ÎCCJ, Decizia nr. 198/2011
ÎCCJ, Decizia nr. 198/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra recursului de
față,
Din actele dosarului
constată următoarele:
Prin încheierea nr. 1131 din 27 iulie 2011,
pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost
respinsă, ca nefondată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar
formulată de inculpatul D.L.A., cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare
statului.
Pentru a pronunța
această soluție prima instanță a reținut, în esență, că inculpatul a formulat
prin apărătorul său, cerere de liberare provizorie sub control judiciar în
temeiul dispozițiilor art. 160
2
C. proc. pen.
S-a motivat că
sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 160
2
C. proc. pen.,
în sensul că nu există date din care să rezulte că
inculpatul ar
putea săvârși alte
infracțiuni, ori că ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului,
iar
față de comentariile laudative la adresa sa și mai ales afirmațiile pozitive
ale
șefului A.N.A.F. la adresa sa, nu se
poate reține că inculpatul D.L.A. a făcut parte
dintr-o grupare
infracțională organizată. A mai arătat că în ce-l privește pe inculpat, nu s-au
administrat probe suplimentare, nu au apărut elemente noi care să justifice
menținerea în stare de
arest a acestuia și
consideră că cererea de liberare provizorie poate fi admisă chiar
dacă
există presupunerea rezonabilă că ar fi comis faptele; inculpatul este
căsătorit, are un
copil de 4 ani și nu sunt
date din care să rezulte că ar putea să se sustragă de la
urmărirea
penală.
Examinând actele și
lucrările dosarului, prima instanță a reținut că arestarea inculpatului
D.L.A. s-a dispus prin încheierea nr. 759 din data
de 25 mai 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală,
definitivă
prin respingerea recursului inculpatului
conform
încheierii nr. 143 din 31 mai 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul
de 5 judecători.
Prin
încheierea nr. 888 din 18 iunie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,
secția penală (definitivă prin respingerea recursului inculpatului D.L.A.
conform încheierii nr. 154 din 21 iunie 2011 a Înaltei Curți de Casație și
Justiție, completul de 5 judecători), a fost prelungită starea de arest a
inculpatului D.L.A. pentru încă 30 de zile.
Ulterior,
prin încheierea din data de 11 iulie 2011 nr. 1026, a fost prelungită cu încă
30 de zile măsura arestării preventive a acestui inculpat.
Conform actelor și
lucrărilor dosarului de urmărire penală, inculpatul D.L.A. este cercetat pentru
infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 7 pct. 1 din Legea nr. 39/2003,
constând în faptul că ar fi aderat și sprijinit un grup infracțional organizat.
Astfel,
î
n
perioada anului 2010 - începutul anului 2011, în calitatea deținută, de Ș.B.V.
Constanța Sud Agigea a aderat și sprijinit grupul infracțional organizat.
În acest context,
împreună cu inculpatul B.E., începând cu data de 27 octombrie 2010, a ordonat
blocarea completă a intrării în țară a mărfurilor de tip textile și
încălțăminte, iar apoi, peste câteva zile, a tuturor mărfurilor importate prin
B.V. Constanța Sud Agigea, ca măsură de retorsiune pentru neplata de către unii
intermediari vamali, printre care, în special inculpatul D.M. și inculpatul A.N.A.R.B.M.,
a taxelor cuvenite grupului infracțional organizat din care făcea parte,
inclusiv a sumelor datorate cu
titlu
de mită către lucrătorii vamali. Această acțiune era menită a-i determina pe
intermediarii vamali menționați să achite aceste sume de bani.
Inculpatul D.L.A. a
fost permanent informat de membrii grupului infracțional organizat despre
acțiunile infracționale desfășurate în B.V. Constanța Sud Agigea,
solicitându-i-se acordul cu privire la acestea.
Astfel, cu ocazia
unor operațiuni de tranzit vamal efectuate de intermediarul A.N.A.R.B.M. la
data de 24 august 2010, în privința unor mărfuri introduse în țară prin B.V. Constanța
Sud Agigea, cu destinația vamală Slobozia, pentru care s-a plătit mită
lucrătorilor vamali prin intermediul inculpatului T.D.I., acesta l-a informat
de cele întâmplate pe inculpatul D.L.A.
