ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7894/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7894/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civila nr. 200 din 23 iunie

2010, Tribunalul Gorj a admis în parte acțiunea formulată de reclamantele

D.D.M., C.C., D.L., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, și a obligat pârâtul la plata către reclamante a sumei de

166.500 euro despăgubiri.

Pentru a se pronunța

astfel, tribunalul a reținut că reclamantele au dovedit că sunt soția

supraviețuitoare (D.M.) și fiicele (C.C. și D.L.) autorului D.G.I., născut în

comuna Iași, jud. Gorj, și decedat la 20 martie 1993.

De asemenea,

reclamantele au dovedit că autorul lor a fost arestat la data de 21 septembrie

1959 și apoi a fost condamnat prin Sentința penală nr. 67 din 27 februarie 1960

a Tribunalului Militar Craiova, la o pedeapsă privativă de libertate de 6 ani

închisoare, 5 ani interdicție și confiscarea averii pentru uneltire contra

ordinii sociale și a ieșit din închisoare la 13 aprilie 1964, după 1665 de zile

de detenție pe nedrept.

Au mai arătat

reclamantele că această condamnare a fost una cu caracter politic, aspect

confirmat și prin Hotărârea nr. 1028/27 martie1995 a Comisiei pentru aplicarea

prevederilor Decretului-Lege nr. 118/1990 a Jud. Gorj prin care s-a admis

cererea reclamantei D.M. privind acordarea unei indemnizații lunare de 10.000

RON, începând cu 7 martie 1995.

Arestarea autorului

s-a făcut în noaptea din 20 - 21 septembrie 1959, la domiciliul acestuia, după

ce în prealabil agenții respectivi i-au omorât câinii din curte pentru a nu fi

deranjați. Traumele suferite de cele două fiice ale sale și soția sa, din

mijlocul cărora a fost luat cu forța în acea noapte, nu pot fi comensurate în

bani și mai mult, niciodată din acest moment, D.M. nu a avut voie să se

angajeze, fiind considerată soția unui „element periculos pentru orânduirea

socialistă”.

De asemenea, s-a

arătat că fiicele autorului au fost traumatizate atât de lipsa tatălui de lângă

ele pe perioada copilăriei, cât și de interdicțiile pe care le-au avut în

timpul școlarizării.

În dovedirea

acțiunii, au depus la dosarul cauzei adresa nr. CT 853/19 aprilie 2010 emisă de

Ministerul Apărării Naționale, copie chitanța din 19 aprilie 2010, Sentința

civilă nr. 67 din 26 februarie 1960 pronunțată de Tribunalul Militar Craiova în

Dosarul nr. 80/1960, Sentința civilă nr. 1139 din 10 noiembrie 2009 pronunțată

de Tribunalul Constanța în Dosarul nr. 7592/118/2009, Sentința civilă nr. 677

din 28 octombrie 2009 pronunțată de Tribunalul Cluj în Dosarul nr.

5103/117/2009, Sentința civilă nr. 1140 din 10 noiembrie 2009 pronunțată de

Tribunalul Constanța în Dosarul nr. 7689/118/2009, Sentința civilă nr. 1815F

din 24 noiembrie 2009 de Tribunalul Ialomița în Dosarul nr. 3964/98/2009.

Pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Gorj, a

formulat întâmpinare prin care a invocat lipsa calității procesuale active a

reclamantelor C.C. și D.L., fiice ale autorului D.G.I., arătând că potrivit

dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, persoana îndreptățită la

despăgubiri conform actului normativ menționat, după decesul celui care a

suferit condamnarea sau măsura administrativă cu caracter politic este soția

sau descendenții până la gradul al II-lea inclusiv.

S-a arătat că,

raportat la textul menționat, dreptul la introducerea acțiunii potrivit Legii

nr. 221/2009 este alternativ, între soția supraviețuitoare și descendenți până

la gradul al II-lea inclusiv și în condițiile în care în prezenta cauză autorul

D.G.I. are ca moștenitori soție supraviețuitoare, doar aceasta are calitate

procesuală activă.

Pe fond, a solicitat

respingerea acțiunii ca neîntemeiată arătând că, în practica judiciară

coroborată cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a statuat

că la stabilirea prejudiciului trebuie avute în vedere o serie de criterii cum

ar fi consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic,

importanța valorilor morale lezate, măsura în care acestea au fost lezate și

intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, precum și măsura

în care persoanei respective i-au fost afectată situația materială, familială,

profesională și socială.

