ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2537/2011

Asupra cauzei penale de față, reține

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Curții de Apel București, secția a II-a penală, la data de 15 septembrie 2010

sub nr. 8002/2/2010, petentul-condamnat T.I. a solicitat întreruperea

executării pedepsei de 4 ani închisoare ce i-a fost aplicată prin sentința

penală nr. 142/F/2008 a Curții de Apel Pitești, invocând motive medicale,

respectiv că suferă de o boală ce nu poate fi tratată în rețeaua sanitară a

Administrației Naționale a Penitenciarelor.

În susținerea cererii formulate

petentul a depus la dosarul cauzei în copie referatul medical întocmit de

medicul specialist din cadrul penitenciarului.

În cauză s-a dispus efectuarea unei

expertize medico-legale, expertiză care a fost depusă la dosar la data de 04

noiembrie 2010, având nr. A. 1/10.671/2010 și care a concluzionat următoarele:

Numitul T.I. prezintă diagnosticul Adenocarcinom de prostată cu metastaze

hepatice, osoase, ganglionare. Bloc adenopatic gigant inghinal stâng, biopsiat.

Limfedem membrul inferior stâng. Tromboflebită venă iliacă comună și externă

stângă - posibil paraneoplazice. Cașexie paraneoplazică. în aceleași concluzii

se mai reține că patologia gravă pe care o prezintă susnumitul, cu pronostic

infaust previzibil, susceptibilă de complicații redutabile, necesită tratament

și supraveghere medicală de strictă specialitate (oncologică), care se pot

realiza numai prin internare in clinici de profil, aparținând Ministerului

Sănătății, pe o perioadă de cel puțin 3 luni. Cu toate că în principiu, orice

tratament recomandat ar putea fi efectuat în rețeaua medicală a Ministerului

Sănătății și sub pază permanentă, prin prisma patologiei grave pe care o

prezintă susnumitul, a fondului imunitar scăzut, care creează permanent

premisele unei decompensări a stării generale, în concluzii se opinează că

îngrijirile medicale ale numitului T.I. să nu fie realizate în stare de

detenție, avansându-se totodată propunerea întreruperii executării pedepsei pe

o perioadă de cel puțin 3 luni timp în care se află în imposibilitate de a

executa pedeapsa din punct de vedere medical.

Curtea a constatat că petentul T.I. a

fost condamnat la 4 ani închisoare prin sentința penală nr. 142/F din 29

decembrie 2008 a Curții de Apel Pitești, pentru care s-a emis MEPI nr. 54/2008

din 09 decembrie 2009.

Petentul a fost, de asemenea,

condamnat la 3 ani închisoare prin sentința penală nr. 83 din 28 martie 1987 a

Judecătoriei Strehaia, modificată prin decizia penală nr. 23/A din 25

septembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Mehedinți, definitivă prin decizia

penală nr. 1160 din 23 noiembrie 2009 a Curții de Apel Craiova.

Analizând actele efectuate în cauză,

Curtea a constatat că cererea de întrerupere a executării pedepsei formulată de

petentul T.I. este întemeiată.

Acesta suferă de o boală gravă iar

conform concluziilor expertizei medico-legală efectuată în cauză nu pot fi

acordate îngrijiri medicale corespunzătoare în detenție.

Dispozițiile art. 453 lit. a) C. proc.

pen., astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 60/2006, stabilesc două

condiții ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru a se putea dispune

întreruperea executării pedepsei.

În ceea ce privește prima condiție, se

constată că aceasta vizează starea de sănătate a persoanei condamnate și, în

acest sens, trebuie să se dovedească pe baza unei expertize medico-legale că

cel condamnat suferă de o boală care face imposibilă executarea pedepsei.

îndeplinirea acestei condiții rezultă din medico-legală efectuată in cauză.

Cât privește cea de-a doua condiție

prevăzută de dispozițiile legale ce reglementează întreruperea executării

pedepsei, respectiv pericolul concret pentru ordinea publică pe care pe care

l-ar prezenta lăsarea în libertate a persoanei condamnate, se constată că legea

nu definește acest pericol și, mai mult, nu indică reperele în funcție de care

trebuie evaluat și stabilit acest pericol.

În opinia Curții, asemenea criterii nu

pot fi decât cele referitoare la infracțiunea pentru care s-a dispus

condamnarea, antecedentele penale ale persoanei condamnate, durata ce a fost

executată din pedeapsă, precum și comportamentul persoanei condamnate pe

perioada privării sale de libertate.

În plus, la aprecierea pericolului

pentru ordinea publică trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 453

1

C. proc. pen., potrivit cărora pe durata întreruperii executării pedepsei,

instanța impune condamnatului o serie de obligații ce se constituie într-un

control exercitat asupra acestuia pe perioada în care este lăsat în libertate.

În acest sens, se constată că petentul

condamnat T.I. nu este condamnat pentru fapte de violență care ar evidenția un

pericol pentru ordinea publică la punerea acestuia în libertate și ia act că

acesta a executat aproape 1 an din pedepsele aplicate. De aceea, apreciază că

această condiție privind existența pericolului public nu este îndeplinită.

La soluționarea cererii de întrerupere

a executării pedepsei trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 3 din

Convenția europeană a drepturilor omului și jurisprudența constantă a Curții de

la Strasbourg, potrivit căreia menținerea în stare de detenție a unei persoane

bolnave, poate constitui, în anumite condiții, un tratament inuman interzis de

art. 3 din CEDO.

