ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 166/2012
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 166/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra recursului de
față;
Din analiza actelor
și lucrărilor dosarului constată următoarele:
Circumstanțele cauzei
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de
Apel București, secția a VIII-a contencios
administrativ
și fiscal, la data de 06 aprilie 2010, reclamantul K.J.P. a solicitat, în
contradictoriu cu intimata Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, anularea
Deciziei nr. 194 din 03 martie 2010.
În motivarea acțiunii
reclamantul a arătat că prin decizia atacată a fost sancționat cu retragerea
aprobării sale din funcția de director general adjunct al SC K.D.L.A. SA,
reținându-se că în perioada de redresare financiară au fost efectuate plăți de
valori semnificative fără justificarea serviciului prestat către SC
I.C.S.&S. Broker de Asigurări SRL și către SC M.V. LTD și, de asemenea, în
aceeași perioadă a fost garantat și plătit împrumutul de 107.000 euro acordat
SC C.J.S.C.K.D.L. Ukraina de către reclamant.
În ceea ce privește
plățile făcute către cele două societăți menționate în actul de sancționare,
reclamantul a arătat că acestea s-au efectuat în baza unor contracte care au
fost semnate de administratorii I.H. și Z.C. și au reprezentat plată în avans,
astfel încât nu trebuia verificată prestarea serviciului.
În ceea ce privește
plata împrumutului, de asemenea, s-a arătat că s-a încheiat un astfel de
contract de împrumut, reclamantul împrumutând societății C.J.S.C.K.D.L. Ukraina
suma de 100.000 euro. Împrumutul a fost garantat de SC K.D.L.A. SA în baza unui
contract de garanție semnat de aceiași administratori.
În concluzie
reclamantul a arătat că persoanele care ar fi trebuit sancționate erau
administratorii firmei care au angajat societatea prin încheierea contractelor
menționate.
Intimata a formulat
întâmpinare prin care a solicitat respingerea plângerii ca neîntemeiată.
Curtea de Apel
București, secția a VIII-a contencios
administrativ
și fiscal, prin Sentința nr. 701 din 1 martie 2011 a admis acțiunea
reclamantului și a anulat Decizia 194 din 03 martie 2010, emisă de Comisia de
Supraveghe a Asigurărilor.
Pentru a hotărî
astfel prima instanță a reținut următoarele considerente:
În ceea ce privește
plățile dispuse de către reclamant către societățile I.C.S.&S. Broker de
Asigurări SRL și M.V. LTD deși pârâta a afirmat că nu a fost dovedită prestarea
serviciului dar, s-a reținut că fiind vorba de contracte sinalagmatice, părțile
sunt cele care stabilesc care dintre prestațiile reciproce se execută mai întâi
(serviciu contractat sau plata prețului). Chiar dacă se impunea ca încheierea
contractului să se facă în termeni care să nu sporească pierderile societății,
aceste aspecte țin, însă de condițiile încheierii contractului nu de plățile
efectuate în executarea lui. Or sub acest aspect apărarea reclamantului
potrivit căreia nu a contribuit în niciun mod la încheierea contractului, acest
act fiind semnat de administratorii firmei, este pe deplin întemeiată.
Astfel, Curtea a
apreciat că, față de situația de fapt reținută de organele de control, ceea ce
ar fi trebuit sancționat era încheierea contractului nu executarea lui.
După momentul
încheierii contractului societatea, al cărei director general adjunct era
reclamantul, avea o obligație de achitat și, cât timp contractele de
consultanță rămâneau în ființă, nu era posibilă refuzarea plăților stipulate în
respectivele acte.
În ceea ce privește
contractul de garanție a împrumutului, s-a constatat că reclamantul nu a
participat la încheierea contractului din partea societății ci angajarea
societății în respectivul contract s-a făcut de către aceiași administratori.
Cum răspunderea contravențională este personală, fiecare persoană fiind ținută
să răspundă doar pentru fapta proprie, sancționarea reclamantului pentru
încheierea respectivului contract apare ca nelegală.
Cât privește plata
împrumutului, Curtea a apreciat că societatea avea obligația plății în baza
contractului prin care s-a angajat să garanteze respectivul împrumut astfel
încât reclamantul a dispus efectuarea unor plăți care, până la anularea
contractului de garanție, sunt plăți datorate de societate.
În argumentarea
soluției date prima instanță a mai reținut că și în condițiile în care
societatea se afla în procedura de redresare financiară nu se poate reproșa
directorului general adjunct faptul plății unor sume datorate de societate,
atâta timp cât angajarea datoriilor s-a făcut de către alte persoane.