La data de 25
septembrie 2010 (ora 16:08:08), într-o discuție dintre inculpatul T.D.I. și
inculpatul O.C.C., adjunctul inc. D.L.A., s-a menționat de către O.C.C. că s-a
luat legătura și cu D.L.A., care a fost de părere că se vor face de râs,
deoarece toate operațiunile erau închise și totul „e în regulă, fără probleme”.
În legătură cu
întârzierile la plata datoriilor către comisionarii vamali, incluzând și sumele
date ca mită lucrătorilor vamali, la data de 12 octombrie 2010, inculpatul T.D.I.
i-a cerut inculpatului D.L.A. să facă presiuni asupra inculpatului D.M. pentru
a-și plăti datoriile.
La 24 octombrie 2010,
orele 13:24:06, într-o discuție purtată între inculpatul T.D.I. și inculpatul Ț.V.,
referitoare la introducerea în țară a unor containere cu mărfuri prin firme
fantomă, s-a afirmat că despre aceste operațiuni a fost informat și D.L.A.
La data de 26
octombrie 2010, orele 10:09:08, inculpatul T.D.I. i-a cerut sfatul inculpatului
D.L.A. cum să procedeze în cazul unui client al C.C.S., G.B.V., care realizează
o operațiune de tranzit vamal către B.V.T.E. București, ocazie cu care inculpatul
D.L. a promis să îi ajute, precizând că mita ce trebuie oferită la biroul vamal
de destinație este de 500 euro („o palmă europeană”).
La data de 27
octombrie 2010, inculpatul D.L.A. a direcționat un client, prin intermediul
inculpatului P.L. către inculpatul T.D.I. pentru rezolvarea unor operațiuni de
tranzit vamal, prin darea de mită lucrătorilor vamali implicați.
La data de 03
noiembrie 2010, ora 08:29:18, inculpatul D.L.A. i-a cerut inculpatului T.D.I.
să-i facă legătura unui prieten al său cu „A.” (inculpatul M.R.), pentru
realizarea unor operațiuni de import prin intermediul acestuia, iar la data de
03 noiembrie 2010 ora 09:15:11, inculpatul T.D.I. a luat legătura cu inculpatul
M.R. în sensul cerut de inculpatul D.L.A.
La data de 13
noiembrie 2010, orele 15:12:33, inculpatul T.D.I. i-a recomandat inculpatului C.M.
să ia legătura cu inculpatul D.L., pentru că așa i-a indicat acesta din urmă
pentru rezolvarea unor probleme în legătură cu operațiunile vamale ale acestuia
(a se vedea și 13. 11. 2010 orele 15:54:28), ce presupuneau introducerea în
țară de mărfuri contrafăcute, purtând însemnele mărcii C.K. În final, problema
s-a rezolvat prin plata unei mite în valoare de 3.000 dolari S.U.A., prin
intermediul inculpatului T.D.I. (13 noiembrie 2010 ora 20:50:31).
La data de 15 noiembrie 2010, orele 10:19:21,
inculpatul D.L.A. a intervenit pe lângă inculpații Ț.V. și T.D.I. pentru
rezolvarea de către aceștia a unei operațiuni vamale a unui prieten al său,
vizând introducerea în țară, în condiții ilegale, a 4 containere cu mărfuri.
La data de 13 ianuarie 2011, orele 09:50:06, inculpatul T.D.I.
i-a cerut numitului O.M., angajat al C.C.S., să îl întrebe și pe inculpatul D.L.A.
dacă este de acord cu o operațiune vamală în care este implicată o persoană
neagreată de acesta.
La data de 22 septembrie 2010, orele 11:50:34, inculpatul
D.L.A. i-a dat consultații de specialitate vamală numitului T. despre modul cum
ar trebui să procedeze pentru introducerea în țară a unor mărfuri importate din
China, cu mențiunea „porțelan” în actele de proveniență, pentru a o putea
declara la vamă ca „ceramică”, încadrare tarifară ce presupunea taxe mai mici.