Pârâtul a mai arătat

că în materia soluționării cererilor întemeiate pe Legea nr. 221/2009,

instanțele au apreciat că suma de bani stabilită cu titlu de daune morale are

drept scop, nu atât de a repune victima în situația similară cu cea avută

anterior, cât de a oferi satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui

valoarea de care a fost privată. De asemenea, s-a invocat de pârât faptul că

instanța de judecată l-a stabilirea cuantumului despăgubirilor, trebuie să aibă

în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Prin notele de

ședință depuse la dosarul cauzei, reclamantele au solicitat respingerea

excepției lipsei calității procesuale active invocate de pârât, arătând că

reclamantele C.C. și D.L. sunt fiicele autorului, rudele de gradul I cu acesta,

iar potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 sunt

îndreptățite să solicite repararea prejudiciului moral.

În ședința publică

din 12 mai 2010, instanța de fond, în raport de dispozițiile art. 137 C. proc.

civ., a pus în discuția părților excepția lipsei calității procesuale active a

reclamantelor C.C. și D.L. și a respins această excepție ca neîntemeiată,

apreciind că cele două reclamante sunt fiicele autorului D.G.I., descendente de

gradul I și sunt îndeplinite condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 privind persoanele ce pot solicita instanței de judecată obligarea

statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin

condamnare.

La solicitarea

reclamantelor, a fost încuviințată proba testimonială, sens în care au fost

ascultate martorele B.L. și A.E.V. și s-au solicitat relații de la Casa

Județeană de Pensii Gorj, pentru a se preciza dacă reclamanta D.M. a beneficiat

de despăgubiri în temeiul Decretului-Lege nr. 118/199, răspunsul fiind comunicat

cu adresa nr. 15805/2010.

Cu privire la

condamnarea și măsurile abuzive suferite de autorul D.G.I., tribunalul a

reținut că acesta a fost condamnat prin Sentința nr. 67 din 26 februarie 1960 a

Tribunalului Militar Craiova la 6 ani închisoare corecțională și 5 ani

interdicție corecțională și a fost obligat la 500 RON cheltuieli de judecată

către stat, reținându-se comiterea infracțiunii prevăzute de art. 209 pct. 2

lit. a) C. pen., constând în aceea că D.I. împreună cu alte persoane nu au

încetat după 23 august 1944 să regrete pozițiile pierdute și să își manifeste

speranța în revenirea capitalismului la conducerea statului și timp de mai

mulți ani până în anul 1959 în preajma arestării sale se întâlneau în mod

neorganizat, însă destul de des, uneori aproape zilnic, în atelierul de

cizmărie unde discutau dușmănos la adresa regimului democrat popular. Prin

aceeași sentință, s-a dispus confiscarea în întregime a averii autorului,

autorul fiind pus în libertate la data de 13 aprilie 1964, conform Decretului nr.

176/1964. Prin Sentința penală nr. 212 din 25 iulie 1972 pronunțată de

Judecătoria Târgu Jiu în Dosarul nr. 3208/1972 a fost reabilitat autorul pentru

pedeapsa aplicată prin Sentința nr. 67/1960 a Tribunalului Militar Craiova.

Potrivit art. 1 alin.

(1) din Legea nr. 221 din 2 iunie 2009, „constituie condamnare cu caracter

politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă,

pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte

săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au

avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6

martie 1945”. Prin alin. (2) lit. a) din același articol, se prevede:

„constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunțate

pentru faptele prevăzute și enunțate expres și limitativ.

Prin urmare,

reclamantele sunt îndreptățite să solicite, conform art. 5 din Legea nr.

221/2009 acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul

lor prin condamnările expuse anterior. Tribunalul a reținut că prin condamnarea

cu caracter politic suferită, în timpul detenției și ulterior prin măsura

interdicției corecționale, s-a produs autorului D.G.I. și familiei acestuia, un

prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecințele neevaluabile în bani ce

au rezultat din atingerile și încălcările dreptului personal la libertate, din

suferințele fizice și psihice la care autorul și membrii familiei sale au fost

supuși.

