ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2497/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 24 septembrie 2009, reclamanta K.I. a formulat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, plângere împotriva nesoluționării notificării din 8 august 2001, transmise conform Legii nr. 10/2001, prin care a solicitat restituirea prin echivalent a imobilului compus din cinci corpuri de casă în suprafață de 128 m.p. și terenul aferent în suprafață de 375 m.p., imobil situat în București, str. Puișor și (demolat de către stat, fără despăgubiri), solicitând obligarea pârâtului la emiterea dispoziției cu privire la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că este moștenitoarea defunctei sale bunici I.A., în calitate de nepoată de fiică.

A mai arătat că bunicii săi au dobândit imobilul în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov și a procesului verbal și că prin notificarea din 08 august 2001, a solicitat restituirea prin echivalent a imobilului, fără să primească vreun răspuns, în pofida numeroaselor reveniri prin care a solicitat să i se comunice stadiul soluționării dosarului. Tribunalul București, secția a IV-a civilă a pronunțat sentința civilă nr. 1446 din 22 octombrie 2010, prin care a admis acțiunea, a obligat pârâtul să se pronunțe prin dispoziție motivată asupra notificării din 08 august 2001, privind imobilul situat în București. A fost obligat pârâtul la 4.200 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamanta K.I. a declanșat procedura prealabilă impusă de Legea nr. 10/2001, depunând notificarea din 08 august 2001, prin intermediul B.E.J. A.B.R.B., iar în urma acestei notificări s-a întocmit dosarul nr. 12019 din 08 august 2001 al Primăriei municipiului București. Prin intermediul notificării, reclamanta a solicitat, în calitate de moștenitoare a defunctei sale bunici materne, măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul compus din 5 corpuri de casă, în suprafață de 128 mp și terenul aferent în suprafață de 375 mp, imobil ce a fost situat în București str. Puișor, în prezent demolat. S-a constatat că s-a dovedit preluarea abuzivă a imobilului de către stat, în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 152/1980, fiind în prezent, în totalitate afectat de elemente de sistematizare (trotuar pietonal, carosabil, spațiu verde aferent acestuia și rețele edilitare subterane).

Având în vedere că unitatea deținătoare nu a răspuns notificării în termenul de 60 de zile potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, tribunalul a constatat că reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, a admis acțiunea și a obligat pârâtul să se pronunțe asupra notificării. În temeiul art. 274 C. proc. civ., a fost obligat pârâtul, ca parte căzută în pretenții, la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul de avocat. Împotriva sentinței a declarat apel reclamanta, solicitând admiterea acestuia, schimbarea în parte a sentinței, în sensul analizării cererii pe fond și emiterii unei decizii de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent. De asemenea, Municipiul București, prin Primarul General, a formulat apel împotriva sentinței pe care a considerat-o netemeinică și nelegală.

Apelanta-reclamantă a invocat excepția nulității apelului pârâtului, susținând că motivele de apel trebuiau semnate de primarul general și nu de directorul general. Prin decizia civilă nr. 98/ A din 22 martie 2011 Curtea de Apel București, secția a IX-a a respins, ca tardiv formulată, excepția nulității apelului pârâtului. A respins, ca nefondat, apelul Municipiului București. A admis apelul formulat de reclamantă și în consecință, a schimbat în parte sentința, în sensul că a obligat pârâtul să emită dispoziție motivată, prin care să propună acordarea către reclamanți de despăgubiri, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilul ce a făcut obiectul notificării. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

A fost obligat pârâtul la 3.430 lei cheltuieli de judecată. Pentru a decide astfel, instanța a reținut, pe excepția nulității apelului (întrucât acesta nu a fost semnat de primarul general ci de directorul general), că invocarea acesteia s-a făcut după închiderea dezbaterilor și acordarea cuvântului părților asupra cererilor de apel. În privința apelului reclamantei, s-a constatat caracterul fondat al acestuia, deoarece din întreaga economie a Legii nr. 10/2001 rezultă că dreptul de proprietate și calitatea de moștenitor a persoanelor îndreptățite se dovedesc cu înscrisuri, sintagma „acte doveditoare” din art. 23 al legii, făcând trimitere la orice înscris constatator al unui act juridic civil, jurisdicțional sau administrativ, cu efect translativ sau declarativ de proprietate, care generează o prezumție relativă de proprietate în favoarea persoanei ce îl invocă.

