ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2037/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 18 mai 2009 pe rolul Tribunalului Olt, reclamantul A.A. a solicitat, în contradictoriu cu M.F.P., prin D.G.F.P., M.M.F.P.S. și M.J.L.C., să-i fie recunoscută vechimea în muncă calculată pe perioada 1996-2006. În motivare, reclamantul a arătat că anterior a chemat în judecată Statul Român, prin M.F.P., solicitând obligarea acestuia la despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ca urmare a condamnării sale pe nedrept, precum și pentru recunoașterea vechimii în muncă de la 15 aprilie 1996 până la terminarea procesului penal, respectiv, 11 aprilie 2006, când s-a pronunțat sentința nr. 255 de către Tribunalul Olt.

Prin decizia civilă nr. 4681 din 7 iunie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală în dosarul nr. 8386/54/2006, s-a admis recursul declarat împotriva deciziei nr. 644 din 6 septembrie 2006 a Curții de Apel Craiova, s-a modificat decizia recurată, în sensul majorării cuantumului daunelor materiale de 3960 lei și al daunelor morale la 30.000 lei. Prin sentința civilă nr. 892 din 24 septembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Olt, în dosarul nr. 21881104/2009, au fost admise excepțiile lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâți prin întâmpinări, respingându-se acțiunea formulată de reclamant.

Prin decizia civilă nr. 2601/2010, Curtea de Apel Craiova a admis recursul reclamantului împotriva sentinței civile nr. 892/2009 a Tribunalului Olt, a casat sentința și a trimis cauza pentru rejudecare la Tribunalul Olt, în primă instanță, în complet format dintr-un singur judecător conform art. 54 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, în cauză punându-se și problema participării procurorului. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Olt la nr. 2388/104/2010. Prin sentința civilă nr. 1200 din 25 octombrie 2010, Tribunalul Olt a admis în parte acțiunea împotriva M.F.P., prin D.G.F.P., și a recunoscut reclamantului ca vechime în muncă perioada cuprinsă între 3 septembrie 1998 - 6 septembrie 1999; a respins excepția privind prescripția dreptului material invocată de D.G.F.P., ca neîntemeiată; a admis excepțiile privind lipsa calității procesuale pasive a pârâților M.M.F.P.S., și M.J.L.C.

Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că acțiunea formulată de reclamant cade sub incidența dispozițiilor art. 504 și următoarele C. proc. pen., acesta având calitatea de inculpat într-un proces penal ce a fost finalizat la 7 iunie 2007, prin decizia nr. 4681/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Raportat la obiectul pretențiilor reclamantului, s-a constatat, de către instanță, că M.M.F.P.S., M.J.L.C. nu se identifică ca fiind obligați în raportul juridic ce face obiectul cererii de chemare în judecată pentru că nu au atribuții în stabilirea drepturilor de pensii ori în recunoașterea vechimii în muncă, concluzionându-se că nu au calitate procesuală pasivă. Având în vedere conținutul deciziei de casare, raportat și la dispozițiile art. 504, 506 C. proc.

pen., tribunalul a constatat că reparațiile solicitate de către persoanele îndreptățite în cazul condamnărilor pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal, se acordă în toate cazurile de către stat, prin M.F.P., această entitate având calitate procesuală pasivă în cauză, existând o identitate între persoana pârâtului și cel obligat în raportul juridic dedus judecății. La 8 octombrie 2010, D.G.F.P., pentru M.F.P. și în numele Statului Român, a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune potrivit art. 506 alin. (2) C. proc. pen., tribunalul constatând netemeinicia acesteia, deoarece acțiunea prin care se solicită recunoașterea vechimii în muncă pe o anumită perioadă de timp, nu poate fi considerată ca fiind o acțiune ce cade sub incidența dispozițiilor art. 506 alin. (2) din același cod.

De altfel, legiuitorul prin dispozițiile art. 505 C. proc. pen. a impus recunoașterea vechimii în muncă persoanelor îndreptățite la repararea pagubei potrivit normelor speciale, separat de acțiunea în despăgubiri, aceasta fiind supusă prescripției de 18 luni. Pe fondul cauzei, s-a reținut din considerentele deciziei nr. 4681/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, că reclamantul a fost arestat în perioada 3 septembrie 1998 - 6 septembrie 1999, perioadă pentru care i s-a recunoscut vechimea în muncă și nu pentru perioada de 10 ani invocată în cerere, deoarece după 6 septembrie 1999 reclamantul avea posibilitatea ocupării unui loc de muncă. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantul A.A.

