămurirea deplină a împrejurărilor de fapt ale cauzei prin

raportare la ansamblul materialului probator administrat în cauză și

determinarea certă a tuturor elementelor cauzei în scopul justei sale

soluționări.

Or, în cauză, astfel cum cu temei

susține reclamanta, aprecierea elementelor pricinii, cu consecințe asupra

stabilirii pe deplin a situației de fapt, a fost rezultatul analizării

trunchiate, necoroborate a probelor administrate în cauză, ori cu nesocotirea

altor probe, rezultatul activității judiciare întemeindu-se astfel pe o stare

de fapt, în realitate, neomogenă, echivocă, ce nu a fost pe deplin lămurită,

ceea ce face imposibilă exercitarea controlului judiciar în prezenta etapă

procesuală și impune casarea hotărârii cu consecința trimiterii pricinii spre

rejudecare aceleiași curți de apel.

S-a demonstrat astfel cert că

antecesorul reclamantei, C.E. a dobândit împreună cu soția sa, A.C., întreg

terenul viran situat la bariera Vergului, aparținând de comuna Pantelimon,

județul Ilfov, în suprafață de 6 ha și 6145 mp, cu vecinătățile indicate în

actul de vânzare-cumpărare încheiat cu această ocazie autentificat de

Tribunalul Ilfov sub nr. 7476 din 30 aprilie 1912.

Drepturile succesorale rămase de pe

urma A.C. cuvenite mamei sale, L.C., au fost transmise antecesorului

reclamantului, C.E. și au avut ca obiect terenul situat pe soșeaua V. București,

aparținând comunei Dudeștii Cioplea, ce formează parcul Cartianu, astfel cum

rezultă din actul autentificat sub nr. 28020 din 19 octombrie 1932.

Potrivit clauzelor contractuale,

vânzătoarea a transmis „toate drepturile acestui teren de orice natură, fie că

privește loturile nevândute, fie că se referă la restul din prețul de vânzare

eventual rămase neachitate de către cumpărătorii loturilor”, dispoziție ce a

determinat instanța de fond, asemenea celei de apel să conchidă, prin raportare

și la decretele de expropriere invocate de parte, că aceasta nu a făcut dovada

proprietății asupra bunurilor pretinse.

În acest sens, atât prima instanță,

cât și instanța de apel s-au raportat la decretele de expropriere (f. 317, 321

dosar fond), respectiv la documentația înaintată de autoritățile locale cu

referire la parte din aceste terenuri.

Or, potrivit relațiilor comunicate

părții, respectiv instanței cu referire la imobilele pretinse rezultă fie că nu

dețin evidențe privind trecerea bunului în proprietatea statului (f. 230 – str.

S. fost 11 – 35, N. nr. 2, N. nr. 1 ori pentru terenul din str. D. nr. 4 teren

în suprafață de 1266 mp figurează înscris proprietate de stat și că a făcut

obiectul D.CS nr. 631/1963 fiind înscriși (în anexa la decret poz. 119) C.E., I.A.

cu teren în suprafață de 162 mp și construcție cu suprafața de 58,63 mp

expropriate.

Nu poate fi omisă în această analiză

nici împrejurarea că imediat după apariția Legii nr. 18/1991 reclamanta a

pretins restituirea acelorași terenuri, identificate în certificatele de

moștenitor invocate, cu referire la care nu i-a fost recunoscut dreptul de

proprietate justificat de modalitatea de preluare a bunurilor de către stat,

prin expropriere.

Din acest motiv, reclamanta a

sesizat instanța de judecată, în anul 1993, litigiu finalizat prin decizia nr.

3522 din 6 octombrie 1998 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă, care a

conchis în același sens, motivat de împrejurarea că terenurile pretinse,

preluate de stat prin expropriere și care au fost preluate de la antecesorul

reclamantei, nu mai pot fi restituite în natură, întrucât au fost utilizate

conform scopului pentru care au fost expropriate.

Ca urmare, în susținerea temeiniciei

pretențiilor reclamantei, cât privește preluarea bunurilor de către stat, în

una dintre modalitățile reglementate de legea specială – exproprierea – vin și

constatările jurisdicționale evocate intrate în puterea lucrului judecat,

opozabile erga omnes și care reflectă adevărul celor constatate judecătorește.

Mai mult, reclamanta a susținut

constant că pentru parte dintre terenurile pretinse str. G. nr. 11, str. V. nr.

38, ea și antecesoarea sa, C.G. figurau ca plătitoare de impozit la nivelul

anului 1965, 1958, ceea ce conduce la concluzia că după momentul transmisiunii

unei părți din drepturile succesorale către antecesorul său, C.E., terenurile

amintite s-au aflat printre cele transmise, numai astfel explicându-se

înregistrarea lor la epoca menționată în evidențele localității.

Chiar dacă certificatele de

moștenitor nu constituie titluri de proprietate în accepțiunea normelor

substanțiale privind dovedirea unui atare drept, este de menționat că acestea

prin coroborare cu alte probe se pot constitui în dovezi ale dreptului de

proprietate în condițiile legii speciale, care prevede un sistem probator mai

larg și flexibil decât cel din dreptul comun (art. 22 din Legea nr. 10/2001 și

normele metodologice de aplicare ale acestei dispoziții prevăzute de H.G. nr.

250/2007).

În consecință, constatându-se că

instanța de apel a reținut situația de fapt doar prin raportare la o anumită

parte a probațiunii și nu la ansamblul materialului probator administrat în

cauză, care se impune a fi reevaluat și prin raportare la constatările sus

evocate, în scopul lămurii pe deplin a situației de fapt deduse judecății, în

temeiul art. 314 C. proc. civ., recursul reclamantei va fi admis cu consecința

casării hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași curte

de apel, care în rejudecare va suplimenta, probațiunea, eventual prin

completarea lucrărilor de specialitate deja administrate prin raportare la

evidențele administrative ale localității cu referire la bunurile pretinse în

cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta C.E.A.

împotriva deciziei nr. 93 A din 8 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția

a IV-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza la

aceeași instanță pentru rejudecarea apelului.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15

noiembrie 2010.