Incontestabil că

privarea de libertate a autorului reclamantelor în perioada 1959 - 1964 a adus

atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale acestuia, lezând

demnitatea, onoarea și libertatea individuală, a produs suferințe pe plan moral

și social pentru el și familia sa, însăși Legea nr. 221/2009 prin domeniul său

de aplicare, recunoscând posibilitatea acordării unor despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Este de netăgăduit că

orice arestare și condamnare la închisoare pe nedrept produce celor în cauză

suferințe pe plan moral, că le lezează demnitatea și onoarea, libertatea

individuală, deci le produce un prejudiciu moral. Chiar și în condițiile

actuale de detenție, executarea unor pedepse privative de libertate produce

astfel de prejudicii și cu atât mai mult, executarea pedepselor privative în

perioada 1950 - 1951, 1962 - 1964 în închisorile comuniste, în care deținuții

politici erau cel mai dur și inuman tratați. Astfel de aspecte reies și din

Raport Final Al Comisiei Prezidențiale Pentru Analiza Dictaturii Comuniste Din

România, București 2006, publicat pe site-ul președinției, în care sunt

descrise condițiile din închisorile comuniste și atrocitățile la care erau

supuși deținuții politici, scopul pedepselor aplicate acestora fiind

înlăturarea deținuților înainte de eliberare. Tribunalul a apreciat că raportul

sus-menționat se impune a fi avut în vedere la aprecierea condițiilor din

închisorile comuniste, întrucât menționează mărturii ale puținilor deținuți

eliberați, iar aceste mărturii sunt printre puținele probe ce pot fi administrate

în astfel de cauze.

De asemenea, martorii

audiați în cauză au relevat aspecte legate de impactul de moment, dar și pe

termen lung, sub aspect familial și profesional al acestei măsuri asupra

familiei autorului D.G.I., compusă din soția sa și cele două fiice, respectiv,

faptul că de la data arestării autorului, timp de 4 ani de zile familia nu a

cunoscut nimic despre acesta, că soția și copii autorului aveau mijloace minime

de existență și niciodată după acest moment al arestării, soția acestuia nu s-a

putut angaja, fiind considerată soția unui „ element periculos pentru

orânduirea socialistă”.

Tribunalul a avut în

vedere și suferința psihică produsă autorului D.G.I. prin despărțirea de

familie când fiicele erau mici, sărăcia în care autorul cunoștea că trăiesc

copii și soția ca urmare a confiscării în întregime a averii, interdicția de a

lua legătura cu familia și nu în ultimul rând, sentimentul de frustrare produs

inevitabil de confiscarea averii. De asemenea, a reținut că după eliberarea sa,

autorul D.G.I. nu a mai fost încadrat niciodată în poliție, iar prejudiciul

moral constând în imposibilitate de a progresa pe scară socială și profesională

la momentul potrivit, este în strânsă relație cu suferința morală, asociată

acelorași cauze și care, în același timp reprezintă o consecință a acestora.

Față de toate aceste

considerente, tribunalul a reținut că este întemeiată cererea reclamantelor de

acordare a daunelor morale, însă cuantumul acestora este numai parțial

justificat, suma de 166.500 euro (reprezentând 100 euro pentru fiecare zi de

detenție a autorului) constituind o satisfacție suficientă și echitabilă.

La stabilirea acestui

cuantum, nu în ultimul rând, tribunalul a avut în vedere și aspectul că, în

practica judiciară: în Cauza Pantea vs. România/2003, Curtea Europeană a

Drepturilor Omului pentru un an detenție, au fost stabilite daune de 40.000

euro; în cauza Fozobuz, pentru 5 ani de detenție grea, a fost stabilită o

despăgubire de 380.000 euro, iar în cauza Lucian Orășel, pentru 8 ani de închisoare,

Î.C.C.J. a României a stabilit o despăgubire de 500.000 euro.

