ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2497/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2497/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București la 24 septembrie 2009, reclamanta

K.I. a formulat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin

Primarul General, plângere împotriva nesoluționării notificării din 8 august

2001, transmise conform Legii nr. 10/2001, prin care a solicitat restituirea

prin echivalent a imobilului compus din cinci corpuri de casă în suprafață de

128 m.p. și terenul aferent în suprafață de 375 m.p., imobil situat în

București, str. Puișor și (demolat de către stat, fără despăgubiri), solicitând

obligarea pârâtului la emiterea dispoziției cu privire la acordarea de măsuri

reparatorii prin echivalent.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că este moștenitoarea defunctei sale bunici I.A.,

în calitate de nepoată de fiică. A mai arătat că bunicii săi au dobândit imobilul

în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov și a

procesului verbal și că prin notificarea din 08 august 2001, a solicitat

restituirea prin echivalent a imobilului, fără să primească vreun răspuns, în

pofida numeroaselor reveniri prin care a solicitat să i se comunice stadiul

soluționării dosarului.

Tribunalul București,

secția a IV-a civilă a pronunțat sentința civilă nr. 1446 din 22 octombrie

2010, prin care a admis acțiunea, a obligat pârâtul să se pronunțe prin

dispoziție motivată asupra notificării din 08 august 2001, privind imobilul

situat în București. A fost obligat pârâtul la 4.200 lei cheltuieli de

judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că reclamanta K.I. a declanșat procedura

prealabilă impusă de Legea nr. 10/2001, depunând notificarea din 08 august

2001, prin intermediul B.E.J. A.B.R.B., iar în urma acestei notificări s-a

întocmit dosarul nr. 12019 din 08 august 2001 al Primăriei municipiului

București.

Prin intermediul

notificării, reclamanta a solicitat, în calitate de moștenitoare a defunctei

sale bunici materne, măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul compus

din 5 corpuri de casă, în suprafață de 128 mp și terenul aferent în suprafață

de 375 mp, imobil ce a fost situat în București str. Puișor, în prezent

demolat.

S-a constatat că s-a

dovedit preluarea abuzivă a imobilului de către stat, în baza Decretului

Consiliului de Stat nr. 152/1980, fiind în prezent, în totalitate afectat de

elemente de sistematizare (trotuar pietonal, carosabil, spațiu verde aferent

acestuia și rețele edilitare subterane).

Având în vedere că

unitatea deținătoare nu a răspuns notificării în termenul de 60 de zile

potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, tribunalul a constatat că reclamanta

are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, a admis acțiunea

și a obligat pârâtul să se pronunțe asupra notificării.

În temeiul art. 274

C. proc. civ., a fost obligat pârâtul, ca parte căzută în pretenții, la plata

cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul de avocat.

Împotriva sentinței a

declarat apel reclamanta, solicitând admiterea acestuia, schimbarea în parte a

sentinței, în sensul analizării cererii pe fond și emiterii unei decizii de

acordare de măsuri reparatorii prin echivalent.

De asemenea,

Municipiul București, prin Primarul General, a formulat apel împotriva

sentinței pe care a considerat-o netemeinică și nelegală.

Apelanta-reclamantă a

invocat excepția nulității apelului pârâtului, susținând că motivele de apel

trebuiau semnate de primarul general și nu de directorul general.

Prin decizia civilă

nr. 98/ A din 22 martie 2011 Curtea de Apel București, secția a IX-a a respins,

ca tardiv formulată, excepția nulității apelului pârâtului. A respins, ca

nefondat, apelul Municipiului București. A admis apelul formulat de reclamantă

și în consecință, a schimbat în parte sentința, în sensul că a obligat pârâtul

să emită dispoziție motivată, prin care să propună acordarea către reclamanți

de despăgubiri, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru

imobilul ce a făcut obiectul notificării. Au fost menținute celelalte

dispoziții ale sentinței. A fost obligat pârâtul la 3.430 lei cheltuieli de

judecată.

Pentru a decide

astfel, instanța a reținut, pe excepția nulității apelului (întrucât acesta nu

a fost semnat de primarul general ci de directorul general), că invocarea

acesteia s-a făcut după închiderea dezbaterilor și acordarea cuvântului

părților asupra cererilor de apel.

