ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7894/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civila nr. 200 din 23 iunie 2010, Tribunalul Gorj a admis în parte acțiunea formulată de reclamantele D.D.M., C.C., D.L., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și a obligat pârâtul la plata către reclamante a sumei de 166.500 euro despăgubiri. Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că reclamantele au dovedit că sunt soția supraviețuitoare (D.M.) și fiicele (C.C.

și D.L.) autorului D.G.I., născut în comuna Iași, jud. Gorj, și decedat la 20 martie 1993. De asemenea, reclamantele au dovedit că autorul lor a fost arestat la data de 21 septembrie 1959 și apoi a fost condamnat prin Sentința penală nr. 67 din 27 februarie 1960 a Tribunalului Militar Craiova, la o pedeapsă privativă de libertate de 6 ani închisoare, 5 ani interdicție și confiscarea averii pentru uneltire contra ordinii sociale și a ieșit din închisoare la 13 aprilie 1964, după 1665 de zile de detenție pe nedrept. Au mai arătat reclamantele că această condamnare a fost una cu caracter politic, aspect confirmat și prin Hotărârea nr. 1028/27 martie1995 a Comisiei pentru aplicarea prevederilor Decretului-Lege nr. 118/1990 a Jud. Gorj prin care s-a admis cererea reclamantei D.M.

privind acordarea unei indemnizații lunare de 10.000 RON, începând cu 7 martie 1995. Arestarea autorului s-a făcut în noaptea din 20 - 21 septembrie 1959, la domiciliul acestuia, după ce în prealabil agenții respectivi i-au omorât câinii din curte pentru a nu fi deranjați. Traumele suferite de cele două fiice ale sale și soția sa, din mijlocul cărora a fost luat cu forța în acea noapte, nu pot fi comensurate în bani și mai mult, niciodată din acest moment, D.M. nu a avut voie să se angajeze, fiind considerată soția unui „element periculos pentru orânduirea socialistă”. De asemenea, s-a arătat că fiicele autorului au fost traumatizate atât de lipsa tatălui de lângă ele pe perioada copilăriei, cât și de interdicțiile pe care le-au avut în timpul școlarizării.

În dovedirea acțiunii, au depus la dosarul cauzei adresa nr. CT 853/19 aprilie 2010 emisă de Ministerul Apărării Naționale, copie chitanța din 19 aprilie 2010, Sentința civilă nr. 67 din 26 februarie 1960 pronunțată de Tribunalul Militar Craiova în Dosarul nr. 80/1960, Sentința civilă nr. 1139 din 10 noiembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul nr. 7592/118/2009, Sentința civilă nr. 677 din 28 octombrie 2009 pronunțată de Tribunalul Cluj în Dosarul nr. 5103/117/2009, Sentința civilă nr. 1140 din 10 noiembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul nr. 7689/118/2009, Sentința civilă nr. 1815F din 24 noiembrie 2009 de Tribunalul Ialomița în Dosarul nr. 3964/98/2009. Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Gorj, a formulat întâmpinare prin care a invocat lipsa calității procesuale active a reclamantelor C.C.

și D.L., fiice ale autorului D.G.I., arătând că potrivit dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, persoana îndreptățită la despăgubiri conform actului normativ menționat, după decesul celui care a suferit condamnarea sau măsura administrativă cu caracter politic este soția sau descendenții până la gradul al II-lea inclusiv. S-a arătat că, raportat la textul menționat, dreptul la introducerea acțiunii potrivit Legii nr. 221/2009 este alternativ, între soția supraviețuitoare și descendenți până la gradul al II-lea inclusiv și în condițiile în care în prezenta cauză autorul D.G.I. are ca moștenitori soție supraviețuitoare, doar aceasta are calitate procesuală activă.

Pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată arătând că, în practica judiciară coroborată cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a statuat că la stabilirea prejudiciului trebuie avute în vedere o serie de criterii cum ar fi consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care acestea au fost lezate și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, precum și măsura în care persoanei respective i-au fost afectată situația materială, familială, profesională și socială. Pârâtul a mai arătat că în materia soluționării cererilor întemeiate pe Legea nr. 221/2009, instanțele au apreciat că suma de bani stabilită cu titlu de daune morale are drept scop, nu atât de a repune victima în situația similară cu cea avută anterior, cât de a oferi satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.

De asemenea, s-a invocat de pârât faptul că instanța de judecată l-a stabilirea cuantumului despăgubirilor, trebuie să aibă în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Prin notele de ședință depuse la dosarul cauzei, reclamantele au solicitat respingerea excepției lipsei calității procesuale active invocate de pârât, arătând că reclamantele C.C. și D.L. sunt fiicele autorului, rudele de gradul I cu acesta, iar potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 sunt îndreptățite să solicite repararea prejudiciului moral. În ședința publică din 12 mai 2010, instanța de fond, în raport de dispozițiile art. 137 C. proc. civ., a pus în discuția părților excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor C.C.

și D.L. și a respins această excepție ca neîntemeiată, apreciind că cele două reclamante sunt fiicele autorului D.G.I., descendente de gradul I și sunt îndeplinite condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind persoanele ce pot solicita instanței de judecată obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La solicitarea reclamantelor, a fost încuviințată proba testimonială, sens în care au fost ascultate martorele B.L. și A.E.V. și s-au solicitat relații de la Casa Județeană de Pensii Gorj, pentru a se preciza dacă reclamanta D.M. a beneficiat de despăgubiri în temeiul Decretului-Lege nr. 118/199, răspunsul fiind comunicat cu adresa nr. 15805/2010.

Cu privire la condamnarea și măsurile abuzive suferite de autorul D.G.I., tribunalul a reținut că acesta a fost condamnat prin Sentința nr. 67 din 26 februarie 1960 a Tribunalului Militar Craiova la 6 ani închisoare corecțională și 5 ani interdicție corecțională și a fost obligat la 500 RON cheltuieli de judecată către stat, reținându-se comiterea infracțiunii prevăzute de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen., constând în aceea că D.I. împreună cu alte persoane nu au încetat după 23 august 1944 să regrete pozițiile pierdute și să își manifeste speranța în revenirea capitalismului la conducerea statului și timp de mai mulți ani până în anul 1959 în preajma arestării sale se întâlneau în mod neorganizat, însă destul de des, uneori aproape zilnic, în atelierul de cizmărie unde discutau dușmănos la adresa regimului democrat popular.

Prin aceeași sentință, s-a dispus confiscarea în întregime a averii autorului, autorul fiind pus în libertate la data de 13 aprilie 1964, conform Decretului nr. 176/1964. Prin Sentința penală nr. 212 din 25 iulie 1972 pronunțată de Judecătoria Târgu Jiu în Dosarul nr. 3208/1972 a fost reabilitat autorul pentru pedeapsa aplicată prin Sentința nr. 67/1960 a Tribunalului Militar Craiova. Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 221 din 2 iunie 2009, „constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945”.

Prin alin. (2) lit. a) din același articol, se prevede: „constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute și enunțate expres și limitativ. Prin urmare, reclamantele sunt îndreptățite să solicite, conform art. 5 din Legea nr. 221/2009 acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul lor prin condamnările expuse anterior. Tribunalul a reținut că prin condamnarea cu caracter politic suferită, în timpul detenției și ulterior prin măsura interdicției corecționale, s-a produs autorului D.G.I. și familiei acestuia, un prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecințele neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile și încălcările dreptului personal la libertate, din suferințele fizice și psihice la care autorul și membrii familiei sale au fost supuși.