și pârâtul M.F.P. Reclamantul a arătat că soluția este nelegală deoarece nu s-a recunoscut vechimea în muncă pentru întreaga perioadă cât a durat cercetarea penală, așa cum a solicitat și reprezentantul Ministerului Public. Reclamantul a mai arătat că timp de 10 ani nu a reușit să se încadreze în muncă, neavând clarificată situația juridică. S-a criticat soluționarea excepției lipsei calității procesual pasive a pârâților, cât timp acțiunea are ca temei eroarea judiciară efectuată de organele de urmărire penală și instanțele de judecată, iar ministerelor le revin obligațiile de a asigura respectarea normelor legale. Pârâtul a arătat că M.F.P. nu are calitate procesual pasivă, dispozitivul sentinței urmând a fi pus în executare numai de C.N.P., ale cărei atribuții sunt stabilite de art. 139 din Legea nr. 19/2000 iar recunoașterea vechimii în muncă excede competențelor și funcțiilor ministerului, stabilite prin H.G.

nr. 34/2009. Prin decizia civilă nr. 127 din 28 februarie 2011, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondate, ambele apeluri. Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut că cererea reclamantului vizând recunoașterea vechimii în muncă pe toată perioada cercetării penale, până la pronunțarea unei soluții irevocabile, nu este fondată nici măcar în condițiile art. 998, 999 C. civ., care obligă la repararea integrală a prejudiciului suferit. Răspunderea civilă delictuală se antrenează numai atunci când prejudiciul este cert, adică sigur atât în privința existenței, cât și a posibilității de evaluare, când există o faptă culpabilă care a dus la nașterea prejudiciului, când există un raport de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

Faptul că reclamantul nu s-a angajat până la finalizarea procesului penal nu poate fi imputat statului sau organelor acestuia, fiind de principiu recunoscut că orice persoană liberă, chiar aflată în desfășurarea unor proceduri judiciare împotriva sa, are exercițiul tuturor drepturilor sale, inclusiv al dreptului la muncă. Doar pe perioada arestării un astfel de drept nu poate fi exercitat, ceea ce a dus și la reglementarea răspunderii statului sub forma prevăzută de art. 504 alin. (4) C. proc. pen. Excepția lipsei calității procesual pasive a M.M.F.P.S. și M.J.L.C. a fost corect soluționată de tribunal, care a stabilit, de asemenea corect că are calitate procesuală în cauză M.F.P., calitate ce rezultă din dispozițiile art. 506 C. proc.

pen., potrivit cu care, pentru obținerea reparației, persoana îndreptățită se poate adresa tribunalului în a cărui rază teritorială domiciliază, chemând în judecată civilă statul. Prin urmare, chiar dacă statul, reprezentat prin M.F.P., nu are atribuții concrete în operarea în carnetul de muncă al reclamantului sau în emiterea unor acte care țin de raporturile de muncă ale acestuia și de dreptul la pensie, trebuie citat în instanță pentru soluționarea cererii întemeiate pe dispozițiile art. 504 alin. (4) C. proc. pen., în virtutea calității procesuale pasive expres recunoscute de art. 506 C. proc. pen. Celelalte două ministere care au fost chemate în judecată de reclamat nu au, însă, atribuții în această materie, chiar dacă îndeplinesc rolul de garant al respectării actelor normative în domeniul lor de activitate.

Tribunalul a reținut corect competențele ministerelor așa cum rezultă din hotărârile de guvern prin care se reglementează organizarea și funcționarea lor, așa încât dreptul pretins de reclamant nu li se poate opune, neexistând identitate între pârât și persoana care se pretinde că a încălcat sau a negat dreptul dedus judecății. Excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de reprezentantul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova nu este fondată, termenul special de prescripție de 18 luni fiind reglementat de art. 504 și urm. C. proc. pen. numai în ce privește repararea prejudiciului moral și al celui material, nu și pentru situația specială prevăzută de alin. (4) al aceluiași articol.

