ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 717/2011

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată inițial pe

rolul Tribunalului Bihor, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal,

reclamanta SC A.F.M. SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. – D.G.F.P.

Bihor suspendarea executării pct. 1.1. din Dispoziția privind măsurile

stabilite de organele de inspecție fiscală nr. 78940 din 23 septembrie 2009,

referitoare la obligația de a înregistra cheltuielile aferente anilor 2006 - 2008,

în cuantum de 5.432.363 lei, în evidența contabilă a A.D.A., ca nedeductibile

fiscal, urmând a se diminua corespunzător pierderea fiscală înregistrată de

societate pentru această perioadă.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că, în perioada cuprinsă între 21 aprilie 2009 și 23 septembrie 2009, D.G.F.P.

Bihor a efectuat o inspecție fiscală parțială cu privire la modul de calcul,

evidențierea și virarea impozitului pe profit de către A.D.A., perioada supusă

controlului fiind 01 ianuarie 2005 - 31 decembrie 2008, verificările și

constatările autorității fiscale fiind consemnate în cadrul Raportului de

Inspecție Fiscală nr. 78939 din 23 septembrie 2009.

S-a mai arătat că urmare a inspecției

fiscale, D.G.F.P. Bihor a reținut că o parte din cheltuielile efectuate de

reclamantă în anii 2006, 2007 și 2008 nu se justifică, având în acest fel

caracter nedeductibil.

S-a mai susținut că în considerarea

concluziilor inspecției fiscale, autoritatea fiscală a emis Dispoziția de

Măsuri, atașată ca Anexa 2, prin care a obligat A.D.A. să înregistreze în

evidența contabilă suma totală de 5.432.363 lei ca și cheltuială nedeductibilă,

urmând să se diminueze cu această sumă pierderea fiscală înregistrată de

societate.

Împotriva Raportului de Inspecție

Fiscală și a Dispoziției de Măsuri, reclamanta a formulat contestație

administrativă, respinsă prin Decizia nr. 18 din 12 noiembrie 2009.

A mai arătat reclamanta că din punctul

său de vedere sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004

pentru admiterea acțiunii, mai exact a considerat că se află în situația unui

caz bine justificat și a existenței unei pagube iminente ce poate fi evitată

doar prin suspendarea Dispoziției de Măsuri.

Prin sentința nr. 386/ CA din 27

aprilie 2010, Tribunalul Bihor, secția comercială și de contencios administrativ

și fiscal, a admis excepția de necompetență materială a Tribunalului Bihor și a

declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Oradea.

Prin sentința nr. 270/ CA din 11

octombrie 2010, Curtea de Apel Oradea a admis cererea formulată de reclamanta

SC A.F.M. SRL și a dispus suspendarea executării pct. 1.1 din Dispoziția

privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr. 78940 din 23

septembrie 2009, referitoare la obligația de a înregistra cheltuielile aferente

anilor 2006 - 2008 în cuantum de 5.432.363 lei, în evidența contabilă a

societății reclamante, ca nedeductibile fiscal, urmând a se diminua

corespunzător pierderea fiscală înregistrată de societate pentru această

perioadă, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei.

Pentru a dispune astfel, s-a reținut,

în esență, că există o contestație formulată împotriva actului administrativ a

cărui suspendare se cere, cauțiunea a fost achitată în cuantumul stabilit de

instanță și în cauză sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 14 și art. 15

din Legea nr. 554/2004, referitoare la cazul bine justificat și la paguba

iminentă.

Împotriva sentinței pronunțată de

Curtea de Apel Oradea a declarat recurs A.N.A.F. – D.G.F.P. Bihor solicitând

modificarea în totalitate a sentinței nr. 270/ CA din 11 octombrie 2010, în

sensul respingerii acțiunii.

Recursul este întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 14 alin. (l) din Legea nr. 554/2004.

În motivarea recursului se arată

faptul că nu ar fi îndeplinite cele două condiții prevăzute de art. 14 și art. 15

din Legea nr. 554/2004 pentru suspendarea actului administrativ fiscal.

Se arată că instanța de fond a reținut

că aceste două condiții ar fi îndeplinite prin simplul fapt că societatea

reclamantă „contestă Dispoziția de măsuri nr. 78940 din 23 septembrie 2009

emisă de organele de inspecție fiscală invocând nemotivarea elementelor faptice

concrete ce reprezintă încălcări ale dispozițiilor art. 21 C. fisc., aplicarea

greșită a dispozițiilor legale menționate în sprijinul Dispoziției de Măsuri,

respectiv art. 21 lit. m) C. fisc. și art. 48 din H.G. nr. 44/2004”.