(orele 12:58:45).
La
data de 03 octombrie 2010, orele 10:01:44, inculpatul D.L.A. a fost avertizat
de un lucrător de poliție că situația este dificilă, „pentru că nu au rezolvat
[..] chestiunea”, acesta precizând că va vorbi pentru a afla ce s-a întâmplat.
Lucrătorul de poliție a mai precizat „te rog mult de tot, pentru că e mare
criză și e dificil.”
La
aceeași dată, orele 11:18:18, inculpatul i-a comunicat lucrătorului de poliție,
într-un limbaj codat că persoana „a avut presiunea mai mică la o roată, altfel
decât presiunea recomandată de producător”.
La
data de 22 noiembrie 2010, orele 12:37:11, inculpatul D.L.A. s-a implicat în
rezolvarea unei probleme legată de activitatea vamală a inculpatului M.R.,
arătându-i inculpatului B.E. că „nu am putut să vorbesc decât la telefon și
n-am putut să-i spun nume, cu astea, concret”.
Potrivit
dispozițiilor art. 23 alin. (10) din Constituția României și de art. 136 alin.
(2) art. 160
1
și următoarele din C. proc. pen., prima instanță a
apreciat că formularea unei cereri de liberare provizorie este condiționată, de
luarea prealabilă a măsurii arestării și nu presupune încetarea sau schimbarea
temeiurilor care au impus luarea măsurii arestării, deoarece, în aceste
ipoteze, devin incidente alte instituții de drept procesual penal, revocarea
arestării sau înlocuirea arestării, existând dreptul judecătorului de a acorda
sau nu liberarea provizorie, instituția indicată constituind „substituent” al
măsurii arestării.
Cu
privire la cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de
inculpatul D.L.A., s-a reținut că aceasta îndeplinește condițiile pentru
admiterea în principiu [(art. 160
2
alin. (1) C. proc. pen.)], care
se referă la natura și gravitatea infracțiunilor săvârșite, determinate de
cuantumul pedepsei prevăzute de lege, având în vedere și decizia de recurs în
interesul legii nr. 7 din 9 februarie 2009 (M. Of. nr. 694/15.10.2009)
pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, infracțiunile
ce intrau în scopul grupului infracțional organizat fiind infracțiuni de
corupție pentru care legea prevede pedeapsa închisorii sub limita de 18 ani.
În ceea ce privește
condiția negativă prevăzută de art. 160
2
alin. (2) C. proc. pen.,
referitoare la comportamentul inculpatului și perspectiva acestui comportament
după liberarea provizorie, s-a apreciat de către prima instanță că aceasta nu
este îndeplinită.
Din coroborarea
dispozițiilor art. 160
2
alin. (1) și art. 160
2
alin. (2) C.
proc. pen., prima instanță a constatat că acordarea liberării provizorii sub
control judiciar are un caracter facultativ, chiar și în ipoteza în care
inculpatul nu s-ar afla în vreunul din cazurile de împiedicare a acordării
liberării provizorii prevăzută de art. 160
2
alin. (2) C. proc. pen.
S-a constatat că probatoriul
administrat de către procuror până la acest moment procesual este de natură a
conduce la presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis faptele pentru care
este cercetat penal, fiind îndeplinită exigența prevăzută de art. 143 C. proc.
pen. Urmărirea penală este în curs de desfășurare, cauza fiind destul de
complexă, iar temeiurile în baza cărora s-a dispus măsura arestării preventive
nu s-au schimbat, nu au intervenit elemente noi, favorabile, în ceea ce
privește poziția procesuală a inculpatului.
Procedând la analiza
numai a aspectelor avute în vedere de dispozițiile art. 160
1
- art. 160
10
C. proc. pen. și nu la analiza temeiurilor arestării preventive, prima instanță
a constatat că instanța, atât în cursul urmăririi penale, cât și al judecății,
la cerere, poate dispune liberarea provizorie, sub control judiciar, dacă sunt
îndeplinite cerințele prevăzute de art. 160
2
alin. (1) și (2) C.
proc. pen., neexistând obligația de admitere a cererii.
