ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1686/2011

Asupra recursului de față;în baza

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 806 din 17

noiembrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a

II-a

penală, a fost condamnat inculpatul U.F.

la 15 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 174 - 176

lit. d) cu aplic. art. 37 lit. b) C. pen. și la 7 ani închisoare pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 211 alin. (1) și alin. (2)

1

lit. c) C. pen. cu aplic. art. 37 lit. b) C. pen.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit.

b) C. pen., s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 15 ani

închisoare si 6 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza

II,

lit. b) C. pen.

S-a făcut aplic. art. 71, art. 64 lit.

a) teza

II,

lit. b) C. pen. în temeiul

dispozițiilor art. 350 C. proc. pen., a fost menținută starea de arest a

inculpatului, iar conform art. 88 C. pen. s-a computat detenția de la 25

noiembrie 2009 la zi.

În temeiul dispozițiilor art. 346 C.

proc. pen., art. 14 C. proc. pen. rap. la art. 998 - 999 C. civ., a fost

obligat inculpatul la 17.377, 14 lei despăgubiri civile către partea civilă

Spitalul Clinic de Urgență București.

S-a luat act că Biserica Creștină după

Evanghelie nu s-a constituit parte civilă.

În temeiul dispozițiilor art. 118 lit.

e) C. pen., s-a confiscat de la inculpat suma de 20 lei.

În temeiul dispozițiilor art. 191 C.

proc. pen., a fost obligat inculpatul la 4000 lei cheltuieli judiciare

statului.

Pentru a pronunța această soluție,

prima instanță a reținut următoarea situație de fapt:

La data de 7 noiembrie 2009, în jurul

orei 15

30

, inculpatul U.F., fiind sub influenta băuturilor

alcoolice, s-a hotărât să sustragă mai multe bunuri de îmbrăcăminte din

locuința victimei C.M., cunoscând că locuiește singură.

Ideea săvârșirii faptei i-a venit în

timp ce se afla pe strada unde victima locuiește. A pătruns în locuința

acesteia din sector 2 și a sustras mai multe obiecte de uz casnic și

îmbrăcăminte pe care le-a pus într-o pătură. Fiind surprins de victimă, a

lovit-o cu pumnul în zona feței, aceasta a căzut pe podeaua locuinței și s-a

lovit cu capul de podea. La ieșirea din locuință a fost surprins de martora M.E.,

motiv pentru care a abandonat bunurile sustrase și a fugit. Pe stradă a fost

urmărit de martorele M.E. și S.R., ambele vecine cu victima. Acestea l-au oprit

pe inculpat, l-au întrebat de ce au lovit-o pe victima, i-au verificat sacosele

și au constatat ca inculpatul era în stare avansată de ebrietate. Revenind la

locuința victimei, au anunțat ambulanța și organele de politie, fiindcă victima

C.M. se afla căzută pe podea cu capul pe pragul ușii ce face accesul în altă

cameră, prezentând leziuni în zona capului.

S-a mai reținut că în dimineața

respectivă victima, ca urmare a crizelor de epilepsie, a căzut la poarta

locuinței sale, pe trotuar, vecina martoră D.F. apelând Salvarea la 112. Când

ambulanța a ajuns la locuința victimei, a găsit-o în curte, în picioare,

refuzând să meargă la spital.

La data de 23 noiembrie 2009, victima C.M.

a decedat la Spitalul Clinic de Urgenta București.

Raportul medico-legal de necropsie nr.

A3/1645/2009, efectuat în cauză de Institutul Național de Medicină Legală

București, a concluzionat că leziunile traumatice constatate la necropsie au

legătură de cauzalitate indirectă cu decesul.

În drept, faptele inculpatului U.F. au

fost încadrate în dispozițiile art. 211 alin. (1), (2)

1

lit. c) cu

aplic. art. 37 lit. b) C. pen. și art. 174 - 176 lit. d) C. pen. cu aplic art. 37

lit. b) C. pen.

Individualizarea pedepselor s-a făcut

în raport cu criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen., apreciindu-se că

scopul pedepselor poate fi atins prin executarea pedepselor în condiții

privative de libertate și în cuantumul fixat.

Împotriva sentinței a declarat apel

Parchetul de pe lângă Tribunalul București, critica vizând netemeinicia

soluției sub aspectul individualizării pedepselor aplicate.

Prin decizia penală nr. 26 din 26

ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția

I

penală, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de

Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva sentinței penale nr. 806

din 17 noiembrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală.

A fost menținută starea de arest a

inculpatului U.F. și s-a computat prevenția începând cu 25 noiembrie 2009 la

zi.

S-a dispus ca onorariul apărătorului

desemnat din oficiu, în sumă de 200 lei, să se avanseze din fondul Ministerului

Justiției.