În privința apelului

reclamantei, s-a constatat caracterul fondat al acestuia, deoarece din întreaga

economie a Legii nr. 10/2001 rezultă că dreptul de proprietate și calitatea de

moștenitor a persoanelor îndreptățite se dovedesc cu înscrisuri, sintagma „acte

doveditoare” din art. 23 al legii, făcând trimitere la orice înscris

constatator al unui act juridic civil, jurisdicțional sau administrativ, cu

efect translativ sau declarativ de proprietate, care generează o prezumție

relativă de proprietate în favoarea persoanei ce îl invocă.

În speță, este de necontestat

că apelanta-reclamantă este moștenitoarea defunctei sale bunici materne, I.A.

(potrivit certificatului de moștenitor din 27 august 2009), care a deținut

imobilul ce a fost situat în București str. Puișor, preluat de către stat în

baza Decretului Consiliului de Stat nr. 152/1980, fiind în prezent, în

totalitate afectat de elemente de sistematizare.

Probele administrate

nu sunt evazive și nici contradictorii, nici cu privire la imobilul deținut de

autorul contestatorului la data preluării și nici cu privire la situația

juridică actuală a acestui imobil, în legătură cu care s-a formulat

notificarea.

S-a reținut incidența

celor statuate prin decizia în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul soluționării pe fond a

notificării de către instanță, dar în același timp, s-a constatat că nu poate

fi stabilit în cadrul judecății și cuantumul valoric al despăgubirilor, ce

urmează a fi acordate de Comisia Centrală pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001.

În ceea ce privește

apelul pârâtului, s-a constatat că nu este fondată critica acestuia vizând

imposibilitatea soluționării notificării de către instanța de judecată instanța

de judecată întrucât procedura administrativă nu a fost finalizată.

Aceasta, deoarece

prin decizia în interesul legii menționată anterior, s-a statuat ca, în

aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanța de

judecată să poată dispune în mod direct asupra cererii de restituire a

imobilului, în natură sau prin echivalent.

Nefondate au fost

găsite și susținerile apelantului privind termenul de 60 de zile prevăzut de

art. 25, în înțelesul dat de Normele Metodologice de Aplicare a Legii nr.

10/2001, atunci când pretinde că este un simplu termen de recomandare, astfel

încât depășirea lui nu putea atrage obligarea unității deținătoare la emiterea

deciziei de restituire.

Nici critica acestuia

privind greșita obligare la cheltuieli de judecată nu a fost găsită întemeiată,

deoarece pârâtul are culpa procesuală potrivit dispozițiilor art. 274 alin. (1)

C. proc. civ.

Decizia a fost

atacată cu recurs de către Municipiul București, care a formulat următoarele

critici:

- În mod greșit s-a

apreciat că Municipiul București prin Primar general a refuzat soluționarea

cererii transmis de notificator, aceasta urmând să fie rezolvată în momentul în

care se va ajunge la analiza și studiul dosarelor respective.

- Termenul de 60 zile

înăuntrul căruia, potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001, unitatea deținătoare

trebuie să se pronunțe, cunoaște două date de referință: fie data depunerii

notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.

Mai mult, Normele

metodologice fac vorbire (în pct. 23.1 din H.G. nr. 498/2003) de necesitatea

depunerii unei precizări a persoanei îndreptățite în sensul că nu mai deține

probe.

Or, în speță,

reclamanta nu a arătat care este data depunerii ultimului înscris și nici nu a

făcut dovada existenței unei astfel de precizări, context în care obligația de

a emite o dispoziție de restituire este prematură.

Onorariul avocatului

este disproporționat și trebuie avute în vedere dispozițiile art. 274 alin. (3)

C. proc. civ., conform cărora judecătorii au dreptul să micșoreze onorariile

avocaților.

Rezultă că instanța

s-a pronunțat extra petita, săvârșind un exces de putere, atunci când a

considerat că sunt îndeplinite condițiile legale referitoare la culpa

procesuală a pârâtului.

Suma pretinsă cu

titlu de onorariu de avocat a fost acordată de către instanță în mod arbitrar,

în lipsa oricăror dovezi, fără a se arăta ce reprezintă.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă a

depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, susținând

caracterul legal al soluției din apel.

Analizând criticile

deduse judecății, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora,

potrivit următoarelor considerente:

Susținând că nu a

refuzat soluționarea notificării, ci doar că nu a ajuns încă, la momentul

rezolvării cererii transmise de către reclamantă, recurentul ignoră cadrul în

care a fost învestit să se pronunțe asupra pretențiilor notificatoarei,

respectiv, o lege specială de reparație, care pentru a-și atinge funcția

reparatorie a instituit termene scurte pentru transmiterea notificărilor și

pentru rezolvarea acestora.