S-a apreciat că la
verificarea temeiniciei unei cereri de liberare sub control judiciar se
pornește de la una dintre premisele esențiale ale liberării provizorii,
respectiv subzistența temeiurilor avute în vedere la luarea măsurii arestării
preventive a inculpatului, deoarece dacă aceste temeiuri s-ar schimba ori ar
înceta, instanța ar fi obligată ca, la cerere sau din oficiu, să dispună, după
caz, înlocuirea sau revocarea măsurii arestării preventive, nemaimpunându-se,
prin ipoteză, problema liberării provizorii.
S-a concluzionat că
pentru a refuza liberarea provizorie pe considerente de netemeinicie, instanța
trebuie să constate existența unor temeiuri mai puternice decât cele avute în
vedere la luarea măsurii preventive, care să justifice convingerea că lăsarea
inculpatului în libertate, chiar provizorie și restrânsă printr-un control
judiciar, nu este totuși oportună.
Prin interpretarea
sistematică a dispozițiilor procedurale din materia măsurilor preventive, în
corelație și cu exigențele C.E.D.O. și ale jurisprudenței Curții de la
Strasbourg, s-a reținut că astfel de temeiuri privesc, fie aspecte legate de
buna desfășurare a procesului penal, respectiv existența unor date, altele
decât cele avute în vedere de art. 160
2
alin. (1) C. proc. pen., din
care să rezulte temerea că atingerea scopului procesului penal ar putea fi
compromisă, fie aspecte legate de pericolul social concret al faptei pentru
care inculpatul este cercetat, respectiv prin modul și mijloacele de săvârșire
ori prin urmări aceasta să fi produs o gravă vătămare relațiilor sociale
ocrotite, traduse printr-un impact violent asupra conștiinței publicului,
astfel încât liberarea inculpatului, chiar provizorie, să fie de natură să
creeze o puternică stare de insecuritate socială și neîncredere în actul de
justiție.
Față de argumentele
expuse prima instanță a constatat că cererea inculpatului este neîntemeiată, la
acest moment procesual, buna desfășurare a procesului penal putând fi
compromisă prin faptul că instanța nu a fost încă sesizată cu rechizitoriul,
s-au mai efectuat acte de urmărire penală de la data arestării preventive a
inculpatului și până în prezent, și urmează să fie efectuate și alte acte
procesuale, urmărirea penală nefiind finalizată, față de numărul mare de
persoane implicate, cauza și implicit urmărirea penală fiind complexe, fiind ridicate
documente de la societăți comerciale care au beneficiat de acordul liberului de
vamă, ce urmează să fie verificate.
De asemenea, având în
vedere modalitatea și împrejurările comiterii faptelor, numărul actelor
materiale reținute în sarcina inculpatului, calitatea avută de acesta, de șef
al Vămii Constanța Sud Agigea rezultă pericolul concret pe care îl constituie
lăsarea sa în libertate, aducându-se atingere valorilor sociale și regulilor de
drept instituite într-un stat democratic, generându-se în rândul opiniei
publice ideea că funcționarii vamali se pot folosi de funcțiile lor pentru
obținerea de beneficii materiale, prejudiciind buna reputație a autorităților
publice. O reacție blândă față de acest gen de inculpați ar putea crea un
sentiment de insecuritate publică și ar face ineficiente măsurile legislative
care au menirea să înfrângă recrudescența penală de corupție generând,
totodată, neîncredere în capacitatea justiției de a reacționa la astfel de
fenomene și, prin aceasta, punând în pericol ordinea publică de drept, aflată
într-o relație cauzală cu actul de înfăptuire a justiției.
Concomitent, prima
instanță, văzând relaționarea dintre circumstanțele reale ale comiterii faptei
și cele personale ale inculpatului, a avut în vedere și urmarea socialmente
periculoasă a infracțiunii, lezarea gravă a relațiilor sociale ocrotite prin
incriminarea infracțiunilor care aduc atingere unor activități de interes
public.