În speță, este de necontestat că apelanta-reclamantă este moștenitoarea defunctei sale bunici materne, I.A. (potrivit certificatului de moștenitor din 27 august 2009), care a deținut imobilul ce a fost situat în București str. Puișor, preluat de către stat în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 152/1980, fiind în prezent, în totalitate afectat de elemente de sistematizare. Probele administrate nu sunt evazive și nici contradictorii, nici cu privire la imobilul deținut de autorul contestatorului la data preluării și nici cu privire la situația juridică actuală a acestui imobil, în legătură cu care s-a formulat notificarea.

S-a reținut incidența celor statuate prin decizia în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul soluționării pe fond a notificării de către instanță, dar în același timp, s-a constatat că nu poate fi stabilit în cadrul judecății și cuantumul valoric al despăgubirilor, ce urmează a fi acordate de Comisia Centrală pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001. În ceea ce privește apelul pârâtului, s-a constatat că nu este fondată critica acestuia vizând imposibilitatea soluționării notificării de către instanța de judecată instanța de judecată întrucât procedura administrativă nu a fost finalizată. Aceasta, deoarece prin decizia în interesul legii menționată anterior, s-a statuat ca, în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanța de judecată să poată dispune în mod direct asupra cererii de restituire a imobilului, în natură sau prin echivalent.

Nefondate au fost găsite și susținerile apelantului privind termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25, în înțelesul dat de Normele Metodologice de Aplicare a Legii nr. 10/2001, atunci când pretinde că este un simplu termen de recomandare, astfel încât depășirea lui nu putea atrage obligarea unității deținătoare la emiterea deciziei de restituire. Nici critica acestuia privind greșita obligare la cheltuieli de judecată nu a fost găsită întemeiată, deoarece pârâtul are culpa procesuală potrivit dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. Decizia a fost atacată cu recurs de către Municipiul București, care a formulat următoarele critici: - În mod greșit s-a apreciat că Municipiul București prin Primar general a refuzat soluționarea cererii transmis de notificator, aceasta urmând să fie rezolvată în momentul în care se va ajunge la analiza și studiul dosarelor respective.

- Termenul de 60 zile înăuntrul căruia, potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001, unitatea deținătoare trebuie să se pronunțe, cunoaște două date de referință: fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare. Mai mult, Normele metodologice fac vorbire (în pct. 23.1 din H.G. nr. 498/2003) de necesitatea depunerii unei precizări a persoanei îndreptățite în sensul că nu mai deține probe. Or, în speță, reclamanta nu a arătat care este data depunerii ultimului înscris și nici nu a făcut dovada existenței unei astfel de precizări, context în care obligația de a emite o dispoziție de restituire este prematură. Onorariul avocatului este disproporționat și trebuie avute în vedere dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., conform cărora judecătorii au dreptul să micșoreze onorariile avocaților. Rezultă că instanța s-a pronunțat extra petita, săvârșind un exces de putere, atunci când a considerat că sunt îndeplinite condițiile legale referitoare la culpa procesuală a pârâtului. Suma pretinsă cu titlu de onorariu de avocat a fost acordată de către instanță în mod arbitrar, în lipsa oricăror dovezi, fără a se arăta ce reprezintă. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Intimata-reclamantă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, susținând caracterul legal al soluției din apel.

Analizând criticile deduse judecății, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente: Susținând că nu a refuzat soluționarea notificării, ci doar că nu a ajuns încă, la momentul rezolvării cererii transmise de către reclamantă, recurentul ignoră cadrul în care a fost învestit să se pronunțe asupra pretențiilor notificatoarei, respectiv, o lege specială de reparație, care pentru a-și atinge funcția reparatorie a instituit termene scurte pentru transmiterea notificărilor și pentru rezolvarea acestora. Or, la mai mult de 10 ani de la data învestirii sale, nesocotind scopul legii și prevalându-se de propria culpă, recurentul susține că „încă nu a ajuns la analiza și studiul dosarului respectiv”.

