ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 570/2011

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor dosarului, constată că prin sentința comercială nr. 8 din 13 februarie 2008 Tribunalul Iași, secția comercială și contencios administrativ, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul O.R.C. de pe lângă Tribunalul Iași, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul I.E. precum și cererea de intervenție în interes propriu privindu-l pe intervenientul în interes propriu B.N., ambele cereri formulate în contradictoriu cu pârâtul O.R.C. de pe lângă Tribunalul Iași ca fiind formulate împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale a reclamantului I.E.

și a intervenientului în interes propriu B.N., invocată de pârâta SC I.M.A. SA și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul I.E. precum și cererea de intervenție in interes propriu privindu-l pe intervenientul în interes propriu B.N. ambele cereri formulate în contradictoriu cu pârâta SC I.M.A. SA, ca fiind formulate de persoane fără calitate procesuală activă. Tribunalul a obligat reclamantul și intervenientul în interes propriu la plata către pârâtă a sumei de 6000 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, dispunând ca hotărârea să fie comunicată O.R.C. de pe lângă Tribunalul Iași . Prin decizia nr. 101 din 16 noiembrie 2009 a Curții de Apel Iași, secția comercială, au fost respinse apelurile declarate de reclamantul I.E.

și intervenientul B.N. împotriva sentinței comerciale nr. 8/com din 13 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul Iași, secția comercială și contencios administrativ. Împotriva acestei decizii a declarat recurs intervenientul B.N. care, considerând că are calitate procesuală, a susținut că hotărârea primei instanțe încalcă legea pentru că nu a fost pronunțată în camera de consiliu, nu cuprinde încheierea de dezbateri în fond și nu sunt indicate domiciliile părților. Pe fondul cauzei, recurentul a învederat că hotărârea AGA este lovită de nulitate absolută, iar obligarea lui la cheltuieli de judecată este greșită pentru că nu are calitatea de parte, ci de intervenient. Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul pentru următoarele considerente: Cu privire la motivul de recurs prin care recurentul B.N.

invocă nulitatea sentinței comerciale nr. 8 din 13 februarie 2009 a Tribunalului Iași, se va reține că acest motiv de recurs nu poate fi primit, întrucât, așa cum rezultă din verificarea actelor dosarului, în mod corect judecată, respectiv toate ședințele de judecată și dezbaterile la prina instanță au avut loc în camera de consiliu așa cum este prevăzut la art. 132 alin. (9) din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale nefiind nici o încălcare a acestei prevederi indicată de recurentă potrivit căruia:„Cererea se va judeca în camera de consiliu.”, dar și cu respectarea dispozițiilor art. 121 alin. (3) C. proc.

civ., potrivit căruia: „Hotărârea se pronunță întotdeauna în ședința publică.” Critica recurentului potrivit căreia hotărârea instanței de fond ar fi lovită de nulitate întrucât instanța s-ar fi pronunțat în ședință publică, iar dezbaterile ar fi avut loc, tot în ședință publică, ceea ce ar constitui, în opinia sa, o încălcare a normelor imperative legale prevăzute sub sancțiunea nulității indicând ca temei de drept art. 132 alin. (9) din Legea 31/1990 privind societăților comerciale, este pur speculativă, întrucât recurentul cunoaște foarte bine faptul că dezbaterile asupra fondului cauzei au avut loc în camera de consiliu, dovezile reieșind evident din dosarul primei instanțe.

În mod corect instanța de fond soluționând cauza cu respectarea dispozițiilor art. 132 alin. (9) din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, judecând cererea în camera de consiliu, fapt dovedit chiar prin sentința comercială în cuprinsul căreia apare menționat următoarele: „Tribunalul Iași, comercial și contencios administrativ, - Ședința camerei de consiliu din 13 februarie 2009”. De asemenea, la finalul aceleiași sentințe, reiese clar și este dovedit că în mod corect instanța de fond a făcut aplicarea dispozițiilor art. 132 alin. (9) din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, precum și a dispozițiilor art. 121 alin. (3) C. proc. civ., consemnând următoarele: „Dată în ședința camerei de consiliu și pronunțată în ședința publică azi, 13 februarie 2009.”.

O mențiune contrară în cuprinsul hotărârii ar putea constitui cel mult o greșeală de redactare, atât timp cât în mod dovedit judecata asupra cererii având ca obiect acțiune în anularea hotărârii A.G.A., a avut loc în camera de consiliu, fiind respectate dispozițiile art. 132 alin. (9) din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale și pronunțând sentința în ședință publică, conform art. 121 alin. (3) C. proc. civ., iar acest aspect este dovedit și reiese în mod evident din cuprinsul sentinței criticate în care s-a făcut în mod clar mențiunea ,.dată în Ședința camerei de consiliu din 13 februarie 2009”, iar pronunțarea a fost dată în „ședința publică din data de 13 februarie 2009”. Prin urmare, se va constata că nu sunt încălcate dispozițiile art. 261 C. proc.

civ., așa cum susține recurentul doar în mod pur speculativ.