Incontestabil că privarea de libertate a autorului reclamantelor în perioada 1959 - 1964 a adus atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale acestuia, lezând demnitatea, onoarea și libertatea individuală, a produs suferințe pe plan moral și social pentru el și familia sa, însăși Legea nr. 221/2009 prin domeniul său de aplicare, recunoscând posibilitatea acordării unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Este de netăgăduit că orice arestare și condamnare la închisoare pe nedrept produce celor în cauză suferințe pe plan moral, că le lezează demnitatea și onoarea, libertatea individuală, deci le produce un prejudiciu moral. Chiar și în condițiile actuale de detenție, executarea unor pedepse privative de libertate produce astfel de prejudicii și cu atât mai mult, executarea pedepselor privative în perioada 1950 - 1951, 1962 - 1964 în închisorile comuniste, în care deținuții politici erau cel mai dur și inuman tratați.

Astfel de aspecte reies și din Raport Final Al Comisiei Prezidențiale Pentru Analiza Dictaturii Comuniste Din România, București 2006, publicat pe site-ul președinției, în care sunt descrise condițiile din închisorile comuniste și atrocitățile la care erau supuși deținuții politici, scopul pedepselor aplicate acestora fiind înlăturarea deținuților înainte de eliberare. Tribunalul a apreciat că raportul sus-menționat se impune a fi avut în vedere la aprecierea condițiilor din închisorile comuniste, întrucât menționează mărturii ale puținilor deținuți eliberați, iar aceste mărturii sunt printre puținele probe ce pot fi administrate în astfel de cauze.

De asemenea, martorii audiați în cauză au relevat aspecte legate de impactul de moment, dar și pe termen lung, sub aspect familial și profesional al acestei măsuri asupra familiei autorului D.G.I., compusă din soția sa și cele două fiice, respectiv, faptul că de la data arestării autorului, timp de 4 ani de zile familia nu a cunoscut nimic despre acesta, că soția și copii autorului aveau mijloace minime de existență și niciodată după acest moment al arestării, soția acestuia nu s-a putut angaja, fiind considerată soția unui „ element periculos pentru orânduirea socialistă”. Tribunalul a avut în vedere și suferința psihică produsă autorului D.G.I. prin despărțirea de familie când fiicele erau mici, sărăcia în care autorul cunoștea că trăiesc copii și soția ca urmare a confiscării în întregime a averii, interdicția de a lua legătura cu familia și nu în ultimul rând, sentimentul de frustrare produs inevitabil de confiscarea averii.

De asemenea, a reținut că după eliberarea sa, autorul D.G.I. nu a mai fost încadrat niciodată în poliție, iar prejudiciul moral constând în imposibilitate de a progresa pe scară socială și profesională la momentul potrivit, este în strânsă relație cu suferința morală, asociată acelorași cauze și care, în același timp reprezintă o consecință a acestora. Față de toate aceste considerente, tribunalul a reținut că este întemeiată cererea reclamantelor de acordare a daunelor morale, însă cuantumul acestora este numai parțial justificat, suma de 166.500 euro (reprezentând 100 euro pentru fiecare zi de detenție a autorului) constituind o satisfacție suficientă și echitabilă.

La stabilirea acestui cuantum, nu în ultimul rând, tribunalul a avut în vedere și aspectul că, în practica judiciară: în Cauza Pantea vs. România/2003, Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru un an detenție, au fost stabilite daune de 40.000 euro; în cauza Fozobuz, pentru 5 ani de detenție grea, a fost stabilită o despăgubire de 380.000 euro, iar în cauza Lucian Orășel, pentru 8 ani de închisoare, Î.C.C.J. a României a stabilit o despăgubire de 500.000 euro. Este adevărat că nu există un sistem de criterii în baza cărora să fie pe deplin reparate daunele morale constând în dureri fizice și psihice, întrucât plata unei sume de bani abia dacă poate aduce victimei unele alinări sau satisfacții, cu atât mai mult cu cât în cauză persoana care a suferit prejudiciul a decedat, iar despăgubirile sunt solicitate de copii.

