ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2037/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2037/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 18 mai 2009 pe rolul Tribunalului Olt, reclamantul A.A.

a solicitat, în contradictoriu cu M.F.P., prin D.G.F.P., M.M.F.P.S. și

M.J.L.C., să-i fie recunoscută vechimea în muncă calculată pe perioada

1996-2006.

În motivare,

reclamantul a arătat că anterior a chemat în judecată Statul Român, prin

M.F.P., solicitând obligarea acestuia la despăgubiri pentru prejudiciul cauzat

ca urmare a condamnării sale pe nedrept, precum și pentru recunoașterea

vechimii în muncă de la 15 aprilie 1996 până la terminarea procesului penal,

respectiv, 11 aprilie 2006, când s-a pronunțat sentința nr. 255 de către

Tribunalul Olt.

Prin decizia civilă

nr. 4681 din 7 iunie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția civilă și de proprietate intelectuală în dosarul nr. 8386/54/2006, s-a admis

recursul declarat împotriva deciziei nr. 644 din 6 septembrie 2006 a Curții de

Apel Craiova, s-a modificat decizia recurată, în sensul majorării cuantumului

daunelor materiale de 3960 lei și al daunelor morale la 30.000 lei.

Prin sentința civilă

nr. 892 din 24 septembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Olt, în dosarul nr.

21881104/2009, au fost admise excepțiile lipsei calității procesuale pasive

invocate de pârâți prin întâmpinări, respingându-se acțiunea formulată de

reclamant.

Prin decizia civilă

nr. 2601/2010, Curtea de Apel Craiova a admis recursul reclamantului împotriva

sentinței civile nr. 892/2009 a Tribunalului Olt, a casat sentința și a trimis

cauza pentru rejudecare la Tribunalul Olt, în primă instanță, în complet format

dintr-un singur judecător conform art. 54 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, în

cauză punându-se și problema participării procurorului.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului Olt la nr. 2388/104/2010.

Prin sentința civilă

nr. 1200 din 25 octombrie 2010, Tribunalul Olt a admis în parte acțiunea

împotriva M.F.P., prin D.G.F.P., și a recunoscut reclamantului ca vechime în

muncă perioada cuprinsă între 3 septembrie 1998 - 6 septembrie 1999; a respins

excepția privind prescripția dreptului material invocată de D.G.F.P., ca neîntemeiată;

a admis excepțiile privind lipsa calității procesuale pasive a pârâților

M.M.F.P.S., și M.J.L.C.

Pentru a se pronunța

astfel, tribunalul a reținut că acțiunea formulată de reclamant cade sub

incidența dispozițiilor art. 504 și următoarele C. proc. pen., acesta având

calitatea de inculpat într-un proces penal ce a fost finalizat la 7 iunie 2007,

prin decizia nr. 4681/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Raportat la obiectul

pretențiilor reclamantului, s-a constatat, de către instanță, că M.M.F.P.S.,

M.J.L.C. nu se identifică ca fiind obligați în raportul juridic ce face

obiectul cererii de chemare în judecată pentru că nu au atribuții în stabilirea

drepturilor de pensii ori în recunoașterea vechimii în muncă, concluzionându-se

că nu au calitate procesuală pasivă.

Având în vedere

conținutul deciziei de casare, raportat și la dispozițiile art. 504, 506 C.

proc. pen., tribunalul a constatat că reparațiile solicitate de către

persoanele îndreptățite în cazul condamnărilor pe nedrept sau al privării ori

restrângerii de libertate în mod nelegal, se acordă în toate cazurile de către

stat, prin M.F.P., această entitate având calitate procesuală pasivă în cauză,

existând o identitate între persoana pârâtului și cel obligat în raportul

juridic dedus judecății.

La 8 octombrie 2010,

D.G.F.P., pentru M.F.P. și în numele Statului Român, a invocat excepția

prescripției dreptului material la acțiune potrivit art. 506 alin. (2) C. proc.

pen., tribunalul constatând netemeinicia acesteia, deoarece acțiunea prin care

se solicită recunoașterea vechimii în muncă pe o anumită perioadă de timp, nu

poate fi considerată ca fiind o acțiune ce cade sub incidența dispozițiilor

art. 506 alin. (2) din același cod.

De altfel,

legiuitorul prin dispozițiile art. 505 C. proc. pen. a impus recunoașterea

vechimii în muncă persoanelor îndreptățite la repararea pagubei potrivit

normelor speciale, separat de acțiunea în despăgubiri, aceasta fiind supusă

prescripției de 18 luni.

Pe fondul cauzei, s-a

reținut din considerentele deciziei nr. 4681/2007 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, că reclamantul a fost arestat în perioada 3 septembrie 1998 - 6

septembrie 1999, perioadă pentru care i s-a recunoscut vechimea în muncă și nu

pentru perioada de 10 ani invocată în cerere, deoarece după 6 septembrie 1999

reclamantul avea posibilitatea ocupării unui loc de muncă.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamantul A.A. și pârâtul M.F.P.