Din actele și
lucrările dosarului de urmărire penală, prima instanță a reținut presupusa existență
a unui grup infracțional organizat pe șase paliere, probele sau indiciile
temeinice, în sensul art. 143 alin. (1) cu referire la art. 68
1
C.
proc. pen., existente la dosar, și funcțiile publice sau private îndeplinite de
persoanele față de care se efectuează cercetări până la acest moment, sugerând
ca posibilă o astfel de organizare a presupusei activități infracționale a
inculpaților, procurorii anticorupție situându-l pe inculpatul D.L.A. la
palierul nr. 3. În cauză, în raport cu modul de organizare și ierarhizare al
presupusului grup infracțional, astfel cum acesta este prezentat în actele și
lucrările dosarului de urmărire penală, situarea inculpatului D.L.A. la unul
din paliere superioare ale acestuia (palierul nr. 3 „palierul de comandă și
coordonare la nivelul sistemului vamal”) - având în vedere probele și indiciile
temeinice existente până în prezent, este de natură a justifica concluzia
privind „necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârșească alte infracțiuni
sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea
unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă
sau prin alte asemenea fapte” în sensul dispozițiilor art. 160
2
C.
proc. pen., garanțiile de ordin personal (buna conduită avută anterior, lipsa
antecedentelor penale, faptul că are în întreținere 1 copil și are o familie
organizată), cât și cele prevăzute de art. 160
2
alin. (3) C. proc.
pen., neînlăturând pericolul concret pe care îl prezintă lăsarea inculpatului
în libertate.
Împotriva acestei
încheieri, în termenul legal, a declarat recurs inculpatul, criticând-o, astfel
după cum rezultă din concluziile orale ale apărătorului ales, prezentate în
partea introductivă a prezentei decizii, pentru folosirea de argumente străine
instituției juridice a liberării provizorii sub control judiciar, aprecierea
asupra temeiniciei cererii prin raportare, în mod eronat, la temeiurile
arestării, inexistența elementelor în sensul neîndeplinirii condiției prevăzută
de art. 160
2
alin. (2) C. proc. pen., necesitatea respectării
principiului egalității și dreptului la un proces echitabil (având în vedere că
alți inculpați, aflați în aceeași situație sunt cercetați în libertate),
necesitatea analizării posibilității aplicării măsurilor alternative celor
privative de libertate, împrejurarea că probele administrate ulterior luării,
față de inculpat, a măsurii arestării preventive, nu au legătură cu acesta.
Analizând recursul
prin prisma criticilor invocate și sub toate aspectele, potrivit art. 385
6
alin. (3) C. proc. pen., se constată că este nefondat și va fi respins,
pentru considerentele ce urmează.
Astfel, după cum
rezultă din analiza dispozițiilor art. 136 alin. (1) și (2) C. proc. pen.,
scopul măsurilor preventive îl constituie asigurarea bunei desfășurări a
procesului penal sau împiedicarea sustragerii învinuitului sau inculpatului de
la urmărirea penală, de la judecată sau de la executarea pedepsei, aceste
scopuri putând fi atinse și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau
pe cauțiune.
În același sens sunt
și dispozițiile art. 5 paragraf 3 din C.E.A.D.O.L.F. care prevede că persoana
arestată sau reținută beneficiază, între altele, de dreptul de a putea fi
eliberată în cursul procedurii, punerea în libertate putând fi subordonată unei
garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Referitor la
reglementările interne în materie se constată că art. 160
2
alin. (1)
și (2) C. proc. pen., prevede condițiile concrete în care aceasta poate fi acordată.