Deci în materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât caracter aproximativ, iar ceea ce trebuie evaluat, în realitate, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, și nu prejudiciul ca atare. Suma stabilită de instanță nu reprezintă o repunere a victimei într-o situație similară cu situația avută anterior, repunere care evident este imposibilă, ci această sumă este destinată producerii unei satisfacții echitabile.

De asemenea, în aprecierea importanței prejudiciului moral s-au avut în vedere repercusiunile prejudiciului moral asupra stării generale a sănătății autorului, precum și asupra posibilității acestuia de a se realiza pe deplin pe plan social și familial, perioada detenției autorului (1665 de zile), perioada de 5 ani interdicție, afectarea reputației persoanei și familiei sale în comunitatea din care făcea parte și stigmatul de „condamnat” - fapt generator de dificultății în păstrarea vechilor relații sociale și profesionale. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Statul Roman, arătând că în mod greșit instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor C.C.

și D.L., fiicele autorului D.G.I., având în vedere dispozițiile legale care prevăd o legitimare procesuală alternativă și faptul că soția autorului trăiește și a formulat acțiunea de față, respectiv D.M. Pe fondul cauzei, tribunalul a stabilit o suma excesivă cu titlu de daune morale, fără a ține seama de faptul că daunele morale trebuie acordate cu titlu de satisfacție echitabilă, că sumele de bani stabilite cu asemenea titlu nu au ca scop repunerea persoanei în situația anterioară, ci de a oferi satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată, că de la data producerii prejudiciului până în prezent a trecut o perioada semnificativă de timp de natură să atenueze impactul moral.

Pârâtul a mai arătat că în materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului are un caracter aproximativ, având în vedere caracterul neeconomic al prejudiciului, ce nu poate fi echivalat bănesc. Prin urmare, pentru ca satisfacția materială acordată să aibă o reală corespondență cu prejudiciul, este necesar ca la determinarea sumei să se pună accentul pe importanța prejudiciului din punct de vedere al victimei, pe anumite împrejurări anterioare arestării privind vârsta persoanei, durata arestării, suferințele fizice și psihice din acea perioadă, impactul social al arestării după eliberare, viața familiala și socială înainte și după arestare. Rațiunea adoptării legii a fost aceea de a acorda o minimă reparație morală persoanelor care s-au opus regimului comunist, de a șterge consecințele penale ale faptelor lor, iar rolul instanțelor este și acela de a verifica dacă reparația oferită de stat prin intermediul Decretului-Lege nr. 118/1990 și O.U.G.

nr. 214/1999, este suficientă sau nu. Iar despăgubirile acordate în acest scop, trebuie să fie juste și să nu se transforme în izvor de îmbogățire fără just temei. Pârâtul a invocat dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010 care plafonează despăgubirile acordate. Prin Decizia civilă nr. 334 din 26 octombrie 2010, Curtea de Apel Craiova a admis apelul și a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a obligat pârâtul la plata sumei de 10.000 euro, în echivalent lei la data plății, cu titlu de daune morale, menținând restul dispozițiilor sentinței. Referitor la calitatea procesuală a unora dintre reclamante, instanța de apel a reținut că aceasta este subsumată justificării dreptului sau obligației unei persoane de a participa ca parte în procesul civil, astfel că raportul de drept procesual nu se poate lega valabil decât între titularii drepturilor ce rezultă din raportul de drept material dedus judecății.

Așadar, reclamantele descendente, câtă vreme nu s-a susținut și dovedit că sunt străine de succesiunea tatălui lor (persoana condamnată), sunt titulare ale dreptului material dedus judecății și au calitate procesuală activă în prezenta cauză alături de mama lor, corect fiind respinsă excepția invocată de pârât. De altfel, cuantumul eventualelor daune morale ce pot fi acordate în cadrul unui asemenea demers judiciar promovat de soție și/sau descendenți, nu pot fi mai mari în raport cu numărul acestora, decât cele care s-ar acorda dacă persoana condamnată ar mai fi fost în viață și ar fi promovat acțiunea personal.