Se mai precizează că organele de

inspecție fiscală au analizat deductibilitatea cheltuielilor conform Legii nr. 571/2003

privind Codul Fiscal, H.G. nr. 44/2004.

Examinând actele dosarului și sentința

atacată prin prisma criticilor formulate și raportat la prevederile legale

incidente, Înalta Curte reține că nu subzistă nici un motiv care să impună fie

casarea, fie modificarea hotărârii primei instanțe, în considerarea celor în

continuare arătate.

Este incontestabil faptul că

suspendarea executării actului administrativ, care se circumscrie noțiunii de

protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la

momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea lui, constituie o

măsură de excepție, presupunând dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe

regimului administrativ aplicabil actului atacat, pe baza cărora să se poată

reține îndeplinirea cumulativă a celor două condiții prevăzute de art. 14 din Legea

nr. 554/2004: cazul bine justificat și iminența pagubei, astfel cum sunt

definite prin art. 2 lit. ș) și t) din aceeași lege.

Îndeplinirea respectivelor condiții se

analizează în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, pe baza

împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată; acestea

trebuie să ofere indicii suficiente de răsturnare a prezumției de legalitate de

care se bucură actul administrativ și să facă verosimilă iminența producerii

unei pagube, dificil de reparat, în cazul particular supus evaluării.

În raport cu circumstanțele concrete

ale prezentei cauze, pe baza actelor dosarului și a împrejurărilor de fapt și

de drept prezentate de reclamantă, îndeplinirea cumulativă a celor două

condiții impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004 a fost corect reținută.

Analizând condiția cazului bine

justificat, prima instanță a reținut în considerentele sentinței nemotivarea în

cadrul dispoziției nr. 78940 din 23 septembrie 2009 a elementelor faptice

concrete ce reprezintă încălcări ale dispozițiilor art. 21 C. fisc., motivarea

în fapt tardivă a dispoziției de măsuri prin dispoziția de respingerea a

contestației, aplicarea greșită a dispozițiilor legale menționate în sprijinul

Dispoziției de Măsuri, respectiv art. 21 lit. m) C. fisc. și art. 48 din H.G. nr.

44/2004 pentru aplicarea Normelor Metodologice de aplicare a Codului Fiscal,

precum și considerarea eronată a cheltuielilor privind formarea profesională ca

fiind suportate de societate în beneficiul personalului nou angajat, în

realitate cheltuielile respective fiind suportate pentru pregătirea

personalului propus de către angajați ai societăților afiliate, ca parte a

prestării serviciilor contractate cu aceasta.

Toate aceste critici a apreciat

instanța că implică existența unei îndoieli asupra prezumției de legalitate de

care se bucură actul administrativ contestat.

Înalta Curte retine că nu sunt

întemeiate criticile recurentei-pârâte în condițiile în care prima instanță

corect a apreciat că este întrunită în cauză cerința cazului bine justificat,

în sensul definit prin Legea nr. 554/2004, republicată, constatând lipsa

oricărei justificări faptice din cuprinsul Raportului de Inspecție cu privire

la circumstanțele reținute de autoritatea fiscală ca probă a încălcării

prevederilor art. 21 C. fisc. și ignorarea de către autoritatea fiscală a

faptului că toate cheltuielile evidențiate de SC A.D.A. ca deductibile

întrunesc condițiile prevăzute de art. 21 C. fisc. și al pct. 48 din H.G. nr. 44/2004

privind normele metodologice de aplicare ale Codului Fiscal.

În ceea ce privește condiția pagubei

iminente se reține că în mod temeinic prima instanță a considerat că și aceasta

este îndeplinită, în condițiile în care modificarea situațiilor financiare

pentru fiecare an în parte prin executarea Dispoziției de măsuri și depunerea

la autoritatea fiscală a declarațiilor rectificative în acest sens cu privire

la anii 2006 - 2008 presupune un efor logistic și financiar considerabil din

partea societății reclamante paguba suferită de aceasta fiind evidentă.

Fată de toate aceste considerente, din

care rezultă întrunirea tuturor condițiilor pentru suspendarea executării

Dispoziției privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr. 78940

din 23 septembrie 2009, referitoare la obligația de a înregistra cheltuielile

aferente anilor 2006 - 2008 în cuantum de 5.432.363 lei, în evidența contabilă

a societății reclamante ca nedeductibile fiscal și nefiind incident în cauză

motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta

Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A.N.A.F.

– D.G.F.P. Bihor împotriva sentinței nr. 270/CA/2010-P.I. din 11 octombrie 2010

a Curții de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

8 februarie 2011.

6