Rezultă, așadar, că
liberarea provizorie sub control judiciar reprezintă o măsură preventivă,
neprivativă de libertate, a cărei acordare este lăsată la latitudinea instanței
[(art. 160
2
alin. (1) C. proc. pen.)] și care presupune îndeplinirea
unor condiții, expres reglementate, privind cuantumul pedepsei închisorii
prevăzută de lege pentru infracțiunea comisă, forma de vinovăție cu care
aceasta a fost săvârșită și inexistența datelor din care să rezulte necesitatea
de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau
că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor
părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau
prin alte asemenea fapte. De asemenea, o condiție ce rezultă implicit din
reglementarea normativă precizată o constituie preexistența măsurii arestării
luate față de învinuit sau inculpat.
Analizând actele
dosarului se constată că întemeiat prima instanță a considerat că la acest
moment procesual acordarea liberării provizorii sub control judiciar a
inculpatului nu era oportună.
Se reține, astfel, că
prin hotărâri judecătorești definitive succesive, față de inculpat a fost luată
și apoi prelungită măsura arestării preventive.
Totodată, se constată
că există date apte a convinge un observator obiectiv că la nivelul
instituțiilor vamale și portuare din Municipiul Constanța s-a constituit un
grup infracțional organizat, incluzând oameni politici deținători ai unor
importante funcții de stat (secretar general al M.A.I./senator al României),
persoane cu funcții de conducere din sistemul vamal, lucrători vamali cu
diferite grade profesionale, comisionari vamali, intermediari vamali, oameni de
afaceri implicați în activitatea de import - export de mărfuri, persoane fizice
beneficiare curente a mărfurilor importate în România și transportatori, grup
ce avea ca
scop deturnarea activităților legale ale autorităților statului român în
privința activității de import - export de mărfuri prin birourile vamale de pe
raza D.R.A.O.V. Constanța, dar și din Municipiul București, prin acapararea
instituțiilor competente, determinate să își exercite prerogativele exclusiv
pentru realizarea intereselor economice ale grupului infracțional organizat.
Practicile grupului
infracțional organizat constau în instituirea unei rețele structurale
funcționale de taxare ilicită, în favoarea grupului, a containerelor cu mărfuri
procesate în punctele vamale, facilitându-se concomitent introducerea în țară
de mărfuri contrafăcute, mărfuri interzise la import, mărfuri ce nu erau
însoțite de avizele sau autorizațiile necesare, mărfuri de altă natură sau în
alte cantități decât cele declarate în vamă, falsificarea sistematică a
documentelor de achiziție externă a mărfurilor (în scopul diminuării bazei de
taxare vamală a acestora), mărfuri flagrant subevaluate, mărfuri provenind de
la societăți comerciale ori din țări ce necesită taxarea anti-dumping, fără
perceperea acestor taxe.
Rețeaua constituită
de grupul infracțional organizat percepea sume de bani ilicite, inclusiv pentru
procesarea vamală legală a mărfurilor licit introduse în România, în caz
contrar, aceste mărfuri fiind amânate sine die de la controlul vamal.
Infracțiunile,
mijloace de acțiune ale grupului infracțional organizat, erau reprezentate de darea
și luarea de mită, traficul de influență, evaziunea fiscală, contrabanda,
falsul în înscrisuri sub semnătură privată, falsul material în înscrisuri
oficiale, falsul intelectual, uzul de fals, folosirea de documente falsificate
la autoritatea vamală, infracțiuni contra drepturilor de marcă industrială
înregistrată.
Potrivit cercetărilor
efectuate până în prezent membrii grupului infracțional organizat erau
structurați pe paliere de conducere și control: B.E. și P.A.C., de protecție
externă: M.L. și B.M., comandă și coordonare la nivelul sistemului vamal: C.S.,
D.L.A., B.L., O.C.C. și S.I., execuție la nivelul sistemului vamal: M.A., R.V.,
D.I.D., R.M.I., G.N., H.J., T.H.D., execuție – comisionari vamali și angajați
ai comisionarilor vamali: T.D.I., Ț.V., B.S., I.M.I., P.L., O.M., H.L., C.M., Z.R.,
D.I., execuție – intermediari vamali, oameni de afaceri, persoane fizice: E.H.A.,
A.N.A.R.B.M., R.M., C.L., A.A., D.M., C.M., L.S., Z.Q., G.N., N.J.
