ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7892/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7892/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Mehedinți la data de 1 martie 2010, reclamantul P.M. a solicitat,

în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, suma de

500.000 euro cu titlul de daune morale pentru prejudiciul suferit de autorul

său P.G., ca urmare a condamnării cu caracter politic.

În fapt, a arătat că

prin Sentința penală nr. 732/1950 pronunțată de Tribunalul Militar Craiova,

P.G. a fost condamnat la 3 ani închisoare pentru fapta de uneltire prevăzută de

art. 209 C. pen. și a executat pedeapsa integral în condiții foarte grele, la

limita supraviețuirii.

A mai arătat că mama

sa a fost condamnată politic la închisoare în perioada 1952 - 1953, pentru

sabotaj și li s-au confiscat toate bunurile.

În dovedirea cererii,

reclamantul a depus la dosar Sentința penală nr. 732/1950, certificat de

naștere, certificat de deces, bilet de liberare nr. X/1953, extras de pe

situația chiaburilor existenți în perioada 1949 - 1952 emis de Arhivele

Statului - Filiala Mehedinți.

În apărare, pârâtul a

formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nedovedită

și neîntemeiată.

Prin Sentința civilă

nr. 252 din 25 mai 2010 Tribunalul Mehedinți a admis în parte acțiunea

reclamantului și a obligat pârâtul la plata sumei de 250.000 euro sau

echivalentul în lei la momentul plății, cu titlul de daune morale.

Pentru a decide

astfel, instanța de fond a constatat că reclamantul a făcut dovada calității de

moștenitor al autorului P.G., condamnat la 3 ani închisoare pentru infracțiunea

prevăzută de art. 209 C. pen., respectiv, uneltire, pedeapsa fiind executată

integral, așa cum rezultă din biletul de liberare depus la dosar.

Instanța de fond a

constatat că sunt incidente dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, fiind incomensurabilă suferința autorului reclamantului prin

condamnarea sa politică, prejudiciul moral constând în atingerea adusă onoarei,

demnității, libertății acestuia, o compensație materială în cuantum de 250.000

euro sau echivalentul în lei la data plății, fiind suficientă pentru acoperirea

consecințelor negative pe care le-a produs această condamnare.

Împotriva sentinței,

a declarat apel Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, criticile

vizând, în esență, următoarele aspecte: lipsa unor criterii obiective pentru

stabilirea cuantumului despăgubirilor morale solicitate, cuantumul exagerat al

daunelor morale acordate, în dezacord cu o apreciere rezonabilă, echitabilă,

corespunzătoare a prejudiciului produs; incidența excepției lipsei calității

procesuale active unice (certificat de moștenitor, acte de filiație și

declarație autentică), acte ce trebuiau depuse de reclamant.

Prin Decizia civilă

nr. 400 din 17 noiembrie 2010 Curtea de Apel Craiova a admis apelul pârâtului,

a schimbat sentința atacată în sensul respingerii acțiunii introductive de

instanță, reținând că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 invocate ca temei juridic de către reclamant, au fost declarate

neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale, publicată în Monitorul Oficial din 15 noiembrie 2010, astfel

că instanța trebuie să aibă în vedere dispozițiile art. 31 alin. (1) din Legea

nr. 47/1992 și dispozițiile art. 147 din Constituție.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituție, decizia prin care o normă de drept a fost declarată

neconstituțională, își încetează efectele după 45 zile de la publicarea

deciziei în Monitorul Oficial, iar pe durata acestui termen dispozițiile sunt

suspendate de drept.

Deși, la data

soluționării apelului de față termenul de 45 zile prevăzut de textul

constituțional nu a expirat, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate suspendarea echivalând cu inexistența

normei juridice, cu atât mai mult cu cât se prevede expres că după împlinirea

termenului, dispozițiile legale își încetează efectele.

În condițiile

stabilite de art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și art. 147 alin.

(4) din Constituție, decizia care a declarat neconstituțională o dispoziție

legală este definitivă și obligatorie, efectele sale se răsfrâng și în alte

cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția.

Decizia este general

obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanțele judecătorești și

are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare ea are efect

asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în

viitor.

