ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 758/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 758/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului

constată următoarele:

Tribunalul București, secția a III-a civilă,

prin sentința nr. 1081 din 21 iunie 2010 a admis în parte acțiunea formulată de

Ș.T. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. A

obligat pe pârât la plata sumei de 20.000 euro, echivalent în lei la data

plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a constatat că măsura aplicată tatălui reclamantului de

către organele de represiune ale fostei miliții din regimul anterior, de dislocare

din zona frontierei de vest și de stabilire a domiciliului obligatoriu într-o

altă localitate din județul Brăila, reprezintă o măsură administrativă cu

caracter politic, așa cum este definită de art. 3 din Legea nr. 221/2009.

S-a reținut că în

raport de dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 a fost promovată de

reclamant acțiunea prin care se pretind daune morale date fiind suferințele de

ordin fizic și psihic suportate de autorul reclamantului în perioada cât a

durat măsura abuzivă de dislocare din localitatea de domiciliu, precum și

ulterior acestui interval de timp, măsură care a fost de natură să-i lezeze

demnitatea, onoarea, libertatea individuală, poziția socială și totodată să-l

supună oprobriului public.

La stabilirea

cuantumului daunelor morale ce se acordă pentru a compensa atingerea adusă

valorilor care definesc personalitatea umană s-a constatat că este cunoscut

faptul că nu există criterii fixe de determinare a sumelor reprezentând

despăgubiri cuvenite persoanelor condamnate abuziv sau față de care s-au luat

astfel de măsuri administrative cu caracter politic, urmând ca instanța de

judecată să aprecieze în fiecare caz în parte.

Față de

considerentele expuse și în concordanță cu prevederile Legii nr. 221/2009,

tribunalul a admis în parte acțiunea și l-a obligat pe pârât la plata sumei de

20.000 euro, echivalent în lei la data plății, cu titlu de despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit.

Prin decizia nr. 205/

A din 23 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul Ș.T. împotriva hotărârii

pronunțate de tribunal. A admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român și

de Ministerul Public împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o, în

sensul că a respins acțiunea ca nefondată.

S-a reținut de către

instanță, în ceea privește apelul pârâtului Statul Român, că este fondată

critica potrivit căreia s-a încălcat art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009

și s-a aplicat greșit art. 5 alin. (1) lit. a) din aceeași lege.

Astfel s-a constatat

că reclamantul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, fapt ce rezultă din conținutul petitului acțiunii și

din motivele acesteia.

Verificând situația

de fapt, s-a reținut că într-adevăr aceasta se circumscrie dispozițiilor art. 5

alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, deoarece în aceste dispoziții se

vorbește de măsuri administrative și de efectele măsurilor administrative cu

privire la confiscarea de bunuri, în timp ce în art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009, despăgubirile se acordă pentru prejudiciul moral suferit ca

urmare a condamnării.

A rezultat deci că

s-a aplicat greșit acest text de lege și s-a încălcat art. 5 alin. (1) lit. b)

din lege, constatându-se că reclamantul nu a solicitat despăgubire pentru

confiscarea de bunuri și deci, netemeinic și nelegal, s-au acordat despăgubiri

pentru un prejudiciu moral în raport de luarea unor măsuri administrative cu

caracter politic.

În ce privește apelul

declarat de Ministerul Public acesta a fost și el admis, motivat de faptul că art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituțional

prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale și deci

reclamantul nu se mai poate folosi de temeiul invocat, iar pe de altă parte,

acest temei a fost aplicat greșit, în speță, situația de fapt circumscriindu-se

dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din lege, dar fără a se face dovada

confiscării de bunuri.

În ce privește apelul

reclamantului, critica privind acordarea unor despăgubiri de o valoare foarte

mică nu a fost primită, motivat de faptul că reclamantul, pe de-o parte a

invocat un temei de drept greșit care nu era aplicabil în situația măsurilor

administrative cu caracter politic, iar pe de altă parte, temeiul de drept

invocat a fost constatat neconstituțional, situație în care neavând temei de

drept, cererea a fost găsită neîntemeiată, astfel că nu se mai pune problema

unor despăgubiri pentru un prejudiciu moral.

S-a constatat, de

asemenea, că nu sunt îndeplinite nici condițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din

Legea nr. 221/2009 întrucât nu s-au solicitat despăgubiri pentru confiscări de

bunuri.

Critica privind lipsa

criteriilor în sentința apelată în stabilirea cuantumului despăgubirilor a fost

înlăturată, pe considerentul că reclamantul nu are temei de drept de a le

solicita.

În ce privește

aplicarea în speță a dispozițiilor art. 20 din Constituția României, a

Rezoluțiilor Consiliului Europei și art. 5 - 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, criticile au fost considerate neîntemeiate, în condițiile

în care aceste dispoziții și acte normative nu pot retroactiva.

