ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3376/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3376/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

recursurilor constată următoarele:

Tribunalul București,

secția a IV-a civilă, prin Sentința nr. 1280 din 24 septembrie 2010, a admis în

parte cererea formulată de S.S. în contradictoriu cu Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, și l-a obligat pe pârât la plata către reclamant

a sumei de 3.000 euro în echivalent în RON la data plății, cu titlu de

despăgubiri.

Pentru a

hotărî astfel, prima instanță a constatat că la data de 18 iunie 1951, prin

Decizia M.A.I. nr. 200/1951, numitul S.N. a fost dislocat din zona frontierei

de vest și i s-a stabilit domiciliu obligatoriu în localitatea Zagnea-Vădeni,

județul Brăila, restricțiile domiciliare fiindu-i ridicate după 4 ani, prin

Decizia M.A.I. nr. 6100 din 27 iulie 1955.

Potrivit

art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, măsura luată de organele fostei miliții

sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu

obligatoriu, întemeiată pe Decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor

Interne reprezintă o măsură administrativă cu caracter politic.

Pornind

de la prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 și având în vedere că

din actele de stare civilă depuse la dosar a rezultat că reclamantul S.S. este

fiul numitului S.N., s-a constatat că este îndreptățit la acordarea de

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsura administrativă cu

caracter politic luată față de tatăl său.

În ceea

ce privește prejudiciul moral reclamat, tribunalul a reținut că o cuantificare

exactă a acestuia nu poate fi realizată, ținând cont de natura sa

nepatrimonială și a constatat că legea nu stabilește criterii de

individualizare a prejudiciului și nici un cuantum maxim al daunelor ce pot fi

acordate.

În aceste

condiții, revine instanței rolul de a stabili cuantumul daunelor morale

acordate, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei. Stabilirea daunelor

morale se face prin apreciere, ca urmare a aplicării de către instanța de

judecată a criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cel în

cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate și măsura în care au

fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele

vătămării. Toate aceste criterii de cuantificare a prejudiciului moral sunt

subordonate conotației aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, ceea ce

exclude ideea ca prin suma stabilită ca despăgubire să i se creeze celui în

cauză posibilitatea de câștig nejustificat.

În speță,

tribunalul a avut în vedere faptul că măsura administrativă luată față de tatăl

reclamantului, constând în mutarea forțată într-o altă localitate și stabilirea

unui domiciliu obligatoriu, a fost de natură să lezeze valori morale esențiale

ale acestuia, fiindu-i afectată situația socială și familială, imaginea și

sursele de venit. Astfel, tatăl reclamantului a fost pus într-o situație

umilitoare, fiindu-i afectate imaginea în societate, relațiile cu prietenii, cu

apropiații, a fost lipsit de posibilitatea de a-și câștiga existența și de a

avea condițiile necesare unui trai decent, toate aceste consecințe ale

restrângerii dreptului la libertate producându-se o perioadă destul de

îndelungată (peste 4 ani).

La

stabilirea cuantumului despăgubirii, tribunalul a mai avut în vedere și faptul

că tatăl reclamantului a beneficiat de măsuri reparatorii, în temeiul

Decretului-lege nr. 118/1990.

Pentru

considerentele arătate mai sus, tribunalul a apreciat că acordarea unor despăgubiri

în cuantum de 3.000 euro reclamantului constituie o reparație echitabilă și

suficientă a prejudiciului moral suferit de tatăl acestuia.

Prin

Decizia nr. 452 A din 3 mai 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, a respins apelurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P.M.B., și de Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva sentinței tribunalului. A

admis apelul declarat de S.S. împotriva aceleiași hotărâri, pe care a

schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pe pârât să plătească reclamantului

suma de 8.000 euro, în echivalent RON la data plății, reprezentând despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său.

S-a

reținut că în cauză, tatăl reclamantului a făcut obiectul unei măsuri

administrative cu caracter politic, instanța de fond apreciind în mod corect că

reclamantul este îndreptățit a beneficia de măsurile reparatorii reglementate

prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în calitate de descendent

gradul I al persoanei deportate, legitimare stipulată expres în lege.