Îîn acest sens, trebuie amintit că

potrivit dispoziției mai sus enunțate: „Nimeni nu poate fi supus torturii, nici

pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante".

În aplicarea acestei dispoziții din

Convenție, jurisprudența Curții de la Strasbourg a fost constantă în a afirma

că interdicția mai sus enunțată este absolută, că nu comportă nicio derogare,

chiar în situația existenței unui pericol public ce amenință viața națiunii

(cauzele Ribitsch c. Austriei, Aksoy c. Turciei, Assenov și alții c. Bulgariei,

Selmouni c. Franței, Dikme c. Turciei) și că natura infracțiunii imputate sau

comportamentul deținutului sunt lipsite de pertinență în aprecierea respectării

art. 3 din Convenție (cauzele H.R.L. c. Franței, Labita c. Italiei, Kudla c.

Poloniei).

Instanța este datoare, în această

situație, să evalueze situația condamnatului și prin raportare la art. 3 din

CEDO și, constatând incidența Convenției, să dea prioritate respectării

drepturilor omului, mai precis să constate că se impune cu necesitate

întreruperea executării pedepsei pentru a da condamnatului posibilitatea reală

de a beneficia de tratament și intervenție chirurgicală, absolut necesare

pentru redresarea stării sale de sănătate, pentru a preîntâmpina, astfel,

producerea unor consecințe ireversibile și de mare gravitate asupra

integrității fizice a condamnatului. Altfel, executarea pedepsei s-ar

transforma într-o cauză generatoare de tratament inuman, ceea ce este interzis

de art. 3 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Față de cele expuse, Curtea a admis

cererea de întrerupere a executării pedepsei formulate de condamnatul T.I. și

în baza art. 455 rap. la art. 453 lit. a) C. proc. pen., a dispus întreruperea

executării pedepsei de 4 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 142/F/2008

a Curții de Apel Pitești definitivă prin decizia penală nr. 4108 din 09

decembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a pedepsei de 3 ani

închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 83 din 28 martie1987 a

Judecătoriei Strehaia, modificată prin decizia penală nr. 23/A din 25

septembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Mehedinți, definitivă prin decizia penală

nr. 1160 din 23 noiembrie 2009 a Curții de Apel Craiova, pe o perioadă de 1 an

de la data punerii în libertate.

Împotriva hotărârii, în termen legal,

s-a exercitat calea de atac a recursului de către procuror.

Pe parcursul judecării recursului s-a

depus la dosar actul de deces vizând condamnatul eliberat de Primăria Mihăești,

înscrisul cu nr. 25 din 8 aprilie 2011.

În funcție de acest document oficial

ce consfințește decesul persoanei în cauză, obiectul dosarului - respectiv

cerere de întrerupere a executării pedepsei, ce vizează strict persoana

condamnatului, este de constatat, la nivelul instanței de recurs, că cererea în

sine a rămas fără obiect.

În contextul în care pe calea

sentinței atacate, cu nr. 377/F din 11 noiembrie 2010 a Curții de Apel

București, se dispusese -„Admite cererea de întrerupere a executării pedepsei

formulată de condamnatul T.I.

În baza art. 455 rap. la art. 453 lit.

a) C. proc. pen. dispune întreruperea executării pedepsei de 4 ani închisoare

aplicată prin sentința penală nr. 142/F din 29 decembrie 2008 a Curții de Apel

Pitești, definitivă prin decizia penală nr. 4108 din 09 decembrie 2009 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție și a pedepsei de 3 ani închisoare aplicată prin

sentința penală nr. 83 din 28 februarie 2007 a Judecătoriei Strehaia,

definitivă prin decizia penală nr. 1160 din 23 noiembrie 2009 a Curții de Apel

București, pe o perioadă de 1 an de la data punerii în libertate.

Dispune punerea, de îndată, în

libertate dacă petentul condamnat nu este arestat în altă cauză.

Pe durata întreruperii executării

pedepsei, condamnatul va respecta următoarele obligații:

- să nu depășească limita teritorială

fixată, decât în condițiile stabilite de instanță, limita fixată de instanță

fiind teritoriul României;

- să se prezinte la instanță ori de

câte ori este chemat, iar la organul de poliție din raza teritorială a locului

unde domiciliază, o dată la 2 (două) luni, conform programului de supraveghere

întocmit de organul de poliție;

- să nu-și schimbe locuința fără

încuviințarea instanței care a dispus întreruperea executării pedepsei;

- să nu dețină, să nu folosească și să

nu poarte nici o categorie de arme.

Cheltuielile judiciare rămân în

sarcina statului" - în cadrul de fapt nou dat, adică intervenirea

decesului persoanei supusă executării, instanța de recurs trebuie să intervină

cu o soluție de admitere a recursului procurorului, ce urmărește ca aspect

prioritar respectarea legalității în cadrul hotărârilor judecătorești, casare a

sentinței și în rejudecare constatarea că cererea a rămas fără obiect ca urmare

a decesului condamnatului.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin.

(3) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel București împotriva sentinței penale nr. 377/F din

11 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze

cu minori și de familie.

Casează sentința penală atacată și,

rejudecând, constată că cererea de întrerupere a executării pedepsei a rămas

fără obiect, ca urmare a decesului intimatului condamnat T.I.

Onorariul apărătorului desemnat din

oficiu pentru intimatul condamnat, în sumă de 100 lei, se va plăti din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 24

iunie 2011.