Este adevărat că nu

există un sistem de criterii în baza cărora să fie pe deplin reparate daunele

morale constând în dureri fizice și psihice, întrucât plata unei sume de bani

abia dacă poate aduce victimei unele alinări sau satisfacții, cu atât mai mult

cu cât în cauză persoana care a suferit prejudiciul a decedat, iar

despăgubirile sunt solicitate de copii. Deci în materia daunelor morale,

principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât caracter

aproximativ, iar ceea ce trebuie evaluat, în realitate, este despăgubirea care

vine să compenseze prejudiciul, și nu prejudiciul ca atare. Suma stabilită de

instanță nu reprezintă o repunere a victimei într-o situație similară cu

situația avută anterior, repunere care evident este imposibilă, ci această sumă

este destinată producerii unei satisfacții echitabile.

De asemenea, în

aprecierea importanței prejudiciului moral s-au avut în vedere repercusiunile

prejudiciului moral asupra stării generale a sănătății autorului, precum și

asupra posibilității acestuia de a se realiza pe deplin pe plan social și

familial, perioada detenției autorului (1665 de zile), perioada de 5 ani

interdicție, afectarea reputației persoanei și familiei sale în comunitatea din

care făcea parte și stigmatul de „condamnat” - fapt generator de dificultății

în păstrarea vechilor relații sociale și profesionale.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel pârâtul Statul Roman, arătând că în mod greșit

instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale active a

reclamantelor C.C. și D.L., fiicele autorului D.G.I., având în vedere

dispozițiile legale care prevăd o legitimare procesuală alternativă și faptul

că soția autorului trăiește și a formulat acțiunea de față, respectiv D.M. Pe

fondul cauzei, tribunalul a stabilit o suma excesivă cu titlu de daune morale,

fără a ține seama de faptul că daunele morale trebuie acordate cu titlu de

satisfacție echitabilă, că sumele de bani stabilite cu asemenea titlu nu au ca

scop repunerea persoanei în situația anterioară, ci de a oferi satisfacții de

ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată, că de la

data producerii prejudiciului până în prezent a trecut o perioada semnificativă

de timp de natură să atenueze impactul moral.

Pârâtul a mai arătat

că în materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului

are un caracter aproximativ, având în vedere caracterul neeconomic al

prejudiciului, ce nu poate fi echivalat bănesc. Prin urmare, pentru ca

satisfacția materială acordată să aibă o reală corespondență cu prejudiciul,

este necesar ca la determinarea sumei să se pună accentul pe importanța

prejudiciului din punct de vedere al victimei, pe anumite împrejurări

anterioare arestării privind vârsta persoanei, durata arestării, suferințele

fizice și psihice din acea perioadă, impactul social al arestării după

eliberare, viața familiala și socială înainte și după arestare. Rațiunea

adoptării legii a fost aceea de a acorda o minimă reparație morală persoanelor

care s-au opus regimului comunist, de a șterge consecințele penale ale faptelor

lor, iar rolul instanțelor este și acela de a verifica dacă reparația oferită

de stat prin intermediul Decretului-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999,

este suficientă sau nu. Iar despăgubirile acordate în acest scop, trebuie să

fie juste și să nu se transforme în izvor de îmbogățire fără just temei.

Pârâtul a invocat

dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010 care plafonează despăgubirile acordate.

Prin Decizia civilă

nr. 334 din 26 octombrie 2010, Curtea de Apel Craiova a admis apelul și a

schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a obligat pârâtul la plata

sumei de 10.000 euro, în echivalent lei la data plății, cu titlu de daune

morale, menținând restul dispozițiilor sentinței.

Referitor la

calitatea procesuală a unora dintre reclamante, instanța de apel a reținut că

aceasta este subsumată justificării dreptului sau obligației unei persoane de a

participa ca parte în procesul civil, astfel că raportul de drept procesual nu

se poate lega valabil decât între titularii drepturilor ce rezultă din raportul

de drept material dedus judecății. Așadar, reclamantele descendente, câtă vreme

nu s-a susținut și dovedit că sunt străine de succesiunea tatălui lor (persoana

condamnată), sunt titulare ale dreptului material dedus judecății și au

calitate procesuală activă în prezenta cauză alături de mama lor, corect fiind

respinsă excepția invocată de pârât.

De altfel, cuantumul

eventualelor daune morale ce pot fi acordate în cadrul unui asemenea demers

judiciar promovat de soție și/sau descendenți, nu pot fi mai mari în raport cu

numărul acestora, decât cele care s-ar acorda dacă persoana condamnată ar mai

fi fost în viață și ar fi promovat acțiunea personal.