Atât

apelantul-pârât, cât și apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă

Tribunalul București au invocat Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010,

în raport de care au apreciat că acțiunea reclamantului a rămas lipsită de

temei legal.

Curtea a

analizat consecințele deciziei Curții Constituționale asupra drepturilor

apelantului-reclamant, din perspectiva art. 6 al Convenției Europene a

Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, a art. 1 al

Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, a art. 14 al Convenției, care

interzice discriminarea în legătură cu drepturi și libertăți garantate de

Convenție și protocoalele adiționale și a art. 1 din Primul Protocol adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la

respectarea bunurilor.

Or,

aplicarea deciziei Curții Constituționale în cazul persoanelor ale căror

procese sau cereri, formulate în temeiul Legii nr. 221/2009, nu au fost

soluționate prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, ar fi de

natură să instituie un tratament juridic diferit față de persoanele care dețin

deja o atare hotărâre.

Reținerea

unui asemenea criteriu, aleatoriu și exterior conduitei persoanei, a fost

constatat a fi în contradicție cu principiul egalității în fața legii,

consacrat de art. 16 alin. (l) din Constituție, conform căruia, în situații

egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.

Mai mult,

chiar Curtea Constituțională a constatat, în considerentele Deciziei nr.

1354/2010, că, prin limitarea despăgubirilor, conform O.U.G. nr. 62/2010, se

creează premisele unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în

situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit.

Prin

urmare, aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale unui proces

pendinte și suprimarea temeiul juridic al acordării daunelor morale pentru

apelantul-reclamant, care declanșase procedurile judiciare în temeiul unei legi

accesibile și previzibile, a fost asimilată intervenției legislativului în

timpul procesului, constatându-se că ar crea premisele unei discriminări între

persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un

tratament juridic diferit, funcție de deținerea sau nu a unei hotărâri

definitive la data pronunțării deciziei Curții Constituționale.

Principiul

preeminenței dreptului și noțiunea de proces echitabil se opun, cu excepția

unor motive imperioase de interes general, ingerinței puterii legiuitoare în

administrarea justiției, în scopul de a influența deznodământul judiciar al

litigiului și impun ca motivele invocate pentru a justifica asemenea măsuri să

fie analizate cu cea mai mare circumspecție (cauza Rafinăriile Grecești Stran

și Stratis Andreadis c. Greciei, Hotărârea din 9 decembrie 1994).

Potrivit

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea „bunuri"

privește atât „bunurile actuale" având o valoare patrimonială (cauza Van

der Mussele împotriva Belgiei, Hotărârea din 23 noiembrie 1983), cât și, în

situații precis delimitate, creanțele determinate potrivit dreptului intern

corespunzătoare unor bunuri cu privire la care cel îndreptățit poate avea o

„speranță legitimă" că ar putea să se bucure efectiv de dreptul său de

proprietate (cauza Pressos Compania Naviera SA și alții împotriva Belgiei;

cauza Draon împotriva Franței, cauza Gratzinger și Gratzingerova împotriva

Cehiei; cauza Trgo împotriva Croației.)

Despre

noțiunea de "speranță legitimă" Curtea a statuat că, întrucât

interesul patrimonial vizat este de natura creanței, acesta nu poate fi

considerat o „valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Primul Protocol,

decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci

când este confirmat de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (Kopecky c.

Slovaciei, parag. 52).

Tot

astfel, analizând dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

accesibile și previzibile, care enumerau exemplificativ criteriile de stabilire

a cuantumului despăgubirilor, Curtea a apreciat că persoanele prevăzute de

aceste prevederi legale puteau pretinde o „speranță legitimă" de a vedea

concretizat, în termenul de 3 ani prevăzut de lege, dreptul lor referitor la

acordarea daunelor morale.

În

virtutea considerațiilor expuse, Curtea a apreciat că, în speță,

apelantul-reclamant se află în situația de a avea o hotărâre de admitere

pronunțată de prima instanță, într-un litigiu declanșat anterior intervenirii

deciziei Curții Constituționale, motiv pentru care îi sunt aplicabile

dispozițiile legale de la momentul învestirii instanței, această decizie

neputând retroactiva.