Această atitudine neconformă cu prescripțiile legale a fost sancționată în mod corect de instanța de apel atunci când a obligat pârâtul la emiterea dispoziției motivate. Afirmația că termenul de 60 de zile prevăzut de Legea nr. 10/2001 are două date de referință de la care poate începe să curgă, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare, reprezintă o simplă reiterare a textului de lege (art. 25), fără ca recurentul să arate în ce ar consta relevanța, la speță, a faptului că sunt astfel reglementate două momente care pot marca începutul curgerii termenului de rezolvare a notificării.

Aceasta, în condițiile în care documentele justificative ale calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii au fost atașate notificării transmise în anul 2001. Tot astfel, susținerea că persoana îndreptățită nu ar fi depus „precizarea conform căreia nu mai deține probe”, precizare care în opinia pârâtului îl condiționa să se pronunțe asupra notificării, este eronată și se bazează pe o preluare trunchiată a textului din Normele metodologice. Astfel, potrivit art. 25.1 din H.G. nr. 250/2007 (recurentul invocând eronat H.G. nr. 498/2003, în prezent abrogată), pentru a opera o prorogare a termenului de soluționare a notificării, era necesar ca unitatea deținătoare, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, să comunice faptul că documentația este insuficientă pentru fundamentarea dispoziției de restituire.

Așadar, absența unei precizări din partea notificatoarei, în sensul menționat de către recurentul-pârât, nu era de natură să împiedice rezolvarea notificării, întrucât unitatea deținătoare avea oricum obligația să comunice notificatorului dacă aprecia insuficiența actelor doveditoare. Critica vizând obligarea la plata cheltuielilor de judecată în apel are de asemenea, caracter nefondat. Pe acest aspect, recurentul pretinde total nefundamentat că instanța s-ar fi pronunțat „extra petita săvârșind exces de putere”. În realitate, instanța s-a pronunțat în limitele învestirii, făcând aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. și acordând, la cererea părții câștigătoare, cheltuielile de judecată ocazionate de procedura judiciară în apel.

Susținând că astfel, instanța ar fi săvârșit un „exces de putere”, pârâtul este în eroare asupra accepțiunii acestei sintagme care presupune ca instanța să exercite funcții și să îndeplinească atribuțiuni care depășesc rolul său jurisdicțional. Unor asemenea ipoteze, vizând depășirea limitelor puterii judecătorești, evident că nu-i poate fi asimilată situația soluționării unei cereri de cheltuieli de judecată, critica recurentului fiind total străină aspectelor pe care le subsumează acestui motiv de recurs. Tot astfel, este nefondată critica potrivit căreia suma reprezentând cheltuieli de judecată ar fi fost stabilită aleatoriu și în lipsa oricăror dovezi. În realitate, suma a constat în onorariul de avocat achitat în faza procesuală anterioară, fiind dovedită conform facturii depuse la dosar.

De asemenea, nu poate fi primită critica pârâtului referitoare la faptul că instanța de apel nu a făcut aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. și nu a redus onorariul avocatului. Aceasta, întrucât majorarea sau diminuarea onorariilor avocațiale reprezintă o chestiune de apreciere a instanței în fața căreia are loc prestația avocatului și ca atare, este fără posibilitate de cenzură sub aspectul legalității în recurs. Față de considerentele arătate, toate criticile formulate au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecință. În baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurentul-pârât va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată în recurs, diminuate conform alin. (3) al aceluiași articol (de la 4000 lei la 2000 lei), având în vedere că judecata cauzei s-a făcut la primul termen și că modalitatea de redactare a motivelor de recurs nu a ridicat probleme de drept complexe care să impună o apărare elaborată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primar general, împotriva deciziei nr. 98/ A din 22 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Obligă pe recurentul-pârât la 2000 lei cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă K.I., cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 aprilie 2012.