GUISO ET AUTRES c. ITALIE

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 1107/05 prezentate de Paolo GUISO și de alții împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 6 aprilie 2006 într-o cameră compusă din domnii B.M. Zupančič președintele Hedigan Caflisch Zagrebelsky Gyulumyan Myjer, Ziemel, judecători și V. Berger, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată anterior formulată la 10 martie 2005, După ce a luat o decizie în cunoștință de cauză, face următoarea decizie în cunoștință de cauză reclamanții, dl Paolo Guiš ( Acestea sunt cetățeni italieni, născuți în 1962, 1960 și 1929 și rezidenți în Nuoro. Ei sunt reprezentați în fața Curții de către primul reclamant, avocat la Nuoro. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamanții erau coproprietari ai unui teren de construcție situat în Nuoro și înregistrat în cadastru, fișa 43 parcelele 3, 11, 208, 229 și 256. Ei dețineau o cotă totală de 104/360. Prin decretul din 20 decembrie 1979, consiliul municipal din Nuoro a aprobat un proiect de construcție a unui drum pe acest teren. Printr-un decret din 17 iulie 1980, președintele Consiliului Regional a autorizat municipalitatea Nuoro să ocupe de urgență o parte a terenului, și anume 8 621 metri pătrați, în vederea exproprierii sale, pentru a realiza construirea drumului. La 22 septembrie 1980, municipalitatea Nuoro a ocupat terenul și a început lucrările de construcție. Prin actul din 31 decembrie 1986, reclamanții și ceilalți coproprietari ai terenului au introdus în fața Tribunalului din Nuoro o acțiune în despăgubire împotriva municipalității Nuoro. Ei susțineau că ocupația terenului era ilegală, dat fiind că aceasta era urmărită dincolo de perioada permisă, fără a se recurge la expropriere formală și la plata unei sume de bani. Ei solicitau despăgubiri pentru pierderea terenului, precum și o parte din ocupație. În timpul procesului, la 19 martie 1992, s-a depus o expertiză la grefa de transplant, iar expertul a evaluat la 775 890 000 ITL, respectiv 90 000 ITL pe metru pătrat, valoarea de piață a terenului la 22 septembrie 1986, adică la data expirării termenului de ocupație autorizat. În plus, expertul a evaluat la 271 561 500 ITL la locul de ocupație. La 24 septembrie 1998, a fost depusă o nouă expertiză la grefa de transplant. a devenit ilegal începând cu 1986 și a constatat că terenul a fost transformat ireversibil de către sectorul public. Astfel, în conformitate cu principiul exproprierii indirecte, reclamanții și alți coproprietari au fost privați de proprietatea lor prin efectul transformării ireversibile a acestuia. În lumina acestor considerații, Tribunalul a condamnat municipalitatea să plătească reclamanților sumele globale de 63 648 EUR, cu titlu de plată pentru pierderea terenului calculată în sensul Legii nr. 662 din 1996, și de 34 736 EUR, cu titlu de ocupație. Din dosar reiese că această hotărâre a fost notificată municipiului Nuoro la 12 noiembrie 2004 și, prin urmare, a dobândit forță de lucru judecat la 11 decembrie 2004. GRIEFS 1. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanții se plâng că au fost privați de terenul lor într-un mod incompatibil cu dreptul lor la respectarea bunurilor lor. 2. Invocând art. 1 din Protocolul nr. (1) Reclamanții se plâng de aplicarea legii nr. 662 din 1996, intrată în vigoare în cursul procedurii în fața instanței din Nuoro și de repercusiunile sale asupra despăgubirii. (3) Invocând art. 13 și 14 din Convenție, reclamanții se plâng în esență de durata procedurii în fața instanței din Nuoro și de consecințele patrimoniale ale acesteia. 1 din Protocolul nr. 1, care se citește astfel Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietății sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe cu privire la admisibilitatea acestui litigiu și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât pentru observații scrise în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. (2) Reclamanții se plâng de reducerea valorii despăgubirii datorate pentru pierderea terenului prin efectul de aplicare în cazul în speță al Legii nr. 662 din 1996, care a intrat în vigoare în cursul procesului. Ei: art. 1 din Protocolul nr. Curtea consideră că acest aspect trebuie analizat și sub aspectul articolului 6 alineatul (1) din Convenție, care, în părțile sale relevante, se citește astfel Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe cu privire la admisibilitatea acestui litigiu și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât pentru observații scrise în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. (3) Reclamanții se plâng de durata procedurii în fața Tribunalului din Nuoro și de consecințele patrimoniale ale acesteia. Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate, are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Drepturile și libertățile recunoscute în (...) Convenția trebuie să fie asigurate, fără deosebire, pe baza sexului, rasei, culorii, limbii, religiei, opiniilor politice sau în orice altă direcție, originii naționale sau sociale, aparținând unei minorități naționale, averii, nașterii sau oricărei alte situații. Având în vedere substanța cauzei, Curtea consideră că acesta trebuie analizat din perspectiva art. 6 alin. (1) din Convenție, care, în părțile sale relevante, dispune de orice persoană care are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Curtea trebuie mai întâi să stabilească dacă reclamanții au epuizat, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din Convenție, căile de atac care le erau deschise în dreptul italian. Curtea constată că, în conformitate cu Legea nr. 89 din 24 martie 2001 ( Pinto a) persoanele care au suferit o pagubă patrimonială sau nepatrimonială pot sesiza instanța de apel competentă pentru a face să se constate încălcarea Convenției europene a drepturilor de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Curtea amintește că a constatat deja în mai multe decizii privind admisibilitatea (a se vedea, printre altele, cererile nr. 69789/01, Brusco c. Italia din 6 septembrie 2001, CEDH 2001-IX și nr 34969/97, Giacometti c. Italia din 8 noiembrie 2001, CEDO 2001-XII) că remediul introdus prin Legea Pinto este o acțiune pe care reclamanții trebuie să o încerce înainte ca Curtea să se pronunțe asupra admisibilității cererii, și aceasta indiferent de data la care a fost introdusă cererea în fața Curții. În speță, nu reiese din dosar că reclamanții au recurs la această cale de atac. Întrucât nu denotă nicio împrejurare de natură să decidă în mod diferit în cazul de față, Curtea consideră că această parte a cererii trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 alineatele (1) și (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea obiecțiunilor reclamanților trase din articolele 1 din Protocolul nr. 1 și 6 alin. (1) din Convenție (dreptul la un proces echitabil) Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Moduler Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