Această

apreciere a fost constatată în acord și cu regulile aplicării legii civile în

timp, cu principiul conform căruia, în căile de atac, se analizează legalitatea

și temeinicia unei soluții, în raport cu legea în vigoare la data pronunțării

lor, legea nouă substanțială putându-se aplica litigiilor declanșate anterior

doar dacă conține dispoziții mai favorabile decât legea sub imperiul căreia

aceste litigii au fost declanșate.

În acest

sens, conform art. 147 alin. (4) din Constituție, s-a reținut că efectul ex

nunc al deciziilor Curții Constituționale constituie o aplicare a principiului

neretroactivității, o garanție fundamentală a drepturilor constituționale, de

natură a asigura securitatea juridică și încrederea în sistemul de drept,

contribuind, în acest fel, la consolidarea statului de drept.

Pe cale

de consecință, Curtea a apreciat că efectele Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu pot viza decât situațiile juridice ce se vor

naște după ce dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2010 au

fost declarate ca neconstituționale.

Nu în

ultimul rând, Curtea a arătat că, potrivit dispozițiilor art. 31 din Legea nr.

47/1992, autoritățile legislative ale statului (Parlamentul sau Guvernul) ar fi

putut ca într-un interval de la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale să pună de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile

Constituției.

În

consecință, Curtea a constatat că aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale prezentului litigiu ar fi de natură a duce la încălcarea

pactelor și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care

România este parte, astfel încât este obligată să dea prioritate

reglementărilor internaționale, respectând astfel dispozițiile art. 20 din

Constituția României.

În

consecință, în virtutea considerațiilor expuse, Curtea a apreciat că

apelantul-reclamant este îndreptățit la măsurile reparatorii reglementate prin

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, pentru prejudiciul moral

suferit de tatăl său ca urmare a măsurii dispusă prin Decizia M.A.I. nr.

200/1951, căreia legiuitorul i-a conferit de drept caracter politic prin prevederile

art. 3 lit. a) din lege.

În

privința cuantumului despăgubirilor acordate persoanelor care au fost victimele

măsurilor administrative cu caracter politic, Curtea a avut în vedere că prin

respectiva măsură a fost cauzat un prejudiciu nepatrimonial ce a constat în

consecințele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile și

încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința

inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului,

fiind afectate totodată acele atribute ale persoanei care influențează

relațiile sociale - onoare, reputație - precum și cele care se situează în

domeniul afectiv al vieții umane - relațiile cu prietenii, apropiații, vătămări

care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă.

Totodată,

au fost avute în vedere și dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, ținându-se seama și de faptul că prin Hotărârea nr. 2842 din 16

decembrie 1990 pronunțată de Comisia pentru Acordarea unor Drepturi Persoanelor

Persecutate din Motive Politice, conform Decretului-lege nr. 118/1990, s-a

recunoscut că tatăl apelantului-reclamant a fost privat de libertate și s-a

stabilit că perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955 constituie vechime în muncă,

acordându-i-se și o indemnizație lunară.

Drept

urmare, dându-se eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și

echitabile, Curtea a apreciat că, deși prima instanță a găsit justificat numai

în parte cuantumul sumei pretinse de apelantul-reclamant cu titlu de prejudiciu

moral, suma de 3.000 euro nu constituie o despăgubire echitabilă, rezonabilă și

proporțională cu repercusiunile resimțite de tatăl său prin măsura

administrativă cu caracter politic și a considerat că suma de 8.000 euro este

suficientă pentru a oferi o reparație morală suficientă pentru atingerea adusă

vieții private și sociale a persoanei.

Împotriva

acestei ultime decizii au declarat recursuri reclamantul S.S., pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția generală a finanțelor

publice a municipiului București, și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel București.

Prin

motivele de recurs, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., reclamantul a solicitat admiterea acestuia, modificarea deciziei atacate,

în sensul admiterii apelului propriu, schimbarea în parte a sentinței

tribunalului și admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost

formulată.

A

criticat soluțiile pronunțate sub aspectul cuantumului despăgubirilor,

considerând că se impunea acordarea unei sume mult mai mari, având în vedere

măsurile abuzive la care a fost supus autorul său.