Instanța de apel a apreciat că acțiunea nu este prescrisă nici în condițiile dreptului comun, reglementat prin Decretul nr. 167/1958, potrivit cu care termenul general de prescripție este de 3 ani și începe să curgă de la data când reclamantul a avut interes să i se recunoască vechimea în muncă iar dreptul pretins a fost negat. Cum, în speță, anterior datei promovării acțiunii instituțiile statului nu au contestat dreptul reclamantului de a i se recunoaște vechimea în muncă și nici acesta nu a avut interes să îl solicite, acțiunea a fost promovată în termenul general de prescripție. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul A.A. și pârâtul Statul Român, prin M.F.P. Recurentul-reclamant A.A.

a arătat că în mod greșit instanța de apel a apreciat că M.M.F.P.S., precum și M.F.P., nu au atribuții în stabilirea drepturilor de pensie ori în recunoașterea vechimii în muncă, întrucât art. 505 și art. 506 alin. (2) C. proc. pen. prevăd posibilitatea, pentru persoanele îndreptățite la repararea pagubelor, care anterior privării de libertate erau încadrate în muncă, să li se calculeze, la vechimea în muncă stabilită potrivit legii, și timpul cât au fost private de libertate, în sensul recunoașterii, separat de acțiunea în despăgubire, care este supusă termenului de prescripție de 18 luni. În mod nelegal instanța nu a dispus obligarea pârâților la recunoașterea vechimii în muncă pentru întreaga perioadă cât a durat urmărirea penală, respectiv, 15 aprilie 1996-01 aprilie 2006. Recurentul-pârât Statul Român, prin M.F.P.

a arătat că în mod greșit a fost recunoscută reclamantului vechimea în muncă cuprinsă în perioada 03 septembrie 1998-06 septembrie 1999, aspect ce excede competențelor și funcțiilor stabilite prin H.G. nr. 34/2009 a D.G.F.P., ca reprezentant al statului, situație față de care dispozitivul acestei hotărâri nu poate fi pus în executare. Calculul vechimii în muncă pentru perioada cât persoana ce are dreptul la reparație a fost arestată reprezintă o situație specială, ce nu poate fi reținută în sarcina M.F.P., ca reprezentant al Statului Român. Examinând recursurile în raport de excepția de nulitate invocată din oficiu, a cărei analiză este prioritară față de aspectele de fond ale cererilor, Înalta Curte urmează a le constata ca fiind nule, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 302 1 lit. a) C. proc.

civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Recursul se motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind evidențiate limitativ de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din același cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică. Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca criticile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres și limitativ reglementate.

În consecință, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate. Referitor la recursul reclamantului A.A., succesiunea de fapte și afirmații din cuprinsul cererii de recurs nu este structurată, din punct de vedere juridic, în așa fel încât să se poată reține, măcar din oficiu, vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de modificare ori de casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs. În cererea de recurs nu se fac referiri la soluția respingerii apelului și nu se arată care sunt motivele de nelegalitate ale deciziei recurate, ci reclamantul își exprimă nemulțumirea cu privire la modalitatea în care a fost soluționată cauză, reiterând apărările formulate în fazele procesuale anterioare.

Deși reclamantul a încadrat formal calea de atac în dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., susținerile acestuia nu se circumscriu cazului de casare indicat și nu reprezintă chestiuni de nelegalitate care să poată fi analizate ca atare de instanța de recurs. Referitor la recursul pârâtului Statul Român, prin M.F.P., deși formal încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din analiza susținerilor cuprinse în cererea de recurs nu rezultă care este, în concret, critica adusă deciziei instanței de apel. Indicarea cazului de casare pe care recurentul își întemeiază calea de atac este necesară, dar nu și suficientă, întrucât o încadrare formală, dar iară corespondent în realitatea juridică, este sancționabilă cu nulitatea.

Din analiza aspectelor de nelegalitate deduse judecății de către această parte, se constată că, în realitate, criticile conținute în motivele de recurs reprezintă o preluare identică a criticilor conținute în motivele de apel, asupra cărora s-a pronunțat deja instanța de apel. Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanței competente controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de drept, iar când criticile formulate nu se raportează punctual, la conținutul deciziei supusă acestei căi extraordinare de atac, chiar încadrate sau încadrabile în drept, atrag nulitatea recursului, întrucât sunt străine problemelor rezolvate prin respectiva hotărâre.

Pentru considerentele arătate, constatând și că în speță nu sunt date motive de ordine publică, Înalta Curte urmează a constata, în conformitate cu art. 306 alin. (1) C. proc. civ., că recursurile deduse judecății sunt lovite de nulitate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nule recursurile declarate de reclamantul A.A., și de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., împotriva deciziei nr. 127 din 28 februarie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 martie 2012.