ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 758/2012

Asupra recursului constată următoarele: Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința nr. 1081 din 21 iunie 2010 a admis în parte acțiunea formulată de Ș.T. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. A obligat pe pârât la plata sumei de 20.000 euro, echivalent în lei la data plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat că măsura aplicată tatălui reclamantului de către organele de represiune ale fostei miliții din regimul anterior, de dislocare din zona frontierei de vest și de stabilire a domiciliului obligatoriu într-o altă localitate din județul Brăila, reprezintă o măsură administrativă cu caracter politic, așa cum este definită de art. 3 din Legea nr. 221/2009.

S-a reținut că în raport de dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 a fost promovată de reclamant acțiunea prin care se pretind daune morale date fiind suferințele de ordin fizic și psihic suportate de autorul reclamantului în perioada cât a durat măsura abuzivă de dislocare din localitatea de domiciliu, precum și ulterior acestui interval de timp, măsură care a fost de natură să-i lezeze demnitatea, onoarea, libertatea individuală, poziția socială și totodată să-l supună oprobriului public. La stabilirea cuantumului daunelor morale ce se acordă pentru a compensa atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană s-a constatat că este cunoscut faptul că nu există criterii fixe de determinare a sumelor reprezentând despăgubiri cuvenite persoanelor condamnate abuziv sau față de care s-au luat astfel de măsuri administrative cu caracter politic, urmând ca instanța de judecată să aprecieze în fiecare caz în parte.

Față de considerentele expuse și în concordanță cu prevederile Legii nr. 221/2009, tribunalul a admis în parte acțiunea și l-a obligat pe pârât la plata sumei de 20.000 euro, echivalent în lei la data plății, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit. Prin decizia nr. 205/ A din 23 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul Ș.T. împotriva hotărârii pronunțate de tribunal. A admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român și de Ministerul Public împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o, în sensul că a respins acțiunea ca nefondată. S-a reținut de către instanță, în ceea privește apelul pârâtului Statul Român, că este fondată critica potrivit căreia s-a încălcat art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 și s-a aplicat greșit art. 5 alin. (1) lit. a) din aceeași lege.

Astfel s-a constatat că reclamantul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, fapt ce rezultă din conținutul petitului acțiunii și din motivele acesteia. Verificând situația de fapt, s-a reținut că într-adevăr aceasta se circumscrie dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, deoarece în aceste dispoziții se vorbește de măsuri administrative și de efectele măsurilor administrative cu privire la confiscarea de bunuri, în timp ce în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, despăgubirile se acordă pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării. A rezultat deci că s-a aplicat greșit acest text de lege și s-a încălcat art. 5 alin. (1) lit. b) din lege, constatându-se că reclamantul nu a solicitat despăgubire pentru confiscarea de bunuri și deci, netemeinic și nelegal, s-au acordat despăgubiri pentru un prejudiciu moral în raport de luarea unor măsuri administrative cu caracter politic.

În ce privește apelul declarat de Ministerul Public acesta a fost și el admis, motivat de faptul că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituțional prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale și deci reclamantul nu se mai poate folosi de temeiul invocat, iar pe de altă parte, acest temei a fost aplicat greșit, în speță, situația de fapt circumscriindu-se dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din lege, dar fără a se face dovada confiscării de bunuri.

În ce privește apelul reclamantului, critica privind acordarea unor despăgubiri de o valoare foarte mică nu a fost primită, motivat de faptul că reclamantul, pe de-o parte a invocat un temei de drept greșit care nu era aplicabil în situația măsurilor administrative cu caracter politic, iar pe de altă parte, temeiul de drept invocat a fost constatat neconstituțional, situație în care neavând temei de drept, cererea a fost găsită neîntemeiată, astfel că nu se mai pune problema unor despăgubiri pentru un prejudiciu moral. S-a constatat, de asemenea, că nu sunt îndeplinite nici condițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 întrucât nu s-au solicitat despăgubiri pentru confiscări de bunuri.