Asupra caracterului

și obligativității unor astfel de decizii s-a pronunțat Curtea Constituțională

(Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999, Decizia nr. 169/1999, publicată în M.

Of. nr. 151/12.04.2000), stabilind că obligativitatea deciziilor Curții

Constituționale pentru instanțele judecătorești, ca de altfel și pentru

celelalte persoane fizice și juridice, decurge din principiul înscris în art.

51 din Constituție, în redactarea de la data respectivă, potrivit căruia,

respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie.

Instanța de apel a

mai reținut că prevederea normativă a cărei neconstituționalitate a fost

constatată, nu mai poate fi aplicată de niciun subiect de drept, cu atât mai

puțin de instituțiile publice, încetându-i-se de drept efectele pentru viitor,

și anume, de la data publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul

Oficial al României. Mai mult, în situația în care Parlamentul sau Guvernul nu

ar interveni pentru modificarea legii sau ar depăși termenul de 45 zile,

decizia Curții Constituționale nu și-a înceta efectele, ci, dimpotrivă, aceste

efecte se produc în continuare.

Concluzia care se

impune, este aceea că dispoziția din lege declarată neconstituțională nu se mai

poate aplica, instanța învestită cu soluționarea unei acțiuni căreia i se

aplică norma declarată neconstituțională, continuând soluționarea cauzei și

având obligația să nu aplice în acea cauză dispozițiile legale a căror

neconstituționalitate a fost constatată prin decizia Curții Constituționale. În

măsura în care este necesar, instanța judecătorească va aplica direct

dispozițiile Constituției, de care depinde soluționarea procesului, în absența

unei reglementări legale care să fi înlocuit sau completat dispozițiile

prevăzute prin decizia pronunțată de Curtea Constituțională, promovând astfel

actualitatea principiilor statului de drept, asigurarea supremației

Constituției, precum și importanța controlului constituționalității legilor de

către Curtea Constituțională, ca factori pentru întărirea statului de drept.

Constatând că nu mai

sunt aplicabile, fiind contrare Constituției, dispozițiile invocate de

reclamant în promovarea acțiunii și aplicate de prima instanță pentru admiterea

cererii privind acordarea daunelor morale, instanța de apel a apreciat că

acțiunea este neîntemeiată.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul P.M., arătând că hotărârea instanței de

apel a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, în sensul că

potrivit art. 2 din Legea nr. 221/2009 prevede că toate efectele hotărârilor

judecătorești de condamnare cu caracter politic prevăzute de art. 1 sunt

înlăturate de drept, aceste hotărâri neputând fi invocate împotriva persoanelor

care au făcut obiectul lor.

Reclamantul a mai

arătat că dispozițiile art. 504 - 506 C. proc. pen. prevăd posibilitatea ca

persoana care a fost condamnată politic, privată de libertate, sau moștenitorii

acesteia, după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea

faptei, să poată promova acțiuni în repararea pagubei suferite, or, art. 2 din

Legea nr. 221/2009 tocmai despre dezincriminarea faptelor face vorbire,

situație față de care acesta este îndreptățit la acordarea daunelor morale.

Recursul urmează a fi

respins, în considerarea argumentelor ce succed:

Prin Deciziile nr.

1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege arătate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general

obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o

normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue

să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut nici un element de

noutate în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului

juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție

în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009,

întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare,

surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub

incidența noului act normativ.

Este vorba, în

ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare,

sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute

de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate

de instanță.

Or, la momentul la

care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma

juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în

absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin

care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește

dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă

aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și

declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Soluția nu este de

natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr.

1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absența

unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției

deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi despre existența unui

asemenea bun, și nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la

nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci se

raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție,

cunoscând limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, care a statuat cu

putere de lege că drept urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și

nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr.

221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic

pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței

de contencios constituțional în Monitorul Oficial”

Cum deciziile Curții

Constituționale sus-menționate au fost publicate în Monitorul Oficial la data

de 15 noiembrie 2010, iar în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată

la data de 17 noiembrie 2010, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la

momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate

neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice, astfel încât, în

aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul P.M. împotriva Deciziei nr. 400 din

17 noiembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 4 noiembrie 2011.