ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 166/2012

Asupra recursului de față; Din analiza actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele: Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 06 aprilie 2010, reclamantul K.J.P. a solicitat, în contradictoriu cu intimata Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, anularea Deciziei nr. 194 din 03 martie 2010. În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că prin decizia atacată a fost sancționat cu retragerea aprobării sale din funcția de director general adjunct al SC K.D.L.A. SA, reținându-se că în perioada de redresare financiară au fost efectuate plăți de valori semnificative fără justificarea serviciului prestat către SC I.C.S.&S.

Broker de Asigurări SRL și către SC M.V. LTD și, de asemenea, în aceeași perioadă a fost garantat și plătit împrumutul de 107.000 euro acordat SC C.J.S.C.K.D.L. Ukraina de către reclamant. În ceea ce privește plățile făcute către cele două societăți menționate în actul de sancționare, reclamantul a arătat că acestea s-au efectuat în baza unor contracte care au fost semnate de administratorii I.H. și Z.C. și au reprezentat plată în avans, astfel încât nu trebuia verificată prestarea serviciului. În ceea ce privește plata împrumutului, de asemenea, s-a arătat că s-a încheiat un astfel de contract de împrumut, reclamantul împrumutând societății C.J.S.C.K.D.L. Ukraina suma de 100.000 euro. Împrumutul a fost garantat de SC K.D.L.A.

SA în baza unui contract de garanție semnat de aceiași administratori. În concluzie reclamantul a arătat că persoanele care ar fi trebuit sancționate erau administratorii firmei care au angajat societatea prin încheierea contractelor menționate. Intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea plângerii ca neîntemeiată. Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 701 din 1 martie 2011 a admis acțiunea reclamantului și a anulat Decizia 194 din 03 martie 2010, emisă de Comisia de Supraveghe a Asigurărilor. Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut următoarele considerente: În ceea ce privește plățile dispuse de către reclamant către societățile I.C.S.&S.

Broker de Asigurări SRL și M.V. LTD deși pârâta a afirmat că nu a fost dovedită prestarea serviciului dar, s-a reținut că fiind vorba de contracte sinalagmatice, părțile sunt cele care stabilesc care dintre prestațiile reciproce se execută mai întâi (serviciu contractat sau plata prețului). Chiar dacă se impunea ca încheierea contractului să se facă în termeni care să nu sporească pierderile societății, aceste aspecte țin, însă de condițiile încheierii contractului nu de plățile efectuate în executarea lui. Or sub acest aspect apărarea reclamantului potrivit căreia nu a contribuit în niciun mod la încheierea contractului, acest act fiind semnat de administratorii firmei, este pe deplin întemeiată.

Astfel, Curtea a apreciat că, față de situația de fapt reținută de organele de control, ceea ce ar fi trebuit sancționat era încheierea contractului nu executarea lui. După momentul încheierii contractului societatea, al cărei director general adjunct era reclamantul, avea o obligație de achitat și, cât timp contractele de consultanță rămâneau în ființă, nu era posibilă refuzarea plăților stipulate în respectivele acte. În ceea ce privește contractul de garanție a împrumutului, s-a constatat că reclamantul nu a participat la încheierea contractului din partea societății ci angajarea societății în respectivul contract s-a făcut de către aceiași administratori. Cum răspunderea contravențională este personală, fiecare persoană fiind ținută să răspundă doar pentru fapta proprie, sancționarea reclamantului pentru încheierea respectivului contract apare ca nelegală.

Cât privește plata împrumutului, Curtea a apreciat că societatea avea obligația plății în baza contractului prin care s-a angajat să garanteze respectivul împrumut astfel încât reclamantul a dispus efectuarea unor plăți care, până la anularea contractului de garanție, sunt plăți datorate de societate. În argumentarea soluției date prima instanță a mai reținut că și în condițiile în care societatea se afla în procedura de redresare financiară nu se poate reproșa directorului general adjunct faptul plății unor sume datorate de societate, atâta timp cât angajarea datoriilor s-a făcut de către alte persoane. În ceea ce privește neluarea măsurilor necesare pe perioada de redresare financiară, Curtea a constatat că această faptă omisivă nu se regăsește și în textul deciziei de sancționare și nu sunt detaliate în actul atacat măsurile pe care reclamantul ar fi trebuit să le ia și nu le-a luat.