Referitor la cuantumul daunelor morale, instanța de apel a reținut că despăgubirile acordate cu acest titlu trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative, ele fiind menite a produce satisfacția morală a recunoașterii faptelor nelegale, a încălcărilor drepturilor omului - comise în perioada comunistă, iar nu acela de a compensa în bani suferința persoanelor persecutate. Deci, scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului luate de regimul anterior.

În cauză, prin Hotărârea nr. 1028/27 martie 1995 a Comisiei pentru aplicarea prevederilor Decretului-Lege nr. 118/1990 a Jud. Gorj, s-a admis cererea reclamantei D.M. privind acordarea unei indemnizații lunare de 10.000 RON, începând cu 7 martie 1995, care se actualizează periodic potrivit legii. Acest drept acordat reclamantei nu reprezintă însă un criteriu suficient de natură a putea cuantifica daunele morale dar nu poate fi nesocotit. Faptul de a nu se stabili criterii clare este determinat și prin aceea că prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin unități de măsură riguroase și cantitative, din moment ce el diferă de la persoană la persoană, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz.

Cu toate acestea, instanța nu poate lăsa la libera apreciere a reclamantelor stabilirea cuantumului daunelor, deoarece aceasta ar însemna luarea în considerare a unor criterii pur subiective. Tocmai de aceea, în asemenea situații, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când acordă despăgubiri morale pentru încălcarea unor drepturi fundamentale, nu operează cu criterii prestabilite de evaluare, ci judecă în echitate. În cauză, așa cum s-a arătat, este evident că perioada de detenție a autorului reclamantelor, a determinat suferințe fizice și psihice acestuia, precum și consecințe negative din punct de vedere profesional și social.

Deci, indiscutabil prejudiciul de natură morală, nepatrimonial - ca o condiție a angajării răspunderii civile a statului - există, având în vedere starea de fapt stabilită în primă instanță în baza probelor administrate și necombătută în apel, potrivit căreia autorul - persoana condamnată politic a fost supusă unor suferințe reale de la arestare și până la eliberarea din penitenciar, din cauza condițiilor inumane, izolării și persecuțiilor fizice și psihice la care a fost supus, a suferit și familia rămasă acasă și de asemenea după eliberare, familia a avut afectată atât imaginea cât și sursele de venit. Cu toate acestea, suma solicitată de reclamante și cea acordată de instanța de fond este mult prea mare în raport cu perioada de detenție, cu timpul scurs de la producerea prejudiciului, cu dreptul recunoscut și valorificat în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 soției persoanei condamnate.

Se are în vedere totodată și faptul că în situația în care reclamant nu este însăși victima condamnării - ca beneficiar direct al dreptului, întrucât a intervenit decesul acestuia, suma ce se acordă nu are ca reper, în principal, suferințele proprii ale persoanelor reclamante, întrucât acestea nu au fost consecințe directe, ci indirecte ale condamnării, intensitatea suferinței morale diluându-se și prin trecerea timpului, dar și din această perspectivă. În consecință, instanța de apel a redus suma acordată cu titlu de daune morale la 10.000 euro în echivalent lei, această sumă fiind de natură a asigura o satisfacție echitabilă pentru suferințele fizice și psihice cauzate de condamnarea politică a autorului reclamantelor.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele D.I.M., C.C., D.L., precum și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Recursul reclamantelor a vizat cuantumul daunelor morale astfel cum a fost modificat de către instanța de apel, în sensul că, raportat la prejudiciul suferit ca urmare a condamnării autorului lor, suma de 10.000 de euro nu reprezintă o satisfacție echitabilă. În acest sens, arată că suma stabilită de instanța de fond, respectiv, 166.500 euro, a fost corect individualizată, raportat la cele 1665 zile de detenție efectivă, precum și la imposibilitatea autorului de a urma cariera de ofițer de poliție, fiind nevoit să lucreze în meserii inferioare pregătirii sale profesionale, cu diminuarea corespunzătoare a veniturilor salariale.