11071/05

présentée par Paolo GUISO et autres

contre l’Italie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 6 avril 2006 en une chambre composée de

:

MM.

B.M.

Zupančič

,

président

,

J.

Hedigan

,

L.

Caflisch

,

V.

Zagrebelsky

,

M

me

A.

Gyulumyan

,

M.

E.

Myjer,

M

me

I.

Ziemele,

juges

,

et de M. V.

Berger,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 10 mars 2005,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Les requérants, M. Paolo Guiso («

le premier requérant

»), M.

Alessandro Guiso («

le deuxième requérant

») et M

me

Vincenza Consiglio («

la troisième requérante

»), sont des ressortissants italiens, nés respectivement en 1962, 1960 et 1929 et résidant à Nuoro. Ils sont représentés devant la Cour par le premier requérant, avocat à Nuoro.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.

Les requérants étaient copropriétaires d’un terrain constructible sis à Nuoro et enregistré au cadastre, feuille 43, parcelles 3, 11, 208, 229 et 256. Ils possédaient une quote-part globale de 104/360.

Par un arrêté du 20 décembre 1979, le conseil municipal de Nuoro approuva un projet de construction d’une route sur ce terrain.

Par un arrêté du 17 juillet 1980, le président du conseil régional autorisa la municipalité de Nuoro à occuper d’urgence une partie du terrain, à savoir 8

621 mètres carrés, en vue de son expropriation, afin de procéder à la construction de la route.

Le 22 septembre 1980, la municipalité de Nuoro procéda à l’occupation matérielle du terrain et entama les travaux de construction.

Par un acte d’assignation du 31 décembre 1986, les requérants et les autres copropriétaires du terrain introduisirent devant le tribunal de Nuoro une action en dommages-intérêts à l’encontre de la municipalité de Nuoro. Ils faisaient valoir que l’occupation du terrain était illégale, étant donné qu’elle s’était poursuivie au-delà de la période autorisée, sans qu’il fût procédé à l’expropriation formelle et au paiement d’une indemnité. Ils

demandaient un dédommagement pour la perte du terrain, ainsi qu’une indemnité d’occupation.