Or nu se poate completa actul de sancționare pe calea întâmpinării, cu temeiuri de fapt care nu se regăsesc în act. Faptul că reclamantul era persoană semnificativă în cadrul societății nu este de natură să îl facă responsabil pentru tot ceea ce se întâmplă în societate și, cu atât mai puțin pentru faptele administratorilor societății. În ceea ce privește temeiul de drept, respective dispozițiile art. 39 alin. (2) lit. a), d) și l) din Legea nr. 32/2000 și dispozițiile art. 39 alin. (3) lit. e) din același act normative Curtea a reținut că față de multitudinea faptelor care ar putea să constituie contravenții și față de faptul că cele trei puncte din articol, reținute în actul de sancționare, fac trimitere, la rândul lor, la o multitudine de norme care ar putea fi încălcate, este imposibil de verificat dacă faptele reținute în sarcina reclamantului constituie contravenție și care contravenție anume.

De asemenea a apreciat că și legiuitorul a reglementat contravențiile la Legea nr. 32/2000 de o manieră haotică, înșiruind, într-un mod nesistematic texte de lege și norme care ar putea fi încălcate, folosind formulări generale, vagi, de genul „încălcarea în orice mod a normelor adoptate în aplicarea legii”, fapt care face ca aplicarea legii să fie imprevizibilă; cu toate acestea organul constatator avea obligația să individualizeze de o manieră clară textul de lege care reglementează regula de conduită ce se pretinde că a fost încălcată de către persoana sancționată.

În ceea ce privește ambiguitatea textului de lege Curtea a făcut trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv (Hot. Ozturk c. Germaniei, Hot. Anghel c. României), prin care s-a reținut că materia contravențiilor aparține dreptului penal în sensul autonom ce se desprinde din normele europene, chiar dacă statele membre au optat pentru reglementarea ei ca o ramură distinctă de dreptul penal. În aceste condiții, procedurii contravenționale i se aplică dispozițiile CEDO referitoare la garanțiile care trebuie să beneficieze o persoană învinuită de săvârșirea unei fapte penale. În aceste condiții, în raport de dispozițiile art. 7 din CEDO reclamantul nu poate fi sancționat decât în baza unei legi care să îndeplinească condițiile de accesibilitate și previzibilitate (v. cauza Cantoni c. Franței și S.W.

c Regatului Unit). Or față de modul vag de descriere a faptelor care sunt considerate contravenții și față de modul haotic de reglementare a sancțiunilor aplicabile, fără a se reglementa o minimă corespondență între sancțiuni și contravenții, fapt care lasă loc arbitrariului, organului administrativ fiindu-i lăsată o marjă de apreciere aproape nelimitată, Curtea a apreciat că legea în discuție nu îndeplinește condițiile de accesibilitate și previzibilitate. Recursul Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Comisia de Supraveghe a Asigurărilor. În motivarea cererii de recurs, pârâta Comisia de Supraveghere a Asigurărilor (CSA) a criticat sentința pentru nelegalitate și netemeinicie, în esență pentru următoarele motive: - Prin Decizia nr. 194 din 3 martie 2010, s-a constatat faptul că „în perioada de redresare financiară pe bază de plan, au fost efectuate plăți de valori semnificative, fără justificarea serviciului prestat către SC I.C.S.

Broker de Asigurare SRL. Aceste plăți au contribuit la creșterea pierderii financiare a societății, precum și a deficitului față de fondul de siguranță, fiind încălcată obligația de a organiza și desfășura activitatea cu prudență și profesionalism în concordanță cu natura și mărimea activității desfășurate” Instanța de fond a motivat că fiind vorba de contracte sinalagmatice, părțile sunt cele care stabilesc care dintre prestațiile reciproce se execută mai întâi, serviciul contractat sau plata prețului. Arată recurenta că nu era relevant dacă plățile au fost efectuate în avans sau ulterior prestării serviciilor ci faptul că serviciile nu au fost prestate niciodată - și este obligatorie înregistrarea în contabilitate a operațiunilor.