Examinând cauza în limitele și în

conformitate cu dispozițiile art. 371, art. 372 și art. 378 C. proc. pen., s-a

constatat că prima instanță a stabilit în mod corect, pe baza probelor

administrate, situația de fapt, făcând și o încadrare juridică corespunzătoare

a faptelor săvârșite de inculpat.

S-a reținut, totodată, că

individualizarea pedepselor s-a făcut în raport de criteriile generale

prevăzute de art. 72 C. pen., referitoare la gradul de pericol social al faptelor,

împrejurările în care au fost săvârșite și limitele de pedeapsă prevăzute de

textele incriminatoare.

Instanța de apel a avut în vedere și

faptul că inculpatul a avut discernământul păstrat în raport de fapta pe care a

săvârșit-o, apreciind însă că el trebuie privit prin prisma lipsei de

instrucție și a diagnosticului psihiatric pe care îl prezintă, de tulburare

organică de personalitate, reținându-se că este evident că a avut o

reprezentare necorespunzătoare asupra faptelor sale.

Astfel, s-a apreciat că o pedeapsă

poate fi corectivă numai dacă ține seama de persoana căreia i se aplică, de

capacitatea de a-și analiza faptele și de a se hotărî pentru o conduită

compatibilă cu interesele societății, impunându-se evitarea stabilirii unei

pedepse excesive, întrucât trebuie să existe o proporție între pedeapsă,

infracțiunea comisă și persoana inculpatului.

Ca atare, s-a apreciat că pedepsele

aplicate de prima instanță au fost în mod just individualizate, iar a proceda

la o majorare a lor, așa cum a solicitat parchetul, nu ar da o satisfacție

deplină dispozițiilor art. 52 C. pen.

Împotriva deciziei anterior menționate

a declarat recurs inculpatul U.F., fără a indica motivele pe care se întemeiază

acesta.

La termenul de judecată din data de 27

aprilie 2011, reprezentantul Ministerului Public a invocat excepția

inadmisibilității recursului declarat de inculpat împotriva deciziei penale nr.

26 din 26 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția

I

penală.

Concluziile reprezentantului

Ministerului Public, ale apărătorului recurentului inculpat și ultimul cuvânt

al acestuia au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri,

urmând a nu mai fi reluate.

Examinând actele și lucrările

dosarului, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este inadmisibil

pentru considerentele care urmează.

Dând eficiență principiului stabilit

prin art. 129 din Constituție privind exercitarea căilor de atac în condițiile

legii procesual penale, precum și celui privind liberul acces la justiție

statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigențelor art. 13 din

Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale, Codul de procedură penală a stabilit un sistem coerent al căilor

de atac, același pentru toate persoanele aflate în situații juridice identice.

Codul de procedură penală

reglementează hotărârile susceptibile de a fi supuse examinării, căile de atac

ordinare care pot fi exercitate împotriva acestora, termenele de declarare și

motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârilor.

Dispozițiile art. 385

1

C.

proc. pen. prevăd că sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs hotărârile

judecătorești nedefinitive, fiind indicate expres și limitativ hotărârile care

sunt supuse recursului.

Aliniatul (4) al aceluiași articol

prevede că nu pot fi atacate cu recurs sentințele în privința cărora persoanele

prevăzute în art. 362 C. proc. pen. nu au folosit calea apelului ori când

apelul a fost retras, dacă legea prevede această cale de atac. Persoanele

prevăzute în art. 362 pot declara recurs împotriva deciziei pronunțate în apel,

chiar dacă nu au folosit apelul, dacă prin decizia pronunțată în apel a fost

modificată soluția din sentință și numai cu privire la această modificare.

În speță, se constată că inculpatul a

declarat recurs împotriva deciziei penale nr. 26 din 26 ianuarie 2011 a Curții

de Apel București, secția

I

penală, în condițiile în

care acesta nu a declarat apel în cauză, iar decizia curții de apel nu a

modificat sentința primei instanțe, apelul parchetului fiind respins.

Astfel, dacă s-ar recunoaște

promovarea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de lege, s-ar

ajunge la încălcarea principiului legalității căilor de atac consfințit prin

art. 129 din Constituție, ceea ce este inadmisibil.

Pentru aceste considerente, în temeiul

art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca

inadmisibil recursul declarat de inculpatul U.F.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către

stat, în care se va include și onorariul apărătorului desemnat din oficiu,

conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul

declarat de inculpatul U.F. împotriva deciziei penale nr. 26 din 26 ianuarie 2011

a Curții de Apel București, secția

I

penală.

Deduce din pedeapsa aplicată

inculpatului, durata reținerii și arestării preventive de la 25 noiembrie 2009

la zi.

Obligă recurentul inculpat la plata

sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de

200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru

inculpat se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 27

aprilie 2011.