Referitor la

cuantumul daunelor morale, instanța de apel a reținut că despăgubirile acordate

cu acest titlu trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale

cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri

administrative, ele fiind menite a produce satisfacția morală a recunoașterii

faptelor nelegale, a încălcărilor drepturilor omului - comise în perioada

comunistă, iar nu acela de a compensa în bani suferința persoanelor

persecutate.

Deci, scopul

acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele

persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit,

prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută

anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme

reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși

recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului luate de

regimul anterior.

În cauză, prin

Hotărârea nr. 1028/27 martie 1995 a Comisiei pentru aplicarea prevederilor

Decretului-Lege nr. 118/1990 a Jud. Gorj, s-a admis cererea reclamantei D.M.

privind acordarea unei indemnizații lunare de 10.000 RON, începând cu 7 martie

1995, care se actualizează periodic potrivit legii.

Acest drept acordat

reclamantei nu reprezintă însă un criteriu suficient de natură a putea

cuantifica daunele morale dar nu poate fi nesocotit.

Faptul de a nu se

stabili criterii clare este determinat și prin aceea că prejudiciul moral nu

poate fi stabilit prin unități de măsură riguroase și cantitative, din moment

ce el diferă de la persoană la persoană, în funcție de circumstanțele concrete

ale fiecărui caz.

Cu toate acestea,

instanța nu poate lăsa la libera apreciere a reclamantelor stabilirea

cuantumului daunelor, deoarece aceasta ar însemna luarea în considerare a unor

criterii pur subiective.

Tocmai de aceea, în

asemenea situații, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când acordă

despăgubiri morale pentru încălcarea unor drepturi fundamentale, nu operează cu

criterii prestabilite de evaluare, ci judecă în echitate.

În cauză, așa cum s-a

arătat, este evident că perioada de detenție a autorului reclamantelor, a

determinat suferințe fizice și psihice acestuia, precum și consecințe negative

din punct de vedere profesional și social.

Deci, indiscutabil

prejudiciul de natură morală, nepatrimonial - ca o condiție a angajării

răspunderii civile a statului - există, având în vedere starea de fapt

stabilită în primă instanță în baza probelor administrate și necombătută în

apel, potrivit căreia autorul - persoana condamnată politic a fost supusă unor

suferințe reale de la arestare și până la eliberarea din penitenciar, din cauza

condițiilor inumane, izolării și persecuțiilor fizice și psihice la care a fost

supus, a suferit și familia rămasă acasă și de asemenea după eliberare, familia

a avut afectată atât imaginea cât și sursele de venit.

Cu toate acestea,

suma solicitată de reclamante și cea acordată de instanța de fond este mult

prea mare în raport cu perioada de detenție, cu timpul scurs de la producerea

prejudiciului, cu dreptul recunoscut și valorificat în temeiul Decretului-Lege

nr. 118/1990 soției persoanei condamnate. Se are în vedere totodată și faptul

că în situația în care reclamant nu este însăși victima condamnării - ca beneficiar

direct al dreptului, întrucât a intervenit decesul acestuia, suma ce se acordă

nu are ca reper, în principal, suferințele proprii ale persoanelor reclamante,

întrucât acestea nu au fost consecințe directe, ci indirecte ale condamnării,

intensitatea suferinței morale diluându-se și prin trecerea timpului, dar și

din această perspectivă.

În consecință,

instanța de apel a redus suma acordată cu titlu de daune morale la 10.000 euro

în echivalent lei, această sumă fiind de natură a asigura o satisfacție echitabilă

pentru suferințele fizice și psihice cauzate de condamnarea politică a

autorului reclamantelor.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamantele D.I.M., C.C., D.L., precum și pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Recursul

reclamantelor a vizat cuantumul daunelor morale astfel cum a fost modificat de

către instanța de apel, în sensul că, raportat la prejudiciul suferit ca urmare

a condamnării autorului lor, suma de 10.000 de euro nu reprezintă o satisfacție

echitabilă.

În acest sens, arată

că suma stabilită de instanța de fond, respectiv, 166.500 euro, a fost corect

individualizată, raportat la cele 1665 zile de detenție efectivă, precum și la

imposibilitatea autorului de a urma cariera de ofițer de poliție, fiind nevoit

să lucreze în meserii inferioare pregătirii sale profesionale, cu diminuarea

corespunzătoare a veniturilor salariale.