Reclamantele mai arată că împrejurarea că soția supraviețuitoare a persoanei care a suferit condamnarea pe nedrept a beneficiat de o indemnizație lunară în cuantum de 10.000 RON, în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, nu poate justifica reducerea cuantumului daunelor morale acordate cu titlu de despăgubire, iar în cauze similare s-au acordat sume mult mai mari, respectiv, 380.000 euro în cauza Fozobuz contra României, 500.000 euro în cauza Orășel. Recursul pârâtului a vizat, pe de o parte, incidența în cauză a Deciziilor nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale, prin care s-au declarat neconstituționale prevederile ce reglementează acordarea daunelor morale, situație față de care nu mai există temei juridic al acțiunii întemeiată pe acest act normativ.

Pe de altă parte, pârâtul a mai arătat că în mod greșit instanțele anterioare au respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor C.C. și D.L., în raport de împrejurarea că textul legal care conferă vocație la despăgubire în temeiul actului special de reparație stabilește, ca persoană îndreptățită, alta decât cel care fost condamnat pe nedrept, în principal soția supraviețuitoare, iar în subsidiar, descendenții până la gradul a II-lea, neputându-se acorda despăgubiri ambelor categorii.

Recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente comune: Astfel, în ceea ce privește despăgubirile cu titlu de daune morale, Înalta Curte va constata că, deși doctrina și jurisprudența română recunoaște suferința fizică și psihică cauzată de faptul în sine al condamnării autorului reclamantelor la o pedeapsă privativă de libertate aferentă perioadei 1959 - 1964, totuși, așa cum în mod constant a decis și Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cu referire la cazul Kudla vs. Polonia), cuantumul daunelor morale acordate unei victime a represiunilor nu trebuie stabilit într-un mod disproporționat și nerezonabil, ci raportat, coroborat, evaluat la întinderea prejudiciului real suferit și o astfel de pretenție nu trebuie să reprezinte în niciun caz un izvor de îmbogățire fără justă cauză.

Această precauție trebuie manifestată cu atât mai mult atunci când despăgubirile se acordă altor persoane decât victima propriu-zisă a condamnării cu caracter politic, în speță, soția supraviețuitoare și fiicele condamnatului, consecința negativă a prejudiciului fiind în acest caz, evidentă, dar mult diminuată.

De aceea, necontestând suferința psihică și fizică a persoanei condamnate politic, umilințele și teroarea la care a fost supus, Înalta Curte va constata că instanțele trebuie să opereze și cu principiul echității, în așa fel încât indemnizația stabilită cu titlu de daune morale să fie justă, rezonabilă și echitabilă și nu exagerată, disproporționată, iar repararea daunelor morale trebuie să fie percepută într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială, care fizic nu e posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale și patrimoniale al căror scop e acela că, în funcție de particularitățile fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită satisfacție (pe căi indirecte oarecum) pentru suferințele îndurate.

Ca atare, Înalta Curte constată că acordarea despăgubirilor bănești pentru prejudiciul moral creat prin condamnarea politică a autorului reclamantelor în cuantum de 10.000 euro este suficientă pentru acoperirea acestuia, fiind în concordanță cu jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului care, recunoscând dreptul la despăgubiri bănești în asemenea situații, statuează și asupra acordării lor în condiții de echitate și proporționalitate care să excludă posibilitatea, pentru solicitanți, de a-și procura venituri nejustificate pe această cale.