- Prin decizia contestată, s-a constatat faptul că a fost garantat și plătit împrumutul de 107.000 euro acordat SC C.J.S.C.K.D. Ukraina de către K.J.P., director general la SC K.D.L.A. SA. Se arată că în mod eronat instanța de fond nu a reținut răspunderea personală a d-lui K.J.P. și în legătură cu temeiul de drept al deciziei de sancționare, instanța fondului a arătat că se află în imposibilitate să verifice dacă faptele reținute în sarcina reclamantului - constituie contravenție și care contravenție anume. A arătat instanța de fond că legiuitorul a reglementat contravențiile la Legea nr. 32/2000 de o manieră haotică, insinuând în mod nesistematic textele de lege și norme, cu formulări generale, vagi, fapt care face ca aplicarea legii să fie imprevizibilă.

Arată recurenta că în practică instanțele judecătorești și Înalta Curte de Casație și Justiție au analizat activitatea de control și sancționare desfășurată în Legea nr. 32/2000, prin raportare la normele de drept comun privind regimul juridic al contravențiilor, sancțiunile stabilite prin legea specială, cu caracter de sancțiuni principale. În drept cererea de recurs se întemeiază pe dispozițiile art. 394 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ. Apărările intimatului-reclamant Reclamantul-intimat K.J.P. a formulat întâmpinare la cererea de recurs și a solicitat respingerea acesteia ca neîntemeiată și menținerea sentinței recurate ca legală și temeinică.

Se arată că în mod judicios prima instanță a reținut că organele de control ar fi trebuit să sancționeze încheierea respectivelor contracte, respectiv persoanele care au luat inițiativa încheierii lor, iar nu executarea acestor convenții, executarea sub forma plăților reprezentând doar un aspect inevitabil al încheierii contractelor menționate, la care reclamantul-intimat nu a contribuit în niciun fel. Considerentele și soluția instanței de recurs Analizând cererea de recurs, normele legale incidente în cauză și în conformitate cu prevederile art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că în cauză există motive care să se încadreze în prevederile art. 312 alin. (5) C. proc. civ., cu consecința admiterii recursului, casării sentinței recurate și trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Prin Decizia nr. 194 din 3 martie 2010 s-a dispus sancționarea reclamantului K.J.P. cu retragerea aprobării sale din funcția de director adjunct al SC K.D.L.A. SA - constatându-se faptul că „în perioada de redresare financiară pe bază de plan, au fost efectuate plăți de valori semnificative, fără justificarea serviciului prestat către SC I.C.S. Broker de Asigurare SRL. Aceste plăți au contribuit la creșterea pierderii financiare a societății, precum și a deficitului față de fondul de siguranță, fiind încălcată obligația de a organiza și desfășura activitatea cu prudență și profesionalism în concordanță cu natura și mărimea activității desfășurate” Înalta Curte consideră că instanța de fond a tratat într-o manieră simplistă problematica încadrării faptei pentru care este sancționat reclamantul-intimat, apreciind că se află în imposibilitate de a verifica dacă sancțiunea este legală și temeinică, nu a analizat și nu s-a pronunțat pe fondul cauzei (art. 3 C. civ.).

Interpretarea instanței de fond este forțată în ceea ce privește imprevizibilitatea legii și totodată beneficiul de care se bucură în această situație reclamantul. Se remarcă faptul că în aceeași materie contravențională instanțele judecătorești și Înalta Curte de Casație și Justiție au pronunțat soluții, care au fost depuse cu titlu exemplificativ și la instanța de fond și la cea de recurs. În raport de cele arătate, pentru ca părțile să nu fie grevate de un grad de jurisdicție, se impune admiterea recursului, casarea sentinței recurate precum și trimiterea cauzei spre rejudecare a aceleiași instanțe care va analiza fondul cauzei prin raportarea situației de fapt la cea de drept reținută de organul de control, precum și de normele de drept incidente în legea generală O.G.

nr. 2/2001 , practica judecătorească în materie, argumentele prezentate în cererea de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Admite recursul declarat de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor împotriva Sentinței nr. 701 din 1 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează hotărârea atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 ianuarie 2012.