Or, la mai mult de 10

ani de la data învestirii sale, nesocotind scopul legii și prevalându-se de

propria culpă, recurentul susține că „încă nu a ajuns la analiza și studiul

dosarului respectiv”.

Această atitudine

neconformă cu prescripțiile legale a fost sancționată în mod corect de instanța

de apel atunci când a obligat pârâtul la emiterea dispoziției motivate.

Afirmația că termenul

de 60 de zile prevăzut de Legea nr. 10/2001 are două date de referință de la

care poate începe să curgă, fie data depunerii notificării, fie data depunerii

actelor doveditoare, reprezintă o simplă reiterare a textului de lege (art.

25), fără ca recurentul să arate în ce ar consta relevanța, la speță, a

faptului că sunt astfel reglementate două momente care pot marca începutul curgerii

termenului de rezolvare a notificării.

Aceasta, în

condițiile în care documentele justificative ale calității de persoană

îndreptățită la măsuri reparatorii au fost atașate notificării transmise în

anul 2001.

Tot astfel,

susținerea că persoana îndreptățită nu ar fi depus „precizarea conform căreia

nu mai deține probe”, precizare care în opinia pârâtului îl condiționa să se

pronunțe asupra notificării, este eronată și se bazează pe o preluare

trunchiată a textului din Normele metodologice.

Astfel, potrivit art.

25.1 din H.G. nr. 250/2007 (recurentul invocând eronat H.G. nr. 498/2003, în

prezent abrogată), pentru a opera o prorogare a termenului de soluționare a

notificării, era necesar ca unitatea deținătoare, în urma analizei actelor

doveditoare deja depuse, să comunice faptul că documentația este insuficientă

pentru fundamentarea dispoziției de restituire.

Așadar, absența unei

precizări din partea notificatoarei, în sensul menționat de către

recurentul-pârât, nu era de natură să împiedice rezolvarea notificării,

întrucât unitatea deținătoare avea oricum obligația să comunice notificatorului

dacă aprecia insuficiența actelor doveditoare.

Critica vizând

obligarea la plata cheltuielilor de judecată în apel are de asemenea, caracter

nefondat.

Pe acest aspect,

recurentul pretinde total nefundamentat că instanța s-ar fi pronunțat „extra

petita săvârșind exces de putere”.

În realitate,

instanța s-a pronunțat în limitele învestirii, făcând aplicarea dispozițiilor

art. 274 C. proc. civ. și acordând, la cererea părții câștigătoare,

cheltuielile de judecată ocazionate de procedura judiciară în apel.

Susținând că astfel,

instanța ar fi săvârșit un „exces de putere”, pârâtul este în eroare asupra

accepțiunii acestei sintagme care presupune ca instanța să exercite funcții și

să îndeplinească atribuțiuni care depășesc rolul său jurisdicțional.

Unor asemenea

ipoteze, vizând depășirea limitelor puterii judecătorești, evident că nu-i

poate fi asimilată situația soluționării unei cereri de cheltuieli de judecată,

critica recurentului fiind total străină aspectelor pe care le subsumează

acestui motiv de recurs.

Tot astfel, este

nefondată critica potrivit căreia suma reprezentând cheltuieli de judecată ar

fi fost stabilită aleatoriu și în lipsa oricăror dovezi.

În realitate, suma a

constat în onorariul de avocat achitat în faza procesuală anterioară, fiind

dovedită conform facturii depuse la dosar.

De asemenea, nu poate

fi primită critica pârâtului referitoare la faptul că instanța de apel nu a

făcut aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. și nu a redus

onorariul avocatului.

Aceasta, întrucât

majorarea sau diminuarea onorariilor avocațiale reprezintă o chestiune de

apreciere a instanței în fața căreia are loc prestația avocatului și ca atare,

este fără posibilitate de cenzură sub aspectul legalității în recurs.

Față de

considerentele arătate, toate criticile formulate au fost găsite nefondate,

recursul urmând să fie respins în consecință.

În baza art. 274

alin. (1) C. proc. civ., recurentul-pârât va fi obligat la plata cheltuielilor

de judecată în recurs, diminuate conform alin. (3) al aceluiași articol (de la

4000 lei la 2000 lei), având în vedere că judecata cauzei s-a făcut la primul

termen și că modalitatea de redactare a motivelor de recurs nu a ridicat

probleme de drept complexe care să impună o apărare elaborată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primar

general, împotriva deciziei nr. 98/ A din 22 martie 2011 a Curții de Apel

București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală.

Obligă pe

recurentul-pârât la 2000 lei cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă

K.I., cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 4 aprilie 2012.