ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7892/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinți la data de 1 martie 2010, reclamantul P.M. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, suma de 500.000 euro cu titlul de daune morale pentru prejudiciul suferit de autorul său P.G., ca urmare a condamnării cu caracter politic. În fapt, a arătat că prin Sentința penală nr. 732/1950 pronunțată de Tribunalul Militar Craiova, P.G. a fost condamnat la 3 ani închisoare pentru fapta de uneltire prevăzută de art. 209 C. pen. și a executat pedeapsa integral în condiții foarte grele, la limita supraviețuirii. A mai arătat că mama sa a fost condamnată politic la închisoare în perioada 1952 - 1953, pentru sabotaj și li s-au confiscat toate bunurile.

În dovedirea cererii, reclamantul a depus la dosar Sentința penală nr. 732/1950, certificat de naștere, certificat de deces, bilet de liberare nr. X/1953, extras de pe situația chiaburilor existenți în perioada 1949 - 1952 emis de Arhivele Statului - Filiala Mehedinți. În apărare, pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nedovedită și neîntemeiată. Prin Sentința civilă nr. 252 din 25 mai 2010 Tribunalul Mehedinți a admis în parte acțiunea reclamantului și a obligat pârâtul la plata sumei de 250.000 euro sau echivalentul în lei la momentul plății, cu titlul de daune morale. Pentru a decide astfel, instanța de fond a constatat că reclamantul a făcut dovada calității de moștenitor al autorului P.G., condamnat la 3 ani închisoare pentru infracțiunea prevăzută de art. 209 C. pen., respectiv, uneltire, pedeapsa fiind executată integral, așa cum rezultă din biletul de liberare depus la dosar.

Instanța de fond a constatat că sunt incidente dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, fiind incomensurabilă suferința autorului reclamantului prin condamnarea sa politică, prejudiciul moral constând în atingerea adusă onoarei, demnității, libertății acestuia, o compensație materială în cuantum de 250.000 euro sau echivalentul în lei la data plății, fiind suficientă pentru acoperirea consecințelor negative pe care le-a produs această condamnare.

Împotriva sentinței, a declarat apel Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, criticile vizând, în esență, următoarele aspecte: lipsa unor criterii obiective pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor morale solicitate, cuantumul exagerat al daunelor morale acordate, în dezacord cu o apreciere rezonabilă, echitabilă, corespunzătoare a prejudiciului produs; incidența excepției lipsei calității procesuale active unice (certificat de moștenitor, acte de filiație și declarație autentică), acte ce trebuiau depuse de reclamant.

Prin Decizia civilă nr. 400 din 17 noiembrie 2010 Curtea de Apel Craiova a admis apelul pârâtului, a schimbat sentința atacată în sensul respingerii acțiunii introductive de instanță, reținând că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 invocate ca temei juridic de către reclamant, au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial din 15 noiembrie 2010, astfel că instanța trebuie să aibă în vedere dispozițiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și dispozițiile art. 147 din Constituție. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituțională, își încetează efectele după 45 zile de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial, iar pe durata acestui termen dispozițiile sunt suspendate de drept.

Deși, la data soluționării apelului de față termenul de 45 zile prevăzut de textul constituțional nu a expirat, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate suspendarea echivalând cu inexistența normei juridice, cu atât mai mult cu cât se prevede expres că după împlinirea termenului, dispozițiile legale își încetează efectele. În condițiile stabilite de art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și art. 147 alin. (4) din Constituție, decizia care a declarat neconstituțională o dispoziție legală este definitivă și obligatorie, efectele sale se răsfrâng și în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția. Decizia este general obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanțele judecătorești și are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în viitor.

Asupra caracterului și obligativității unor astfel de decizii s-a pronunțat Curtea Constituțională (Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999, Decizia nr. 169/1999, publicată în M. Of. nr. 151/12.04.2000), stabilind că obligativitatea deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele judecătorești, ca de altfel și pentru celelalte persoane fizice și juridice, decurge din principiul înscris în art. 51 din Constituție, în redactarea de la data respectivă, potrivit căruia, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie. Instanța de apel a mai reținut că prevederea normativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată, nu mai poate fi aplicată de niciun subiect de drept, cu atât mai puțin de instituțiile publice, încetându-i-se de drept efectele pentru viitor, și anume, de la data publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României.

Mai mult, în situația în care Parlamentul sau Guvernul nu ar interveni pentru modificarea legii sau ar depăși termenul de 45 zile, decizia Curții Constituționale nu și-a înceta efectele, ci, dimpotrivă, aceste efecte se produc în continuare. Concluzia care se impune, este aceea că dispoziția din lege declarată neconstituțională nu se mai poate aplica, instanța învestită cu soluționarea unei acțiuni căreia i se aplică norma declarată neconstituțională, continuând soluționarea cauzei și având obligația să nu aplice în acea cauză dispozițiile legale a căror neconstituționalitate a fost constatată prin decizia Curții Constituționale.

În măsura în care este necesar, instanța judecătorească va aplica direct dispozițiile Constituției, de care depinde soluționarea procesului, în absența unei reglementări legale care să fi înlocuit sau completat dispozițiile prevăzute prin decizia pronunțată de Curtea Constituțională, promovând astfel actualitatea principiilor statului de drept, asigurarea supremației Constituției, precum și importanța controlului constituționalității legilor de către Curtea Constituțională, ca factori pentru întărirea statului de drept. Constatând că nu mai sunt aplicabile, fiind contrare Constituției, dispozițiile invocate de reclamant în promovarea acțiunii și aplicate de prima instanță pentru admiterea cererii privind acordarea daunelor morale, instanța de apel a apreciat că acțiunea este neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul P.M., arătând că hotărârea instanței de apel a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, în sensul că potrivit art. 2 din Legea nr. 221/2009 prevede că toate efectele hotărârilor judecătorești de condamnare cu caracter politic prevăzute de art. 1 sunt înlăturate de drept, aceste hotărâri neputând fi invocate împotriva persoanelor care au făcut obiectul lor. Reclamantul a mai arătat că dispozițiile art. 504 - 506 C. proc. pen. prevăd posibilitatea ca persoana care a fost condamnată politic, privată de libertate, sau moștenitorii acesteia, după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei, să poată promova acțiuni în repararea pagubei suferite, or, art. 2 din Legea nr. 221/2009 tocmai despre dezincriminarea faptelor face vorbire, situație față de care acesta este îndreptățit la acordarea daunelor morale.

Recursul urmează a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed: Prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textelor de lege arătate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional. Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut nici un element de noutate în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general. Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță. Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează. Soluția nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of.

nr. 789/07.11.2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial” Cum deciziile Curții Constituționale sus-menționate au fost publicate în Monitorul Oficial la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 17 noiembrie 2010, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice, astfel încât, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul P.M. împotriva Deciziei nr. 400 din 17 noiembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 noiembrie 2011.