Împotriva acestei

ultime decizii a declarat recurs reclamantul, întemeiat pe motivele de

nelegalitate cuprinse la art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., solicitând

admiterea acestuia, modificarea deciziei, în sensul admiterii apelului propriu,

schimbarea în parte a sentinței tribunalului și admiterea cererii astfel cum a

fost formulată.

A criticat decizia

recurată sub aspectul netemeiniciei și nelegalității acesteia, motivat de

faptul că a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a Legii nr. 221/2009,

care prevedea posibilitatea acordării de daune morale atât pentru persoanele

care au suferit condamnări cu caracter politic cât și pentru cele care au făcut

obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.

A arătat că la data

introducerii cererii de chemare în judecată sub imperiul Legii nr. 221/2009,

nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a

solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea în

vigoare la data formulării acțiunii este aplicabilă pe tot parcursul

procesului.

Fără a contesta

puterea de lege a deciziilor Curții Constituționale la data publicării

acestora, a considerat că respectivele decizii nu se pot situa în afara

principiului neretroactivității legii, pentru că în sens contrar, s-ar conferi

acestora o forță juridică ce depășește interdicția instituită prin art. 15 alin.

(2) din Constituție și se situează deasupra unui principiu fundamental

consacrat ca atare.

A precizat astfel că

în privința proceselor deja declanșate la momentul publicării în M. Of. a

deciziilor Curții Constituționale, acestea nu se aplică, în acest sens trebuind

a fi interpretat și art. 147 alin. (4) din Constituție.

Dacă s-ar considera

că efectele deciziilor Curții Constituționale se aplică retroactiv, s-ar aduce

atingere dreptului reclamantului, recunoscut de art. 6 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, care garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanță

judecătorească să poată fi sesizată cu privire la orice contestație privind

drepturile și obligațiile sale cu caracter civil.

În continuare,

recurentul a arătat că deși în raport de natura daunelor nepatrimoniale,

stabilirea cuantumului acestora presupune și luarea în considerare a unor

elemente de apreciere, neverificabile nemijlocit prin elemente probatorii, mai

ales dacă sunt de notorietate, ceea ce impune și o anumită aproximare, este

totuși necesar a fi avute în vedere anumite criterii, precum consecințele

negative suportate, sub aspect fizic și psihic, precum și urmările produse

asupra victimei.

A precizat că legea

trebuie interpretată în favoarea petiționarului, în vederea atingerii scopului

acesteia, de reparație și de îndreptare, pe cât posibil, a măsurilor abuzive

luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului, posibilitatea

obținerii despăgubirilor existând oricum în virtutea dreptului de acces la

justiție, garantat de Codul civil, Constituția României, Rezoluția nr. 1096/1996

și de art. 5, art. 6 și art. 14 din C.E.D.O., care primează.

A arătat, de

asemenea, că prin reparațiile anterioare nu s-au avut în vedere analize

concrete pentru fiecare caz în parte, adoptându-se măsuri reparatorii la modul

general, majoritatea acestora nefiind reparații morale, drepturile conferite de

Decretul - lege nr. 118/1990 fiind indemnizații ce țin de legislația muncii,

vechime în muncă, etc.

Prin urmare,

constatarea Curții Constituționale din cuprinsul Deciziilor nr. 1358/2010 și nr.

1360/2010, potrivit căreia art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 este similar

Decretului – lege nr. 118/1990, nu împiedică instanțele de judecată să facă

aplicarea dispozițiilor art. 20 din legea fundamentală și să dea prioritate

pactelor și tratatelor fundamentale ale omului la care România este parte.

Recurentul a mai

arătat că în reaprecierea cuantumului daunelor morale, instanța de apel ar fi

trebuit să aibă în vedere existența prejudiciului moral complex, care este o

consecință directă a măsurilor abuzive la care a fost supus și să nu se

limiteze a motiva respingerea apelului prin prisma deciziilor Curții

Constituționale.

A considerat că

beneficiază de un drept subiectiv patrimonial, care se subsumează noțiunii de

bun în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană

pentru Apărarea Drepturilor Omului, astfel cum respectiva noțiune este definită

în jurisprudența constantă a Curții Europene.

Recursul este

nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.

Problema de drept

care se pune în speță este aceea a stabilirii faptului dacă art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în

condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a

posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie

2010, aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa

temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curții Constituționale.

Potrivit art. 147 alin.

(1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art.

31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această

problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011

pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii,

publicată în M. Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a

devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 3307 alin. (4)

C. proc. civ.

Astfel s-a stabilit

că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice

asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului

de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare,

întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte

să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi

definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să

fi confirmat dreptul acestuia.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Pentru aceste

considerente privitoare la lipsa temeiului juridic al cererii dedusă judecății,

față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca

nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul Ș.T. împotriva deciziei nr. 205/ A

din 23 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 februarie 2012.