Reclamantele mai

arată că împrejurarea că soția supraviețuitoare a persoanei care a suferit

condamnarea pe nedrept a beneficiat de o indemnizație lunară în cuantum de

10.000 RON, în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, nu poate justifica

reducerea cuantumului daunelor morale acordate cu titlu de despăgubire, iar în

cauze similare s-au acordat sume mult mai mari, respectiv, 380.000 euro în cauza

Fozobuz contra României, 500.000 euro în cauza Orășel.

Recursul pârâtului a

vizat, pe de o parte, incidența în cauză a Deciziilor nr. 1358 și nr. 1360/2010

ale Curții Constituționale, prin care s-au declarat neconstituționale

prevederile ce reglementează acordarea daunelor morale, situație față de care

nu mai există temei juridic al acțiunii întemeiată pe acest act normativ.

Pe de altă parte,

pârâtul a mai arătat că în mod greșit instanțele anterioare au respins excepția

lipsei calității procesuale active a reclamantelor C.C. și D.L., în raport de

împrejurarea că textul legal care conferă vocație la despăgubire în temeiul

actului special de reparație stabilește, ca persoană îndreptățită, alta decât

cel care fost condamnat pe nedrept, în principal soția supraviețuitoare, iar în

subsidiar, descendenții până la gradul a II-lea, neputându-se acorda

despăgubiri ambelor categorii.

Recursurile sunt

nefondate, pentru următoarele considerente comune:

Astfel, în ceea ce

privește despăgubirile cu titlu de daune morale, Înalta Curte va constata că,

deși doctrina și jurisprudența română recunoaște suferința fizică și psihică

cauzată de faptul în sine al condamnării autorului reclamantelor la o pedeapsă

privativă de libertate aferentă perioadei 1959 - 1964, totuși, așa cum în mod

constant a decis și Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cu referire la cazul

Kudla vs. Polonia), cuantumul daunelor morale acordate unei victime a

represiunilor nu trebuie stabilit într-un mod disproporționat și nerezonabil,

ci raportat, coroborat, evaluat la întinderea prejudiciului real suferit și o

astfel de pretenție nu trebuie să reprezinte în niciun caz un izvor de

îmbogățire fără justă cauză.

Această precauție

trebuie manifestată cu atât mai mult atunci când despăgubirile se acordă altor persoane

decât victima propriu-zisă a condamnării cu caracter politic, în speță, soția

supraviețuitoare și fiicele condamnatului, consecința negativă a prejudiciului

fiind în acest caz, evidentă, dar mult diminuată.

De aceea,

necontestând suferința psihică și fizică a persoanei condamnate politic,

umilințele și teroarea la care a fost supus, Înalta Curte va constata că

instanțele trebuie să opereze și cu principiul echității, în așa fel încât

indemnizația stabilită cu titlu de daune morale să fie justă, rezonabilă și

echitabilă și nu exagerată, disproporționată, iar repararea daunelor morale

trebuie să fie percepută într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare

materială, care fizic nu e posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale

și patrimoniale al căror scop e acela că, în funcție de particularitățile

fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită satisfacție (pe căi

indirecte oarecum) pentru suferințele îndurate.

Ca atare, Înalta

Curte constată că acordarea despăgubirilor bănești pentru prejudiciul moral

creat prin condamnarea politică a autorului reclamantelor în cuantum de 10.000

euro este suficientă pentru acoperirea acestuia, fiind în concordanță cu

jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului care,

recunoscând dreptul la despăgubiri bănești în asemenea situații, statuează și

asupra acordării lor în condiții de echitate și proporționalitate care să

excludă posibilitatea, pentru solicitanți, de a-și procura venituri

nejustificate pe această cale.

În acest sens, la

stabilirea cuantumului despăgubirilor instanța de apel s-a raportat, în mod

corect, la perioada detenției, intervalul de timp care a trecut de la

prejudiciul suferit, la faptul că în cauză au fost acordate măsuri reparatorii

soției supraviețuitoare a condamnatului, potrivit Decretului-Lege nr. 118/1990,

precum și la împrejurarea că suma reprezentând despăgubiri, deși a fost

solicitată pentru suferințele condamnatului, care între timp a decedat, este

acordată membrilor familiei acestuia.