A arătat

astfel că deși este adevărat că suferințele fizice și psihice îndurate de

autorul său nu pot fi cuantificate printr-o sumă de bani, despăgubirile trebuie

însă să reprezinte aprecierea tuturor consecințelor negative produse prin

deportarea și stabilirea domiciliului obligatoriu asupra vieții sociale în

general.

A

precizat că legea trebuie interpretată în favoarea petiționarului în vederea

atingerii scopului acesteia, respectiv de reparație și de îndreptare pe cât

posibil a măsurilor abuzive luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale

omului și a făcut referire la o serie de soluții ale Curții Europene a Drepturilor

Omului, în raport de care suma acordată de instanță este infimă.

În ceea

ce privește solicitarea de respingere a acțiunii formulată de pârât datorată

modificărilor legislative intervenite pe parcursul procesului, a apreciat că

această soluție ar crea premizele ca Statul Român să fie expus la alte

condamnări, prin încălcarea prevederilor Declarației Universale a Drepturilor

Omului și a celor ale Primului Protocol adițional la Convenție.

A invocat

în susținere hotărârile pronunțate de Curtea Europeană în cauzele Fredin

împotriva Suediei, Stubbings contra Marii Britanii, precum și Hotărârea din 10

februarie 2010 pronunțată în cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei

referitoare la noțiunea de speranță legitimă.

A

apreciat că toate aceste considerente justifică acordarea daunelor morale în

cuantumul solicitat prin acțiunea introductivă de instanță.

Pârâtul,

prin motivele de recurs, întemeiate pe pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., a

solicitat admiterea acestuia, modificarea în tot a deciziei atacate, respingerea

apelului reclamantului și admiterea apelului propriu și schimbarea sentinței

tribunalului, în sensul respingerii acțiunii în totalitate, iar în subsidiar,

în sensul reducerii cuantumului daunelor morale.

Prevalându-se

de declararea neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 prin Decizia nr. 1358/2010, în raport de prevederile art. 147 alin.

(1) și (4) din Constituția României și de cele ale art. 31 alin. (1) din Legea

nr. 47/1992, a arătat că o consecință a caracterului obligatoriu erga omnes al

deciziilor Curții Constituționale este aceea că dispoziția legală declarată

neconstituțională nu mai poate fi aplicată niciunui subiect de drept,

încetându-și de drept efectul pentru viitor, ceea ce înseamnă că în speță

temeiul juridic al acțiunii nu mai există.

A invocat

în susținere Hotărârea Curții Europene pentru Drepturile Omului pronunțată în

cauza Slavov și alții contra Bulgariei, precizând că nu se poate reține nici

existența unei „speranțe legitime" a reclamantului în obținerea unor

compensații pentru acoperirea prejudiciului moral, făcând, de asemenea,

trimitere la jurisprudența Curții Europene.

Dacă se

va trece peste acest aspect, a solicitat a se observa că Legea nr. 221/2009

prevede posibilitatea obținerii despăgubirilor numai pentru condamnările cu

caracter politic, nu și pentru măsurile administrative cu caracter politic, cum

este cazul în speță.

În

subsidiar, a solicitat a se ține cont de faptul că suma acordată cu titlu de

daune morale este exagerat de mare.

Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel București a solicitat, prin motivele de recurs

întemeiate pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea acestuia, casarea

deciziei atacate și pronunțarea unei hotărâri legale și temeinice.

A arătat

că hotărârea instanței de apel este nelegală motivat de faptul că nu a aplicat

Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010.

A

precizat că în cauză reclamantul vizat de prevederea legală ce a făcut obiectul

excepției de neconstituționalitate nu are o „speranță legitimă" în sensul

art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană de Drepturilor

Omului, silogismul judiciar urmărit de Curtea de la Strasbourg în cauza Slavov

c. Bulgariei având perfectă incidență în speța dedusă judecății.