În ceea ce privește
neluarea măsurilor necesare pe perioada de redresare financiară, Curtea a
constatat că această faptă omisivă nu se regăsește și în textul deciziei de
sancționare și nu sunt detaliate în actul atacat măsurile pe care reclamantul
ar fi trebuit să le ia și nu le-a luat. Or nu se poate completa actul de
sancționare pe calea întâmpinării, cu temeiuri de fapt care nu se regăsesc în
act.
Faptul că reclamantul
era persoană semnificativă în cadrul societății nu este de natură să îl facă
responsabil pentru tot ceea ce se întâmplă în societate și, cu atât mai puțin
pentru faptele administratorilor societății.
În ceea ce privește
temeiul de drept,
respective dispozițiile art. 39
alin. (2) lit. a), d) și l) din Legea nr. 32/2000 și dispozițiile art. 39 alin.
(3) lit. e) din același act normative
Curtea a reținut că față de
multitudinea faptelor care ar putea să constituie contravenții și față de
faptul că cele trei puncte din articol, reținute în actul de sancționare, fac
trimitere, la rândul lor, la o multitudine de norme care ar putea fi încălcate,
este imposibil de verificat dacă faptele reținute în sarcina reclamantului
constituie contravenție și care contravenție anume.
De asemenea a
apreciat că și legiuitorul a reglementat contravențiile la Legea nr. 32/2000 de
o manieră haotică, înșiruind, într-un mod nesistematic texte de lege și norme
care ar putea fi încălcate, folosind formulări generale, vagi, de genul
„încălcarea în orice mod a normelor adoptate în aplicarea legii”, fapt care
face ca aplicarea legii să fie imprevizibilă; cu toate acestea organul
constatator avea obligația să individualizeze de o manieră clară textul de lege
care reglementează regula de conduită ce se pretinde că a fost încălcată de
către persoana sancționată.
În ceea ce privește
ambiguitatea textului de lege Curtea a făcut trimitere la jurisprudența Curții
Europene a Drepturilor Omului, respectiv (Hot. Ozturk c. Germaniei, Hot. Anghel
c. României), prin care s-a reținut că materia contravențiilor aparține
dreptului penal în sensul autonom ce se desprinde din normele europene, chiar
dacă statele membre au optat pentru reglementarea ei ca o ramură distinctă de
dreptul penal.
În aceste condiții,
procedurii contravenționale i se aplică dispozițiile CEDO referitoare la
garanțiile care trebuie să beneficieze o persoană învinuită de săvârșirea unei
fapte penale.
În aceste condiții,
în raport de dispozițiile art. 7 din CEDO reclamantul nu poate fi sancționat
decât în baza unei legi care să îndeplinească condițiile de accesibilitate și
previzibilitate (v. cauza Cantoni c. Franței și S.W. c Regatului Unit).
Or față de modul vag
de descriere a faptelor care sunt considerate contravenții și față de modul
haotic de reglementare a sancțiunilor aplicabile, fără a se reglementa o minimă
corespondență între sancțiuni și contravenții, fapt care lasă loc
arbitrariului, organului administrativ fiindu-i lăsată o marjă de apreciere
aproape nelimitată, Curtea a apreciat că legea în discuție nu îndeplinește
condițiile de accesibilitate și previzibilitate.
Recursul
Împotriva acestei
hotărâri a declarat recurs pârâta Comisia de Supraveghe a Asigurărilor.
În motivarea cererii
de recurs, pârâta Comisia de Supraveghere a Asigurărilor (CSA) a criticat
sentința pentru nelegalitate și netemeinicie, în esență pentru următoarele
motive:
- Prin Decizia nr.
194 din 3 martie 2010, s-a constatat faptul că „în perioada de redresare
financiară pe bază de plan, au fost efectuate plăți de valori semnificative,
fără justificarea serviciului prestat către SC I.C.S. Broker de Asigurare SRL.
Aceste plăți au contribuit la creșterea pierderii financiare a societății,
precum și a deficitului față de fondul de siguranță, fiind încălcată obligația
de a organiza și desfășura activitatea cu prudență și profesionalism în
concordanță cu natura și mărimea activității desfășurate”
Instanța de fond a
motivat că fiind vorba de contracte sinalagmatice, părțile sunt cele care
stabilesc care dintre prestațiile reciproce se execută mai întâi, serviciul
contractat sau plata prețului.