Se reține, de
asemenea, că actele dosarului furnizează date apte a crea presupunerea
rezonabilă că inculpatul s-a implicat în acțiunile grupului infracțional în
calitate de Ș.B.V. Constanța Sud Agigea, prin luarea de măsuri față de
persoanele care nu achitau datoriile avute față de membrii grupului, solicitându-i-se
acordul în ceea ce privește acțiunile desfășurate la B.V. Constanța Sud Agigea
și fiind informat cu privire la activitățile derulate de ceilalți inculpați,
cărora în anumite situații le oferea sfaturile considerate corespunzătoare,
infracțiunile fiind prevăzute de art.
7 pct. 1 din Legea nr. 39/2003.
Probele administrate
creează
presupunerea
rezonabilă că inculpatul a comis respectivele fapte, de o gravitate deosebită,
având în vedere amploarea activității grupului infracțional, scopurile acestuia
și impactul exercitat din punct de vedere economic și social.
Faptele pentru care
inculpatul este cercetat și pentru care s-a luat măsura arestării preventive
respectă, sub aspectul regimului sancționator, condițiile prevăzute de art. 160
2
alin. (1) C. proc. pen., dar, cu toate acestea, din analiza cauzei în ansamblul
său, rezultă că cererea de liberare provizorie nu îndeplinește condiția
oportunității, implicit prevăzută de normele ce reglementează această
instituție.
Acordarea liberării
sub control judiciar reprezintă o vocație și nu un drept al inculpatului, doar
instanța fiind în măsură să aprecieze asupra oportunității dispunerii acestei
măsuri, normele europene necontravenind dispozițiilor art. 160
2
alin.
(1) C. proc. pen. Având în vedere acest ultim aspect, se constată că aprecierea
cu privire la oportunitatea măsurii presupune un examen al cauzei concrete cu
privire la fapta pentru care s-a dispus arestarea inculpatului/învinuitului,
calitatea acestuia, modul de săvârșire al faptei, natura acesteia, circumstanțele
concrete ale cauzei și cele privind persoana învinuitului sau inculpatului.
Totodată,
dispozițiile art. 5 paragraf 3 din Convenție, anterior indicat, nu instituie o
obligație de acordare a liberării persoanei private de liberate în cursul procedurii
judiciare, chiar cu impunerea oferirii de garanții în sensul arătat de art. 5
paragraf 3 teza finală, iar luarea măsurilor preventive alternative celor
privative de libertate, chiar în accepțiunea art. 136 alin. (2) C. proc. pen.,
se subsumează realizării scopurilor acestora.
Așa fiind, se
constată că gravitatea faptelor despre care există indicii ce creează
presupunerea rezonabilă că au fost comise de inculpat, contextul în care
acestea au fost comise și impactul lor, conduc la concluzia că scopul măsurilor
preventive nu poate fi, cel puțin în stadiul procesual actual, atins fără
privarea de libertate a inculpatului, în vederea normalei desfășurări a
procesului penal, aflat într-o fază incipientă, urmărirea penală nefiind
finalizată, având în vedere caracterul complex al cauzei, natura variată și
amplul probatoriu ce trebuie în continuare administrat pentru aflarea
adevărului și lămurirea cauzei sub toate aspectele.
La aprecierea asupra
acordării liberării provizorii sub control judiciar circumstanțele personale
ale inculpatului nu pot să fie prioritar avute în vedere și nici să prevaleze
principiului aflării adevărului și necesității desfășurării normale a
procesului penal. Astfel, aspectele referitoare la inculpat nu sunt suficiente
în speță pentru a fundamenta concluzia că cererea de liberare provizorie este
întemeiată, aspectele indicate neputând fi avute în vedere izolat față de
interesul general al menținerii ordinii sociale, ce prevalează, în anumite
circumstanțe, dreptului persoanei deținute de a fi cercetată în stare de
libertate.
Așa fiind, se reține
că soluția dispusă de către prima instanță a realizat o corectă interpretare și
aplicare, cauzei concrete dedusă judecății, a normelor legale incidente în
speță, hotărârea astfel pronunțată fiind legală, temeinică și riguros
argumentată.
