ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1147/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea adresată Tribunalului București, înregistrată la data de 25 iunie 2009, reclamanta SC F.C.E. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC A.I.I. SRL solicitând ca aceasta să fie obligată să-i plătească suma de 332.411,17 lei, din care 166.205,85 lei reprezintă facturi neachitate, iar 166.205,85 lei reprezintă penalități de întârziere și cheltuielile de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze. Secția a VI-a comercială a Tribunalului București, prin sentința comercială nr. 4809, pronunțată la data de 14 aprilie 2010, a admis în parte, acțiunea și a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 27.884,18 lei, reprezentând contravaloare servicii curierat și suma de 27.884,18 lei, reprezentând penalități de întârziere; a compensat în parte, cheltuielile de judecată și a obligat pe pârâtă să plătească reclamantei și suma de 2.300 lei cu acest titlu.

Spre a hotărî astfel, prima instanță a reținut că modificarea tarifelor nu poate fi făcută unilateral de către prestator, fără a aduce la cunoștință beneficiarului această modificare în condițiile art. 11; că reclamanta nu a făcut dovada că ar fi comunicat notificarea de majorare a tarifelor reprezentanților pârâtei, iar împrejurarea că pârâta a înregistrat în contabilitate facturile emise cu prețurile majorate și că a achitat o parte din acestea nu reprezintă o recunoaștere a majorării prețurilor, întrucât acestea cuprind o sumă totală de plată pentru serviciile prestate pe o perioadă de aproximativ două săptămâni, nerezultând data comunicării anexelor la facturi care detaliază serviciile prestate și cuprind prețurile pe fiecare prestație în parte.

În ce privește penalitățile de întârziere, tribunalul a reținut că acestea sunt datorate de pârâtă în baza dispozițiilor art. VII din contract, iar în stabilirea cuantumului acestora a făcut aplicarea art. 4 pct. 3 din Legea nr. 469/2002, constatând că nu există nicio prevedere contractuală, în sensul că penalitățile pot depăși suma efectiv datorată. Cu referire la cheltuielile de judecată, instanța de fond a făcut aplicarea art. 276 C. proc. civ., având în vedere plata onorariului de expert de către fiecare dintre părți, taxa de timbru aferentă pretențiilor admise precum și timbrul judiciar. Împotriva sentinței tribunalului au formulat apel, atât reclamanta cât și pârâta.

Secția a V-a comercială a Curții de Apel București, prin decizia comercială nr. 499, pronunțată la data de 26 octombrie 2010, a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței tribunalului pe care a schimbat-o, în tot, în sensul că a admis acțiunea, astfel cum a fost formulată de reclamantă, și a obligat-o pe pârâtă să plătească acesteia suma de 166.205,85 lei, reprezentând contravaloare servicii, suma de 166.205,85 lei, reprezentând penalități de întârziere și suma de 17.340 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, respingând apelul declarat de pârâtă împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de control judiciar a reținut, cu referire la apelul reclamantei, că în mod greșit instanța de fond a considerat că „între părți nu a operat majorarea de prețuri începând cu data de 1 aprilie 2008”, chiar dacă pentru această majorare nu există un act adițional sau o notificare comunicată conform art. XI din contractul părților, întrucât „părțile nu au exclus în mod expres orice altă modalitate prin care să se realizeze acordul de voință asupra clauzelor contractuale”, iar prin conduita pârâtei, concretizată în primirea, înregistrarea în contabilitatea sa și achitarea celor 9 facturi emise de apelanta – reclamantă în intervalul de timp cuprins între 22 aprilie 2008 – 21 august 2008 cu prețul serviciilor majorat, rezultă că aceasta a acceptat noile tarife, realizându-se acordul de voință cel mai târziu la momentul primei plăți efectuată în baza noilor prețuri, deși modificarea contractului sub aspectul serviciilor prestate a operat prin realizarea acordului de voință al părților prin corespondență, conform art. 35 C. com.

În ce privește apelul pârâtei, instanța de apel a considerat că stabilirea cuantumului debitului principal de către instanța de fond, cu ajutorul unui raport de expertiză contabilă nu este de natură a înlătura obligația de plată a penalităților aferente acestuia, întrucât debitul principal a luat naștere la momentul prestării serviciilor de curierat, iar neplata la scadență a debitului induce aplicarea art. VII din contractul părților. Împotriva menționatei decizii a formulat recurs apelanta-pârâtă SC A.I. SRL, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului s-a arătat, în esență, că instanța de apel a interpretat greșit contractul de prestări servicii nr. 152 din 15 februarie 2005, încheiat între părți, reținând că „părțile nu au exclus în mod expres orice altă modalitate prin care să se realizeze acordul de voință asupra clauzelor contractuale”, nu a dat eficiență art. XIII, care prevede că modificarea contractului se face numai prin act adițional, a încălcat art. 969 C. civ. și a aplicat greșit art. 35 C. com. Prin concluziile scrise depuse la dosar intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului considerând că instanța de apel a reținut în mod corect conduita contractuală a apelantei-pârâte și a considerat că a operat modificarea contractului prin realizarea acordului de voință conform art. 35 C. com.

Recursul este fondat. Astfel, potrivit art. V teza ultimă din contractul de prestări servicii nr. 152, încheiat între părți la data de 15 februarie 2005, „tarifele pot fi modificate în raport de coeficientul de inflație și creșterea costurilor”, iar, potrivit art. XIII din același act juridic „modificarea contractului se face numai prin act adițional încheiat între părțile contractante”. Din interpretarea coroborată a acestor prevederi contractuale rezultă, cu claritate, că modificarea tarifelor convenite se face numai prin act adițional, încheiat de părțile contractante ca manifestare a acordului lor de voință cu privire la această modificare, aspect nesocotit de instanța de apel care a considerat, greșit, că „părțile nu au exclus în mod expres orice altă modalitate prin care să se realizeze acordul de voință asupra clauzelor contractuale”, față de prevederile art. XIII din contractul părților, încălcând, astfel, principiul înscris în art. 969 alin. (1) C. civ.

și făcând o greșită aplicare în speță a art. 35 C. com. Așa fiind, constatând incidența motivelor prevăzute de art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., în cauză, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1), alin. (2) și alin. (3) C. proc. civ. va admite recursul declarat de apelanta – pârâtă împotriva deciziei atacate, pe care o va modifica, în parte, în sensul că va respinge, ca nefondat, și apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței tribunalului, pe care o va păstra în tot, menținând dispozițiile deciziei cu privire la apelul pârâtei, iar, în temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va obliga intimata, în culpă procesuală, să plătească recurentei cheltuielile de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru și timbru judiciar, depuse la dosar (fila 32).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta SC A.I. SRL București împotriva deciziei comerciale nr. 499 din 26 octombrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, ca fondat. Modifică în parte decizia recurată, în sensul că respinge apelul formulat de reclamanta SC F.C.E. SRL București împotriva sentinței comerciale nr. 4809 din 14 aprilie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială. Menține restul dispozițiilor deciziei recurate. Obligă intimata-reclamantă SC F.C.E. SRL București să plătească recurentei-pârâte SC A.I. SRL București suma de 4662 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, constând în taxă judiciară de timbru și timbru judiciar.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 martie 2011.