Arată recurenta că nu
era relevant dacă plățile au fost efectuate în avans sau ulterior prestării
serviciilor ci faptul că serviciile nu au fost prestate niciodată - și este
obligatorie înregistrarea în contabilitate a operațiunilor.
- Prin decizia
contestată, s-a constatat faptul că a fost garantat și plătit împrumutul de
107.000 euro acordat SC C.J.S.C.K.D. Ukraina de către K.J.P., director general
la SC K.D.L.A. SA.
Se arată că în mod
eronat instanța de fond nu a reținut răspunderea personală a d-lui K.J.P. și în
legătură cu temeiul de drept al deciziei de sancționare, instanța fondului a
arătat că se află în imposibilitate să verifice dacă faptele reținute în
sarcina reclamantului - constituie contravenție și care contravenție anume. A
arătat instanța de fond că legiuitorul a reglementat contravențiile la Legea
nr. 32/2000 de o manieră haotică, insinuând în mod nesistematic textele de lege
și norme, cu formulări generale, vagi, fapt care face ca aplicarea legii să fie
imprevizibilă.
Arată recurenta că în
practică instanțele judecătorești și Înalta Curte de Casație și Justiție au
analizat activitatea de control și sancționare desfășurată în Legea nr.
32/2000, prin raportare la normele de drept comun privind regimul juridic al
contravențiilor, sancțiunile stabilite prin legea specială, cu caracter de
sancțiuni principale.
În drept cererea de
recurs se întemeiază pe dispozițiile art. 394 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ.
Apărările
intimatului-reclamant
Reclamantul-intimat
K.J.P. a formulat întâmpinare la cererea de recurs și a solicitat respingerea acesteia
ca neîntemeiată și menținerea sentinței recurate ca legală și temeinică.
Se arată că în mod
judicios prima instanță a reținut că organele de control ar fi trebuit să
sancționeze încheierea respectivelor contracte, respectiv persoanele care au
luat inițiativa încheierii lor, iar nu executarea acestor convenții, executarea
sub forma plăților reprezentând doar un aspect inevitabil al încheierii
contractelor menționate, la care reclamantul-intimat nu a contribuit în niciun
fel.
Considerentele și
soluția instanței de recurs
Analizând cererea de
recurs, normele legale incidente în cauză și în conformitate cu prevederile
art. 304
1
C. proc. civ., Înalta Curte constată că în cauză există
motive care să se încadreze în prevederile art. 312 alin. (5) C. proc. civ., cu
consecința admiterii recursului, casării sentinței recurate și trimiterii
cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.
Prin Decizia nr. 194
din 3 martie 2010 s-a dispus sancționarea reclamantului K.J.P. cu retragerea
aprobării sale din funcția de director adjunct al SC K.D.L.A. SA -
constatându-se faptul că „în perioada de redresare financiară pe bază de plan,
au fost efectuate plăți de valori semnificative, fără justificarea serviciului
prestat către SC I.C.S. Broker de Asigurare SRL. Aceste plăți au contribuit la
creșterea pierderii financiare a societății, precum și a deficitului față de
fondul de siguranță, fiind încălcată obligația de a organiza și desfășura
activitatea cu prudență și profesionalism în concordanță cu natura și mărimea
activității desfășurate”
Înalta Curte
consideră că instanța de fond a tratat într-o manieră simplistă problematica
încadrării faptei pentru care este sancționat reclamantul-intimat, apreciind că
se află în imposibilitate de a verifica dacă sancțiunea este legală și temeinică,
nu a analizat și nu s-a pronunțat pe fondul cauzei (art. 3 C. civ.).
Interpretarea
instanței de fond este forțată în ceea ce privește imprevizibilitatea legii și
totodată beneficiul de care se bucură în această situație reclamantul.
Se remarcă faptul că
în aceeași materie contravențională instanțele judecătorești și Înalta Curte de
Casație și Justiție au pronunțat soluții, care au fost depuse cu titlu
exemplificativ și la instanța de fond și la cea de recurs.
În raport de cele
arătate, pentru ca părțile să nu fie grevate de un grad de jurisdicție, se
impune admiterea recursului, casarea sentinței recurate precum și trimiterea
cauzei spre rejudecare a aceleiași instanțe care va analiza fondul cauzei prin
raportarea situației de fapt la cea de drept reținută de organul de control,
precum și de normele de drept incidente în
legea
generală O.G. nr. 2/2001
, practica judecătorească în materie,
argumentele prezentate în cererea de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Admite recursul
declarat de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor împotriva Sentinței nr. 701
din 1 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios
administrativ și fiscal.
Casează hotărârea
atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 17 ianuarie 2012.