Sentința comercială nr. 8 din 13 februarie 2009 a Tribunalului Iași a fost pronunțată cu respectarea normelor imperative legale prevăzute sub sancțiunea nulității atât timp cât judecata și pronunțarea s-au realizat cu respectarea dispozițiilor legale la care s-a făcut trimitere și chiar presupunând că s-ar fi strecurat o eroare de redactare în cuprinsul hotărârii, aceasta nu poate constitui motiv de nulitate absolută a hotărârii în acest sens s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, prin Decizia nr. XIII din 5 februarie 2007 publicată în M.Of., Partea I nr. 733 din 30 octombrie 2007, potrivit căreia:„ Cât timp prin nicio dispoziție nu se prevede în mod expres nulitatea minutei dacă nu este pronunțată în ședință publică, interpretarea rațională a textelor de lege enunțate trebuie să conducă la concluzia că lipsa din dispozitivul hotărârii, consemnat în minuta întocmită în timpul deliberării, a mențiunii că „pronunțarea s-a făcut în ședință publică”, nu poate atrage nulitatea hotărârii decât în cazul când această omisiune a adus o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui act.

A considera altfel ar însemna să se adauge la obligațiile legale prin care sunt reglementate nulitățile și să se reia judecata pentru omisiuni de ordin formal, în cazuri în care o asemenea nulitate nu operează, ceea ce ar fi inadmisibil. Așa fiind, se impune concluzia că nerespectarea cerinței că dispozitivul hotărârii să cuprindă mențiunea că pronunțarea hotărârii s-a făcut în ședință publică atrage nulitatea hotărârii numai atunci când s-a adus o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui act.”. Privitor la un alt motiv de nulitate a hotărârii invocat de recurent care constă în aceea că hotărârea instanței de fond nu ar cuprinde domiciliul părților, se va reține că recurentul nu a fost prejudiciat de lipsa acestei mențiuni din cuprinsul hotărârii atât timp cât a uzat de ambele căi de atac, respectiv apel și recurs.

Așa cum a statuat și jurisprudența în materie: „Nearătarea în hotărâre a reședinței părților nu poate atrage anularea hotărârii, când nu există îndoială asupra identității părților care au obținut hotărârea (Cas. I., decizia din 9 decembrie 1986). Mai susține recurentul că: hotărârea nu ar cuprinde și încheierea de dezbateri pe fond, dar este greșita aceasta critica deoarece sentința a fost comunicată recurentului în întregul ei, acesta exercitându-și dreptul la ambele căi de atac, respectiv apel și recurs, în termen legal. Cu privire la susținerea recurentului potrivit căreia la dosarul cauzei nu ar fi fost depuse contractul de asistență juridică și chitanțele aferente sumelor facturate, se va reține că s-a făcut dovada facturării și încasării acestora, la dosarul instanței de fond aflându-se contractul de asistență juridică și chitanțele de plată a onorariului apărătorului societății intimate.

Fața de această critică a recurentului, se va mai reține că acesta nu a atacat în apel hotărârea instanței de fond cu privire la cheltuielile de judecată, motiv pentru care în recurs este inadmisibilă o astfel de solicitare. Nepunând în discuția instanței de apel cheltuielile de judecată pe care prima instanță le-a stabilit în sarcina intervenientului, instanța de apel, motivat, nu a avut posibilitatea de a analiza apelul declarat și sub acest aspect, astfel că acest motiv nu poate fi invocat pentru prima dată pe calea recursului. Pentru acest considerent, de formulare omisso medio , Înalta Curte va constata ca acest motiv de recurs privind cheltuielile de judecată nu poate fi cercetat pentru prima dată în această faza procesuală a litigiului.

Cât privește critica recurentului asupra hotărârii pronunțate de Tribunalul Iași asupra fondului cauzei, se va reține prin sentința comercială nr. 8/com/cam consiliu din 13 februarie 2009, Tribunalul Iași a respins, în mod corect, cererea de intervenție în interes propriu formulată de către intervenientul B.N.

observând că acesta nu avea calitate procesuală activă, întrucât, chiar dacă acesta fost prezent la adunarea generală a acționarilor din data de 30 mai 2008, acesta nu a votat contra/împotriva adoptării Hotărârii nr. 1 din 30 mai 2008, așa cum reiese din procesul-verbal de ședință, astfel încât, acesta nu se încadrează în nici una dintre cele două categorii de acționari prevăzute de art. 132 alin. (2) și (3) din Legea nr. 3171990, care au dreptul sa conteste hotărârea AGA, respectiv:„ acționarii care nu au luat parte la adunarea generală” sau „... acționarii care au luat parte la adunarea generală și au votat contra și au cerut să se insereze aceasta în procesul-verbal al ședinței.” Prin urmare, în mod corect au reținut și apreciat instanța de fond și de apel în considerentele hotărârii atacate că „neîndeplinirea cerinței impuse de textele de lege anterior menționate nu dau dreptul reclamantului și intervenientului în nume propriu de a contesta ulterior hotărârea AGA, astfel încât aceștia din punct de vedere procesual nu justifică calitatea procesuală activă.” Înalta Curte reține, așadar, că recurentul-reclamant nu are calitate procesuală activă, întrucât așa cum s-a arătat și dovedit cu înscrisurile depuse în primă instanță, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 132 alin. (2) și (3) din Legea nr. 31/1991.

În condițiile în care nici unul dintre motivele de recurs nu este întemeiat, pe cale de consecință, conform art. 312 C. proc. civ. se va respinge recursul declarat de intervenientul B.N. împotriva deciziei nr. 101 din 16 noiembrie 2009 a Curții de Apel Iași, secția comercială, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de intervenientul B.N. împotriva deciziei nr. 101 din 16 noiembrie 2009 a Curții de Apel Iași, secția comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 februarie 2011.