Critica privind lipsa criteriilor în sentința apelată în stabilirea cuantumului despăgubirilor a fost înlăturată, pe considerentul că reclamantul nu are temei de drept de a le solicita. În ce privește aplicarea în speță a dispozițiilor art. 20 din Constituția României, a Rezoluțiilor Consiliului Europei și art. 5 - 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, criticile au fost considerate neîntemeiate, în condițiile în care aceste dispoziții și acte normative nu pot retroactiva. Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamantul, întemeiat pe motivele de nelegalitate cuprinse la art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei, în sensul admiterii apelului propriu, schimbarea în parte a sentinței tribunalului și admiterea cererii astfel cum a fost formulată.

A criticat decizia recurată sub aspectul netemeiniciei și nelegalității acesteia, motivat de faptul că a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a Legii nr. 221/2009, care prevedea posibilitatea acordării de daune morale atât pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic cât și pentru cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic. A arătat că la data introducerii cererii de chemare în judecată sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea în vigoare la data formulării acțiunii este aplicabilă pe tot parcursul procesului.

Fără a contesta puterea de lege a deciziilor Curții Constituționale la data publicării acestora, a considerat că respectivele decizii nu se pot situa în afara principiului neretroactivității legii, pentru că în sens contrar, s-ar conferi acestora o forță juridică ce depășește interdicția instituită prin art. 15 alin. (2) din Constituție și se situează deasupra unui principiu fundamental consacrat ca atare. A precizat astfel că în privința proceselor deja declanșate la momentul publicării în M. Of. a deciziilor Curții Constituționale, acestea nu se aplică, în acest sens trebuind a fi interpretat și art. 147 alin. (4) din Constituție.

Dacă s-ar considera că efectele deciziilor Curții Constituționale se aplică retroactiv, s-ar aduce atingere dreptului reclamantului, recunoscut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanță judecătorească să poată fi sesizată cu privire la orice contestație privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil. În continuare, recurentul a arătat că deși în raport de natura daunelor nepatrimoniale, stabilirea cuantumului acestora presupune și luarea în considerare a unor elemente de apreciere, neverificabile nemijlocit prin elemente probatorii, mai ales dacă sunt de notorietate, ceea ce impune și o anumită aproximare, este totuși necesar a fi avute în vedere anumite criterii, precum consecințele negative suportate, sub aspect fizic și psihic, precum și urmările produse asupra victimei.

A precizat că legea trebuie interpretată în favoarea petiționarului, în vederea atingerii scopului acesteia, de reparație și de îndreptare, pe cât posibil, a măsurilor abuzive luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului, posibilitatea obținerii despăgubirilor existând oricum în virtutea dreptului de acces la justiție, garantat de Codul civil, Constituția României, Rezoluția nr. 1096/1996 și de art. 5, art. 6 și art. 14 din C.E.D.O., care primează.

A arătat, de asemenea, că prin reparațiile anterioare nu s-au avut în vedere analize concrete pentru fiecare caz în parte, adoptându-se măsuri reparatorii la modul general, majoritatea acestora nefiind reparații morale, drepturile conferite de Decretul - lege nr. 118/1990 fiind indemnizații ce țin de legislația muncii, vechime în muncă, etc. Prin urmare, constatarea Curții Constituționale din cuprinsul Deciziilor nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, potrivit căreia art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 este similar Decretului – lege nr. 118/1990, nu împiedică instanțele de judecată să facă aplicarea dispozițiilor art. 20 din legea fundamentală și să dea prioritate pactelor și tratatelor fundamentale ale omului la care România este parte.

Recurentul a mai arătat că în reaprecierea cuantumului daunelor morale, instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere existența prejudiciului moral complex, care este o consecință directă a măsurilor abuzive la care a fost supus și să nu se limiteze a motiva respingerea apelului prin prisma deciziilor Curții Constituționale. A considerat că beneficiază de un drept subiectiv patrimonial, care se subsumează noțiunii de bun în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, astfel cum respectiva noțiune este definită în jurisprudența constantă a Curții Europene. Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.

Problema de drept care se pune în speță este aceea a stabilirii faptului dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curții Constituționale. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ. Astfel s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acestuia. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Pentru aceste considerente privitoare la lipsa temeiului juridic al cererii dedusă judecății, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ș.T. împotriva deciziei nr. 205/ A din 23 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 februarie 2012.