Reclamantul a arătat

că soluția este nelegală deoarece nu s-a recunoscut vechimea în muncă pentru

întreaga perioadă cât a durat cercetarea penală, așa cum a solicitat și

reprezentantul Ministerului Public. Reclamantul a mai arătat că timp de 10 ani

nu a reușit să se încadreze în muncă, neavând clarificată situația juridică.

S-a criticat

soluționarea excepției lipsei calității procesual pasive a pârâților, cât timp

acțiunea are ca temei eroarea judiciară efectuată de organele de urmărire

penală și instanțele de judecată, iar ministerelor le revin obligațiile de a

asigura respectarea normelor legale.

Pârâtul a arătat că

M.F.P. nu are calitate procesual pasivă, dispozitivul sentinței urmând a fi pus

în executare numai de C.N.P., ale cărei atribuții sunt stabilite de art. 139

din Legea nr. 19/2000 iar recunoașterea vechimii în muncă excede competențelor și

funcțiilor ministerului, stabilite prin H.G. nr. 34/2009.

Prin decizia civilă

nr. 127 din 28 februarie 2011, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și

pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondate, ambele apeluri.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de apel a reținut că cererea reclamantului vizând

recunoașterea vechimii în muncă pe toată perioada cercetării penale, până la

pronunțarea unei soluții irevocabile, nu este fondată nici măcar în condițiile

art. 998, 999 C. civ., care obligă la repararea integrală a prejudiciului

suferit. Răspunderea civilă delictuală se antrenează numai atunci când

prejudiciul este cert, adică sigur atât în privința existenței, cât și a

posibilității de evaluare, când există o faptă culpabilă care a dus la nașterea

prejudiciului, când există un raport de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

Faptul că reclamantul

nu s-a angajat până la finalizarea procesului penal nu poate fi imputat

statului sau organelor acestuia, fiind de principiu recunoscut că orice persoană

liberă, chiar aflată în desfășurarea unor proceduri judiciare împotriva sa, are

exercițiul tuturor drepturilor sale, inclusiv al dreptului la muncă. Doar pe

perioada arestării un astfel de drept nu poate fi exercitat, ceea ce a dus și

la reglementarea răspunderii statului sub forma prevăzută de art. 504 alin. (4)

C. proc. pen.

Excepția lipsei

calității procesual pasive a M.M.F.P.S. și M.J.L.C. a fost corect soluționată

de tribunal, care a stabilit, de asemenea corect că are calitate procesuală în

cauză M.F.P., calitate ce rezultă din dispozițiile art. 506 C. proc. pen.,

potrivit cu care, pentru obținerea reparației, persoana îndreptățită se poate

adresa tribunalului în a cărui rază teritorială domiciliază, chemând în

judecată civilă statul.

Prin urmare, chiar

dacă statul, reprezentat prin M.F.P., nu are atribuții concrete în operarea în

carnetul de muncă al reclamantului sau în emiterea unor acte care țin de

raporturile de muncă ale acestuia și de dreptul la pensie, trebuie citat în

instanță pentru soluționarea cererii întemeiate pe dispozițiile art. 504 alin.

(4) C. proc. pen., în virtutea calității procesuale pasive expres recunoscute

de art. 506 C. proc. pen.

Celelalte două

ministere care au fost chemate în judecată de reclamat nu au, însă, atribuții

în această materie, chiar dacă îndeplinesc rolul de garant al respectării

actelor normative în domeniul lor de activitate. Tribunalul a reținut corect

competențele ministerelor așa cum rezultă din hotărârile de guvern prin care se

reglementează organizarea și funcționarea lor, așa încât dreptul pretins de

reclamant nu li se poate opune, neexistând identitate între pârât și persoana

care se pretinde că a încălcat sau a negat dreptul dedus judecății.

Excepția prescripției

dreptului la acțiune invocată de reprezentantul Parchetului de pe lângă Curtea

de Apel Craiova nu este fondată, termenul special de prescripție de 18 luni

fiind reglementat de art. 504 și urm. C. proc. pen. numai în ce privește

repararea prejudiciului moral și al celui material, nu și pentru situația

specială prevăzută de alin. (4) al aceluiași articol.

Instanța de apel a

apreciat că acțiunea nu este prescrisă nici în condițiile dreptului comun,

reglementat prin Decretul nr. 167/1958, potrivit cu care termenul general de

prescripție este de 3 ani și începe să curgă de la data când reclamantul a avut

interes să i se recunoască vechimea în muncă iar dreptul pretins a fost negat.