Referitor la

incidența în cauză a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr.

1360/2010, în sensul inexistenței temeiului juridic al cererii introductive de

instanță ca efect al declarării neconstituționale a dispozițiilor legale ce

reglementează acordarea daunelor morale, această susținere nu poate fi primită.

Potrivit art. 31

alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, privind organizarea și

funcționarea Curții Constituționale „dispozițiile din legile și ordonanțele în

vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice

la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest

interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, pune de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen,

dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.

Prin urmare, în

situația în care puterea legiuitoare sau executivul nu își respectă această

obligație, sancțiunea care intervine este încetarea efectelor juridice ale

dispoziției constatate ca fiind neconstituționale, pentru viitor.

În speță însă,

deciziile Curții Constituționale invocate de pârât nu produc niciun efect în

privința situației reclamantelor, având în vedere că au intervenit în cursul

soluționării recursului, respectiv, au fost pronunțate la data de 20 octombrie

2010 și publicate în M. Of. al României la data de 15 noiembrie 2010, în timp

ce decizia recurată a fost pronunțată la 26 octombrie 2010, deci, anterior

publicării respectivelor decizii, care astfel nu au nici o relevanță în cauză.

În acest sens s-a

pronunțat și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. nr.

789/07.11.2011, care a statuat cu putere de lege că, drept urmare a Deciziilor

Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și

nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”

Cum prezenta cauză a

fost soluționată în mod definitiv prin Decizia civilă nr. 334 pronunțată de

Curtea de Apel Craiova la data de 26 octombrie 2010, iar aplicarea legii în

perioada dintre intrarea ei în vigoare și constatarea neconstituționalității nu

poate fi înlăturată, rezultă că deciziile Curții Constituționale arătate, care

au intervenit în timpul soluționării cauzei în recurs, nu se pot aplica în

această etapă procesuală.

În ceea ce privește lipsa

calității procesuale active a reclamantelor C.C. și D.L. (fiicele persoanei

condamnate decedate), nici această critică nu poate fi primită, întrucât,

potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 „orice persoană care a

suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic,

precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până

la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței de judecată obligarea

statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin

condamnare”.

Din interpretarea

dispozițiilor legale anterior citate, rezultă că legiuitorul a înțeles să

restrângă sfera persoanelor îndreptățite la acordarea de despăgubiri, potrivit

legii speciale de reparație, ulterior decesului persoanei supusă măsurii

abuzive, la două categorii, respectiv, soțul supraviețuitor și descendenții

până la gradul doi inclusiv.

Rațiunea pentru care

legiuitorul s-a oprit la încadrarea soțului supraviețuitor și a descendenților

până la gradul doi inclusiv în sfera persoanelor îndreptățite este fundamentată

pe legătura de rudenie apropiată, intimă, pe care persoana decedată a avut-o cu

soțul/soția, respectiv, copiii și nepoții săi, iar ceea ce interesează domeniul

de aplicare al legii din această perspectivă este întrunirea acestor calități

la data promovării acțiunii.

Restrângerea

categoriilor de persoane ce pot solicita astfel de despăgubiri, contrar

susținerilor pârâtului, nu condiționează acordarea de despăgubiri morale

alternativ, doar soțului supraviețuitor, ori doar descendenților până la gradul

al II-lea, și nici nu instituie o ordine prioritară prin care aceștia pot

beneficia de dispozițiile Legii nr. 221/2009, situație față de care devine

aplicabil în cauză principiul conform căruia acolo unde legea nu distinge, nici

interpretul ei nu trebuie să o facă.

Singura obligație ce

le incumbă reclamantelor pentru a beneficia, împreună, de dispozițiile Legii

nr. 221/2009, este aceea a dovedirii calității de moștenitoare de pe urma

autorului condamnat politic, lucru ce s-a realizat în etapele procesuale

anterioare.

Pentru aceste

considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge, ca nefondate, ambele recursuri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamantele D.I.M. (decedată, continuat de

moștenitoarele C.C. și D.L.), C.C., D.L. și de pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor

Publice Gorj împotriva Deciziei nr. 334 din 26 octombrie 2010 a Curții de Apel

Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 4 noiembrie 2011.