Astfel,

norma juridică temei al dreptului a fost declarată neconstituțională anterior

pronunțării unei hotărâri judecătorești definitive, singura aptă de a fi pusă

în executare și susceptibilă de a fi încadrată în noțiunea de bun în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Teoria

îmbrățișată de instanța de apel a fost considerată eronată în condițiile în

care anularea unei dispoziții legale în cadrul controlului de

constituționalitate este privită de Curtea Europeană ca reprezentând „un

rezultat al funcționării normale a procedurilor pentru controlul

constituționalității" (cauza Slavov c. Bulgariei).

Mai mult,

în condițiile în care prin două decizii ale Curții Constituționale, nr.

1358/2010 și nr. 1360/2010, s-a statuat asupra existenței între Legea nr.

221/2009 și Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 a unui paralelism

de reglementare sub aspectul drepturilor conferite persoanelor îndreptățite, a

apreciat că reclamantul nu poate invoca nici afectarea vreunui drept

convențional din perspectiva art. 14, dar nici a vreunui drept substanțial

recunoscut legal, în speță dreptul la despăgubire pentru prejudiciul moral

suferit.

A înțeles

a se prevala și de dispozițiile pct. 10 al art. 322 C. proc. civ., introdus

prin art. II din Legea nr. 177/2010.

A

criticat hotărârea și sub aspectul majorării cuantumului daunelor morale, în

condițiile în care nu s-au administrat probe suplimentare.

Recursul

reclamantului este nefondat, iar cele declarate de pârât și de Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel București sunt fondate, pentru motivele care privesc

incidența Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Astfel,

problema de drept care se pune în speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în

condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a

posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of., nr. 761/15.11.2010, aspectul care

se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al

cererii, ca efect al deciziei Curții Constituționale.

Potrivit

art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare,

constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de

la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval,

Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile

legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind

suspendate de drept.

La alin.

(4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de

la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii

și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul

cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și

funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările

ulterioare.

În raport

de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă

declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții

Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și

acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere

în acest sens.

Se reține

că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în

interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, dată de la care a

devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel

s-a stabilit că Decizia nr. 13 58/2010 a Curții Constituționale produce efecte

juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în

Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja

pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte

cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele

și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul

Oficial.

Or, în

speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se

poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în

vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune

ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării

procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic

convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă,

este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare,

căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea

neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma

tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă

de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită,

deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă

efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea

juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă

parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai

pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță,

nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul

unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data

publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre

definitivă, care să fi confirmat dreptul acestuia.

Concluzionând,

prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării

acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori

de constituționalitate.

De aceea,

nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege

și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul

echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul

normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în

respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Nu pot fi

primite însă motivele de recurs ale pârâtului potrivit cărora numai persoanele

care au suferit condamnări politice au dreptul de a solicita daune morale, din

ansamblul prevederilor Legii nr. 221/2009 reieșind cu prisosință posibilitatea

obținerii respectivelor despăgubiri și de cei care au făcut obiectul unor

măsuri administrative cu caracter politic.

Aceste

considerente nu mai au însă relevanță în contextul inexistenței temeiului

juridic al obținerii daunelor morale, prin declararea sa ca neconstituțională,

ceea ce presupune că nu pot fi reținute în soluționarea favorabilă a cauzei

motivele de recurs ale reclamantului referitoare la cuantumul insuficient al

despăgubirilor acordate.

Pentru

aceste considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se

va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamant și se vor

admite recursurile pârâtului și Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

București, se va modifica în tot decizia în sensul admiterii apelurilor

declarate de pârât și de Parchetul de pe lângă Tribunalul București și

respingerii apelului reclamantului, se va schimba în tot sentința tribunalului

și se va respinge acțiunea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, prin Direcția generală a finanțelor publice a municipiului București,

și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București

împotriva Deciziei nr. 452 A din 3 mai 2011 a Curții de Apel București, secția

a IV-a civilă.

Modifică

în tot decizia, în sensul că admite apelurile pârâtului și Parchetului de pe

lângă Tribunalul București și respinge apelul reclamantului.

Schimbă

în tot Sentința nr. 1280 din 24 septembrie 2010 a Tribunalului București,

secția a IV-a civilă, și respinge acțiunea.

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.S. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 16 mai 2012.

Procesat de GGC - AZ