Cum, în speță, anterior datei promovării acțiunii instituțiile statului nu au

contestat dreptul reclamantului de a i se recunoaște vechimea în muncă și nici

acesta nu a avut interes să îl solicite, acțiunea a fost promovată în termenul

general de prescripție.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamantul A.A. și pârâtul Statul Român, prin

M.F.P.

Recurentul-reclamant

A.A. a arătat că în mod greșit instanța de apel a apreciat că M.M.F.P.S.,

precum și M.F.P., nu au atribuții în stabilirea drepturilor de pensie ori în

recunoașterea vechimii în muncă, întrucât art. 505 și art. 506 alin. (2) C.

proc. pen. prevăd posibilitatea, pentru persoanele îndreptățite la repararea

pagubelor, care anterior privării de libertate erau încadrate în muncă, să li

se calculeze, la vechimea în muncă stabilită potrivit legii, și timpul cât au

fost private de libertate, în sensul recunoașterii, separat de acțiunea în

despăgubire, care este supusă termenului de prescripție de 18 luni.

În mod nelegal

instanța nu a dispus obligarea pârâților la recunoașterea vechimii în muncă

pentru întreaga perioadă cât a durat urmărirea penală, respectiv, 15 aprilie

1996-01 aprilie 2006.

Recurentul-pârât

Statul Român, prin M.F.P. a arătat că în mod greșit a fost recunoscută

reclamantului vechimea în muncă cuprinsă în perioada 03 septembrie 1998-06

septembrie 1999, aspect ce excede competențelor și funcțiilor stabilite prin

H.G. nr. 34/2009 a D.G.F.P., ca reprezentant al statului, situație față de care

dispozitivul acestei hotărâri nu poate fi pus în executare.

Calculul vechimii în

muncă pentru perioada cât persoana ce are dreptul la reparație a fost arestată

reprezintă o situație specială, ce nu poate fi reținută în sarcina M.F.P., ca

reprezentant al Statului Român.

Examinând recursurile

în raport de excepția de nulitate invocată din oficiu, a cărei analiză este

prioritară față de aspectele de fond ale cererilor, Înalta Curte urmează a le

constata ca fiind nule, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 302

1

lit. a) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de

nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau după caz,

mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Recursul se

motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau

înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind evidențiate limitativ

de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din același cod

prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu

excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine

publică.

Din economia textelor

legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și

motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca criticile formulate să

se circumscrie motivelor de nelegalitate expres și limitativ reglementate.

În consecință, în

măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în

cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C.

proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.

Referitor la recursul

reclamantului A.A., succesiunea de fapte și afirmații din cuprinsul cererii de

recurs nu este structurată, din punct de vedere juridic, în așa fel încât să se

poată reține, măcar din oficiu, vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în

cazurile de modificare ori de casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în

limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs.

În cererea de recurs

nu se fac referiri la soluția respingerii apelului și nu se arată care sunt

motivele de nelegalitate ale deciziei recurate, ci reclamantul își exprimă

nemulțumirea cu privire la modalitatea în care a fost soluționată cauză,

reiterând apărările formulate în fazele procesuale anterioare.

Deși reclamantul a

încadrat formal calea de atac în dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ.,

susținerile acestuia nu se circumscriu cazului de casare indicat și nu

reprezintă chestiuni de nelegalitate care să poată fi analizate ca atare de

instanța de recurs.

Referitor la recursul

pârâtului Statul Român, prin M.F.P., deși formal încadrat în dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ., din analiza susținerilor cuprinse în cererea de

recurs nu rezultă care este, în concret, critica adusă deciziei instanței de

apel.

Indicarea cazului de

casare pe care recurentul își întemeiază calea de atac este necesară, dar nu și

suficientă, întrucât o încadrare formală, dar iară corespondent în realitatea

juridică, este sancționabilă cu nulitatea.

Din analiza

aspectelor de nelegalitate deduse judecății de către această parte, se constată

că, în realitate, criticile conținute în motivele de recurs reprezintă o

preluare identică a criticilor conținute în motivele de apel, asupra cărora s-a

pronunțat deja instanța de apel.

Recursul este o cale

extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a

instanței competente controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de

drept, iar când criticile formulate nu se raportează punctual, la conținutul

deciziei supusă acestei căi extraordinare de atac, chiar încadrate sau

încadrabile în drept, atrag nulitatea recursului, întrucât sunt străine

problemelor rezolvate prin respectiva hotărâre.

Pentru considerentele

arătate, constatând și că în speță nu sunt date motive de ordine publică,

Înalta Curte urmează a constata, în conformitate cu art. 306 alin. (1) C. proc.

civ., că recursurile deduse judecății sunt lovite de nulitate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nule

recursurile declarate de reclamantul A.A., și de pârâtul Statul Român, prin

M.F.P., împotriva deciziei nr. 127 din 28 februarie 2011 a Curții de Apel

Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 21 martie 2012.