Au cours du procès, le 19 mars 1992, une expertise fut déposée au greffe. L’expert évalua à 775

890

000 ITL, à savoir 90

000 ITL le mètre carré, la valeur vénale du terrain au 22 septembre 1986, soit à la date d’expiration du délai d’occupation autorisée. En outre, l’expert évalua à 271

561

500 ITL l’indemnité d’occupation.

Le 24 septembre 1998, une nouvelle expertise fut déposée au greffe. L’expert évalua à 426

964

837 ITL (soit 220

404 EUR) l’indemnité due aux termes de la loi n

o

662 de 1996 et, sur la base de cette dernière évaluation, estima à 232

767

000 ITL (soit 120

214 EUR) l’indemnité d’occupation.

Par un jugement déposé au greffe le 30 septembre 2004, le tribunal de Nuoro déclara que

l’occupation du terrain, initialement autorisée, était devenue illégale à compter de 1986. Il constata que le terrain avait été irréversiblement transformé par l’ouvrage public. De ce fait, conformément au principe de l’expropriation indirecte, les requérants et les autres copropriétaires avaient été privés de leur bien par l’effet de la transformation irréversible de celui-ci. A la lumière de ces considérations, le tribunal condamna la municipalité à verser aux requérants les sommes globales de

63 648 EUR, à titre d’indemnité pour la perte du terrain calculée au sens de la loi n

o

662 de 1996, et de 34 736 EUR, à titre d’indemnité d’occupation.

Il ressort du dossier que ce jugement a été notifié à la municipalité de Nuoro le 12 novembre 2004 et par conséquent a acquis force de chose jugée le 11 décembre 2004.

GRIEFS

o

1, les requérants se plaignent d’avoir été privés de leur terrain de manière incompatible avec leur droit au respect de leurs biens.

o

1, les requérants se plaignent de l’application à leur cause de la loi n

o

662 de 1996, entrée en vigueur au cours de la procédure devant le tribunal de Nuoro, et de ses répercussions sur le dédommagement.

EN DROIT

o

1, qui se lit ainsi

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur pour observations écrites conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement.

o

662 de 1996, entrée en vigueur au cours du procès. Ils invoquent l’article 1 du Protocole n

o

1.

La Cour estime que ce grief doit aussi être analysé sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention qui, en ses parties pertinentes, se lit ainsi

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement ( ...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur pour observations écrites conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement.

allèguent d’abord l’article 13 de la Convention, qui dispose

:

«

Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.

»

En outre, ils invoquent l’article 14 de la Convention, qui se lit ainsi

:

«

La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation.

»

Compte tenu de la substance du grief, la Cour estime que celui-ci doit être analysé sous l’angle de l’article 6

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)»

La Cour doit d’abord déterminer si les requérants ont épuisé, conformément à l’article 35 § 1 de la Convention, les voies de recours qui leur étaient ouvertes en droit italien.

La Cour note que, selon la loi n

o

89 du 24

mars

2001 («

la loi

Pinto »), les personnes ayant subi un dommage patrimonial ou non patrimonial peuvent saisir la cour d’appel compétente afin de faire constater la violation de la Convention européenne des Droits de l’Homme quant au respect du délai raisonnable de l’article 6 § 1, et demander l’octroi d’une somme à titre de satisfaction équitable.

La Cour rappelle avoir déjà constaté dans plusieurs décisions sur la recevabilité (voir, parmi d’autres, requêtes n

o

69789/01,

Brusco c. Italie

du 6 septembre 2001, CEDH 2001-IX, et n

o

34969/97,

Giacometti c. Italie

du 8

novembre 2001, CEDH 2001-XII) que le remède introduit par la loi Pinto est un recours que les requérants doivent tenter avant que la Cour ne se prononce sur la recevabilité de la requête, et ceci quelle que soit la date d’introduction de la requête devant la Cour. En l’espèce, il ne ressort pas du dossier que les requérants aient fait usage de cette voie de recours.

Ne décelant aucune circonstance de nature à décider différemment dans le cas d’espèce, la Cour considère que cette partie de la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Ajourne

l’examen des griefs des requérants tirés des articles 1 du Protocole n

o

1 et 6 § 1 de la Convention (droit à un procès équitable)

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

Vincent

Berger

Boštjan M.

Zupančič

Greffier

Président