În acest sens, la stabilirea cuantumului despăgubirilor instanța de apel s-a raportat, în mod corect, la perioada detenției, intervalul de timp care a trecut de la prejudiciul suferit, la faptul că în cauză au fost acordate măsuri reparatorii soției supraviețuitoare a condamnatului, potrivit Decretului-Lege nr. 118/1990, precum și la împrejurarea că suma reprezentând despăgubiri, deși a fost solicitată pentru suferințele condamnatului, care între timp a decedat, este acordată membrilor familiei acestuia. Referitor la incidența în cauză a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, în sensul inexistenței temeiului juridic al cererii introductive de instanță ca efect al declarării neconstituționale a dispozițiilor legale ce reglementează acordarea daunelor morale, această susținere nu poate fi primită.

Potrivit art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale „dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”. Prin urmare, în situația în care puterea legiuitoare sau executivul nu își respectă această obligație, sancțiunea care intervine este încetarea efectelor juridice ale dispoziției constatate ca fiind neconstituționale, pentru viitor.

În speță însă, deciziile Curții Constituționale invocate de pârât nu produc niciun efect în privința situației reclamantelor, având în vedere că au intervenit în cursul soluționării recursului, respectiv, au fost pronunțate la data de 20 octombrie 2010 și publicate în M. Of. al României la data de 15 noiembrie 2010, în timp ce decizia recurată a fost pronunțată la 26 octombrie 2010, deci, anterior publicării respectivelor decizii, care astfel nu au nici o relevanță în cauză. În acest sens s-a pronunțat și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of.

nr. 789/07.11.2011, care a statuat cu putere de lege că, drept urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.” Cum prezenta cauză a fost soluționată în mod definitiv prin Decizia civilă nr. 334 pronunțată de Curtea de Apel Craiova la data de 26 octombrie 2010, iar aplicarea legii în perioada dintre intrarea ei în vigoare și constatarea neconstituționalității nu poate fi înlăturată, rezultă că deciziile Curții Constituționale arătate, care au intervenit în timpul soluționării cauzei în recurs, nu se pot aplica în această etapă procesuală.

În ceea ce privește lipsa calității procesuale active a reclamantelor C.C. și D.L. (fiicele persoanei condamnate decedate), nici această critică nu poate fi primită, întrucât, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței de judecată obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare”.

Din interpretarea dispozițiilor legale anterior citate, rezultă că legiuitorul a înțeles să restrângă sfera persoanelor îndreptățite la acordarea de despăgubiri, potrivit legii speciale de reparație, ulterior decesului persoanei supusă măsurii abuzive, la două categorii, respectiv, soțul supraviețuitor și descendenții până la gradul doi inclusiv. Rațiunea pentru care legiuitorul s-a oprit la încadrarea soțului supraviețuitor și a descendenților până la gradul doi inclusiv în sfera persoanelor îndreptățite este fundamentată pe legătura de rudenie apropiată, intimă, pe care persoana decedată a avut-o cu soțul/soția, respectiv, copiii și nepoții săi, iar ceea ce interesează domeniul de aplicare al legii din această perspectivă este întrunirea acestor calități la data promovării acțiunii.

Restrângerea categoriilor de persoane ce pot solicita astfel de despăgubiri, contrar susținerilor pârâtului, nu condiționează acordarea de despăgubiri morale alternativ, doar soțului supraviețuitor, ori doar descendenților până la gradul al II-lea, și nici nu instituie o ordine prioritară prin care aceștia pot beneficia de dispozițiile Legii nr. 221/2009, situație față de care devine aplicabil în cauză principiul conform căruia acolo unde legea nu distinge, nici interpretul ei nu trebuie să o facă. Singura obligație ce le incumbă reclamantelor pentru a beneficia, împreună, de dispozițiile Legii nr. 221/2009, este aceea a dovedirii calității de moștenitoare de pe urma autorului condamnat politic, lucru ce s-a realizat în etapele procesuale anterioare.

Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, ambele recursuri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantele D.I.M. (decedată, continuat de moștenitoarele C.C. și D.L.), C.C., D.L. și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Gorj împotriva Deciziei nr. 334 din 26 octombrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 noiembrie 2011.