Criticile invocate în
recurs sunt nefondate.
Soluția primei
instanțe a avut în vedere necesitatea atingerii scopului măsurilor preventive,
reglementat de art. 136 alin. (1) și (2) C. proc. pen., care, în prezenta cauză,
la acest moment procesual nu poate fi realizat în absența privării de libertate
a inculpatului, având în vedere natura infracțiunilor despre care există
presupunerea rezonabilă că au fost comise de inculpat, gravitatea acestora,
complexitatea cauzei și necesitatea desfășurării în bune condiții a urmăririi
penale.
Sub acest aspect se
reține că sunt nefondate criticile apărării în sensul că instanța s-a raportat
în mod greșit la aspecte circumscrise temeiurilor avute în vedere la luarea
măsurii arestării preventive și că ar fi utilizat argumente străine de natura
pricinii, deoarece numai o examinare concretă a situației particulare a
inculpatului (care implica și analiza circumstanțelor reale și personale) putea
oferi date apte a forma convingerea instanței cu privire la oportunitatea sau,
dimpotrivă, la inoportunitatea acordării liberării provizorii.
Totodată, nu pot fi
primite susținerile apărării în sensul inexistenței de date privind un
potențial comportament negativ al inculpatului ulterior liberării, în
condițiile art. 160
2
alin. (2) C. proc. pen., inoportunitatea
acordării liberării provizorii rezultând implicit din natura și gravitatea
faptelor despre care există date ce creează presupunerea rezonabilă că au fost
comise de inculpat, condițiile și circumstanțele reale și personale ale
inculpatului, impresia creată publicului în sensul funcționării clandestine și
ilicite a unui sistem paralel cu cel al autorităților statului, ce urmărea
realizarea intereselor private ale membrilor săi și care, în mod evident,
presupunea o reacție fermă a organelor judiciare.
Se reține, de
asemenea, că independent de ordinea aleasă de organul de urmărire în
administrarea probelor, actele dosarului creează presupunerea, pentru
considerentele anterior expuse, influențării negative a posibilității de
realizare a scopului procesului penal prin admiterea, la acest moment
procesual, a cererii de liberare provizorie sub control judiciar.
În ceea ce privește
motivul de recurs referitor la necesitatea de a fi avută în vedere posibilitatea
de luare față de inculpat a unor măsuri preventive alternative, se reține, după
cum s-a motivat și în cele ce preced, că această posibilitate nu poate fi avută
în vedere în mod abstract și fără observarea prevederilor art. 136 alin. (1) C.
proc. pen., analiza coroborată a normelor legale incidente în cauză întemeind
soluția primei instanțe.
Cu privire la
susținerea apărării în sensul că se impune ca inculpații să beneficieze de un
tratament identic și să fie cercetați în stare de libertate, se constată că
principiul egalității de tratament nu poate fi înțeles într-un sens ce l-ar
deturna de la menirea sa originară, de asigurare a egalității persoanelor fără
discriminări, ci trebuie interpretat în sensul ca unul și același tratament
trebuie aplicat persoanelor aflate în situații identice, ceea ce nu este cazul
în situația inculpaților cercetați în prezenta cauză.
Rezultă, așadar, că
argumentele invocate de către instanță, contrar susținerilor apărării, sunt
apte a justifica soluția dispusă, care este legală, temeinică și riguros
motivată.
Pentru considerentele
ce preced dispozițiilor art. 385
15
pct. 1 lit. b) C. proc. pen.,
recursul declarat va fi respins, ca nefondat.
Potrivit
dispozițiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligat recurentul inculpat
la plata cheltuielilor judiciare statului, din care suma reprezentând onorariul
apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, va fi
avansată din fondul Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de inculpatul D.L.A. împotriva încheierii nr. 1131
din 27 iulie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,
în dosarul nr. 6060/1/2011.
Obligă recurentul
inculpat la plata sumei de 500 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către
stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din
oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul
Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 17 august 2011.